"De ce, Mitica, de ce?"
"Ce mai vreti de la noi? Nu v-ati saturat de povestea asta? Nu v-ajunge cat v-ati infruptat din durerea noastra? Ati navalit cu zecile peste noi, ati scris sute de pagini prin ziare. Si? Voi v-ati ales cu faima, iar noi am ramas singuri, cu suferinta. N-avem ce spune. Nu ne mai rascoliti chinul si amintirile!"
Femeia izbeste cu furie poarta, lasandu-ma in strada, fara grai. Vad negru in fata ochilor. Am batut pana aici 500 de kilometri! Femeia bodogane mai departe, intorcandu-se catre casa. Paseste greu, schiopatat, iar la fiecare vorba, glasul ii horcaie a naduf, de parca si-ar da ultima suflare. De undeva, din dosul cladirii, apare un barbat cam la 65 de ani. Se apropie de poarta, cu mers greoi si privirea nedumerita. "Ce-i, Iosefina, ce s-a intamplat?". Femeia se opreste si-arata spre mine. "Iaca, s-a gasit iar presa sa ne zgandare. Nici acu', dupa doi ani, nu ne mai lasa in pace!". Barbatul o apuca usor de brat, incercand parca s-o opreasca. "Potoleste-te, tu, femeie! Ce-ai cu omu'?". Incep parca sa prind iar puteri. Barbatul vine spre mine, zambind bland si tarandu-si agale papucii. "Iertati, va rog! Asa face mereu cand isi aminteste de povestea asta. A suferit mult, cred ca va dati seama ca n-a fost deloc usor pentru noi. Vai de inima si de zilele noastre!". Vorbeste tihnit, aproape in soapta. Deschide apoi larg poarta si ma pofteste in curte. Din pragul usii, femeia protesteaza cu glasul tremurat. "Ce faci, Mitica, de ce ma necajesti? De ce ii dai drumu'? Vrei sa mor?". Barbatul zambeste si ii face cu blandete semn sa taca. "Adevarul e ca-i tare suferinda. Astma, tensiune, diabet, hepatita cronica, ce sa zic, numai unghiile poate ca nu le are bolnave." Femeia intra in casa bodoganind. Respira greu, dupa fiecare cuvant pare ca se sufoca. In urma ei, barbatul ma invita sa intru in casa. "Ati batut atata drum pana aici. Sa stam oleaca de vorba". Intram intr-o camera racoroasa, plina de icoane si jucarii. Pe masa, in mijloc, palpaie bland o candela rosie. Langa ea, o fotografie mica, cu chipul unui tanar. Aici era camera lui, a lui Claudiu. Acolo, pe pat, rezemat de o perna, inca mai sta Winnie, ursuletul lui favorit. "Il iubea mult, nu era noapte sa nu doarma cu el. Cu atat am ramas, ursuletul asta si o valiza cu niste haine pe care ne-au trimis-o de-acolo, din Polonia". Inca furioasa, femeia sta ascunsa in camera alaturata. A lasat usa deschisa, pesemne s-auda tot ce vorbim. Din cand in cand, de-acolo, din cotlonul ei, se-aude cum plange si cum bombane gafaind greu, ca un muribund. "Ati venit sa ma chinuiti iar! Habar n-aveti ce e in sufletul meu!". Barbatul striga la ea, incercand din nou s-o opreasca. "De ce, Mitica, de ce sa indur iar? Stii bine ca-i degeaba, ca nimeni nu ne baga in seama. Dansii scriu, isi iau banii, si noi ramanem ca prostii, fara sa se rezolve nimic". Barbatul zambeste induiosat si-apoi imi spune aproape in soapta: "Iertati-o, ca-i tare bolnava! N-aveti idee prin ce-am trecut. Inainte de nenorocirea asta, era perfect sanatoasa. De-atunci insa, a luat toate bolile pamantului. E greu, ce sa zic, e un adevarat blestem". O iubeste mult si ii e tare mila de ea. De doi ani incoace, zi de zi, ii asculta tanguiala si incearca sa-i aline chinul, atat cat poate si el. Nu mai are vreme de nimic altceva. Doar in gradina mai iese cand si cand. Pe furis, sa nu-l auda cum pleaca. Degeaba ii explica el ca altfel s-ar umple tot locul de buruieni. Pentru biata femeie, nimic pe lumea asta nu mai pare sa aiba vreun sens.
Iosefina si copilul din lada
Iosefina si Mitica Leontescu. Sunt impreuna de-o viata. Nimic nu le-a tulburat vreodata dragostea si respectul. Nici macar blestemul care i-a lovit napraznic acum doi ani si jumatate. Aici, in Dorohoi, povestea lor s-a transformat in legenda. Iar drama prin care-au trecut a intunecat parca tot orasul. E imposibil sa existe aici vreun om care sa nu le cunoasca povestea. Sa nu-i respecte, sa nu-i compatimeasca. Nu, ei nu erau parintii naturali ai baiatului. Claudiu Crulic era doar un nepot. Parintii lui s-au despartit demult, prin '76, cand el n-avea decat vreun an jumate. Instanta a hotarat atunci ca baiatul sa ramana in grija tatalui. Era insa chin mare. Omul muncea din greu, nu se putea descurca. A hotarat sa-l dea in grija surorii, adica a Iosefinei. De-atunci, Claudiu a trait numai in casa asta. L-au crescut ca pe copilul lor. L-au rasfatat in fel si chip, s-au chinuit sa nu-i lipseasca nimic, l-au iubit enorm. Apoi, cand a venit vremea, i-au spus raspicat toata povestea. Ca nu ei sunt parintii lui adevarati, dar ca asta e numai in acte, pentru ca ei il iubesc ca pe copilul lor. De-atunci, ea era tanti Tafina, iar el, nenea Tica. Din pacate, se pare ca adevaratii parinti nu prea aveau vreme pentru el. "Tin minte ca maica-sa lucra in Botosani, si la fiecare sfarsit de saptamana, il duceam acolo, sa-l vada. Plecam sambata, il lasam acolo, si duminica mergeam iar sa-l iau acasa. Stiti cum era atunci, intr-o duminica circulau masinile cu numere pare, in cealalta cele impare. Asa ca o data mergeam sa-l iau cu masina, iar duminica urmatoare mergeam cu trenul. Ani de zile am facut drumul asta, la fiecare sfarsit de saptamana. Doar ca s-o vada el pe maica-sa. Altfel, ea nu prea se sinchisea sa-l vada. Nu-mi amintesc sa fi vazut vreun ban pentru bietul copil, macar de-un biscuit. Ne-am chinuit mult, numai sa-i fie lui bine". Din camera alaturata se-aude un hohot de plans. "Vai de zilele noastre, cat am mai tras pentru bietul copil! Ca lucram la o fabrica de confectii si-l luam cu mine, ca n-avea cine sa vada de el. Il ascundeam intr-o lada, ca sa nu-l vada directorul cand intra prin sectie. Si venea sotul si-l lua seara, cand iesea de la munca. Ce-am mai tras noi pentru bietul copil! Cine sa inteleaga? Numai bunul Dumnezeu stie. Nici nu vreau sa-mi mai amintesc! Copilasul meu...". Femeia rasufla parca tot mai greu, la fiecare sunet pe care-l scoate. Nu-i vad chipul, sta ascunsa acolo, intr-un colt al odaii, plange si ofteaza intruna. "Tu, Iosefina, nu te mai necaji atata! Nu vezi ca abia mai respiri? Mergi in bucatarie, sa stau oleaca de vorba cu domnu'. Of, Doamne, Doamne!". Barbatul ramane apoi o vreme tacut, cu privirea pierduta. Acolo, pe masa, candela cea rosie palpaie tot mai firav, gata sa se stinga.
Calatoria fatala
Pe la varsta de 30 de ani, Claudiu hotaraste sa plece din tara. Zicea ca aici, la Dorohoi, nu-i de trait, ca-i un oras aproape mort. Varul lui avea deja ceva de lucru undeva, prin Polonia. A decis sa plece cu el. Acolo s-a descurcat de minune, a gasit imediat un post de mecanic auto. Planul lui era sa stranga ceva bani, pentru a renova casa parinteasca. De prin 1990, nu mai locuia nimeni acolo. Parintii lui naturali erau si ei plecati prin tari straine, fiecare pe unde-a putut, iar casa in care traise taica-sau ramasese in paragina. "Ne suna cam o data la doua zile. Avea grija sa ne mai astampere dorul. Vorbea mai mult cu femeia, cu tanti Tafina, o intreba mereu cate-o reteta de mancare. Ca se gospodarea singur, n-avea incotro. Of, Doamne! Era o mandrete de copil. Niciodata nu ne-a facut probleme. La scoala, n-a avut niciodata note sub sapte. Toata lumea il iubea. Bobita, asa il alintau toti. Era generos si bland, rar mai gasesti astazi tineri cum era el. Maica-sa era in Italia, tot la munca. Tinea permanent legatura cu ea. Vorbeau la telefon si, uneori, se mai si vedeau. Mai mult mergea el la ea. De fapt, nici nu stiu daca a fost vreodata invers, sa mearga ea in Polonia. In afara doar de ziua aia, cand l-a luat de-acolo...".
Pe data de 10 iulie 2007, Claudiu a pornit spre Milano, acolo unde locuia maica-sa. Isi luase din timp bilet de autocar, de la o agentie de turism din Polonia. A stat acolo vreo trei zile, iar la intoarcere, a fost anuntat ca pe numele lui s-a deschis un dosar de cercetare penala pentru infractiunea de furt. Mai exact, ca pe data de 11 iulie ar fi fost vazut intr-un magazin din Cracovia, furand portofelul din buzunarul unui judecator. O acuzatie naucitoare. Cum sa faca el una ca asta? Cum sa-l acuze de asa ceva? Cine putea sa-l vada in magazinul ala cand el, pe data de 11 iulie, se afla la Milano? Fara indoiala, era vorba de-o simpla eroare. S-a linistit numaidecat. Gandea ca-l vor chema la politie si ca va rezolva iute problema. Timp de aproape doua luni insa, nu l-a mai deranjat nimeni. Prin august, s-a intors acasa, in Romania. Doua saptamani a muncit pe branci la renovarea casei abandonate. Acolo dormea, acolo manca. Zi de zi, tanti Tafina ii aducea oale pline cu mancare. Nu iesea decat pana la magazin sa-si cumpere apa sau tigari. Nea Sandu, vanzatorul, isi aminteste ca venea murdar din cap pana-n picioare, de var sau vopsea. "Era un copil tare cuminte. Il stiam de cand s-a nascut. L-am intrebat intr-o zi, ia spune, mai, Bobita, cum e treaba p-acolo, prin Polonia? Cum sa fie, nea Sandu? Rau, ca te pisca mereu dorul de casa". In rest, nimeni nu-l mai vedea la fata. Statea acolo, in hodoroaga aia de casa, muncind pe rupte, cot la cot cu zidarii. Stia ca n-are cum sa termine prea repede toata treaba. Totul era o paragina, probabil ca-i trebuiau vreo trei luni ca sa poata ispravi. Voia insa sa traga cat mai tare, ardea de nerabdare sa locuiasca aici, sa aiba casa lui proprie. Dupa vreo doua saptamani insa, a ramas fara nici un sfant si s-a hotarat sa plece iar in Polonia. "Doamne, Dumnezeule, daca-l puteam opri atunci... Ce bine era!". Din camera alaturata, se-aude iar plansul femeii. Langa mine, barbatul inchide ochii si ofteaza adanc, tinandu-si parca lacrimile. "Da, atunci puteam sa-l opresc. Aranjasem deja cu cineva de-aici, din oras, sa-l angajeze la o firma. Numai ca el tinea mortis sa mearga tot acolo, in Polonia. Ca acolo se castiga mai bine. Vorbise deja la telefon si aflase ca patronul de la atelierul ala auto o sa-l primeasca din nou, sa munceasca la el. Noi n-am vrut sa-l lasam, ne era tare greu fara el. Ma gandesc acum ca puteam chiar sa-i rup pasaportul. Doar sa nu mai plece. Eu, dimpotriva, i-am dat 150 de euro pentru drum, ca nu mai avea nici un ban, bietul de el. Ce sa zic, ma inteapa inima rau de tot cand ma gandesc ca i-am dat banii astia ca sa plece la moarte". Isi strange cu toata puterea ochii inchisi. Inutil, printre gene ii aluneca usor cateva lacrimi. Odata ajuns in Polonia, Claudiu primeste o citatie prin care este somat ca pe data de 10 septembrie 2007, sa se prezinte la judecatoria din Cracovia. Si-a amintit numaidecat de aberanta acuzatie de furt. Foarte bine, si-a zis, o sa limpezeasca odata pentru totdeauna toata incurcatura asta. Au urmat cateva zile tihnite. Ziua mergea la munca, la acelasi atelier auto, iar seara si-o petrecea cu prietenii. "Ne-a sunat intr-o seara, cred ca pe 5 sau 6 septembrie. A vorbit mai mult cu nevasta-mea, ca de obicei. Era fericit, parea ca totul e bine pentru el. Era acasa, singur, si voia sa se apuce de gatit. I-a cerut lui tanti Tafina reteta pentru ardei umpluti. Apoi am vorbit si eu oleaca. Mi-a povestit de toata tarasenia cu procesul. El era foarte linistit, dar eu m-am cam speriat. I-am zis sa ne sune imediat dupa ce scapa de-acolo. Mi-a raspuns sa stam linistiti, ca are martori, pe sefii agentiei de turism de unde a luat biletul pentru Milano, ca a cerut inregistrarea video de pe camera de supraveghere din magazinul in care era acuzat ca a fost vazut furand si ca toata povestea asta e o mare aiureala. "Te pup, nene Tica, ai grija de tanti Tafina!". Astea au fost ultimele lui vorbe. Si ultima oara cand i-am auzit glasul".
Raiul polonez
Pe 10 septembrie dimineata, Claudiu s-a prezentat cuminte la Judecatorie. Cu vreo jumatate de ora inainte de a intra in sala de judecata, a apucat sa mai sune o data acasa, la Dorohoi. A vorbit cu matusa, i-a spus ca abia asteapta sa-i faca praf, desi era cam ingrijorat ca martorii lui inca nu aparusera. "Asa zicea, ca le arata el, ca nu-i nici tigan, nici hot, nici talhar". Din acel moment, timp de aproape cinci luni, oamenii astia care l-au crescut pe Claudiu ca pe copilul lor n-au mai stiut nimic despre el. Atunci, pe 10 septembrie, cu putin timp inainte de a intra in fata instantei, baiatul a fost ridicat de pe holul judecatoriei de o patrula de politie. Legitimat, incatusat si aruncat intr-o duba. Fara nici o explicatie. L-au dus intr-una din cele mai dure inchisori din Polonia. L-au inchis intr-o celula plina cu violatori si criminali. Fara nici o vorba, ca in cosmarurile lui Kafka. L-au azvarlit ca pe un sac cu cartofi si-apoi au ferecat bine usa. Disperat, Claudiu hotaraste chiar in acea zi sa intre in greva foamei. Scrie primul memoriu catre Ioan Preda, consulul Romaniei la Varsovia. Pune titlu mare, in majuscule: Rugaminte, apoi scrie pe nerasuflate. Povesteste ce i s-a intamplat, anunta ca a intrat in greva foamei si ca nu va renunta la protest pana nu i se vor respecta niste drepturi elementare: un avocat si-o intrevedere cu autoritatile romane, pentru a le putea dovedi nevinovatia, dar mai ales abuzurile ingrozitoare ale politiei poloneze. Zi dupa zi, in asteptarea unui raspuns, Claudiu refuza hrana si uneori chiar si apa. Nimeni insa nu se sinchiseste prea tare de sanatatea lui. Abia tarziu, pe 25 octombrie, primeste un raspuns din partea consulului. Cinic si gaunos. Ca nu are pe cine sa trimita la intrevederea dorita, ca trebuie sa aiba incredere in justitia poloneza, care va face dreptate, daca se va stabili ca este nevinovat. Fireste, un asemenea raspuns il infurie si mai tare. La aceeasi data, 25 octombrie, Claudiu consemneaza intr-un caiet ca trupul lui cantareste deja cu 30 de kilograme mai putin. Continua insa greva foamei, scriind un nou memoriu, mai amanuntit, pe aceeasi adresa. Intra ceva mai adanc in detaliile povestii, amintind de martorii lui, despre care nu se mai stie nimic. Cei mai multi dintre ei, inclusiv ghidul agentiei de turism, pot confirma ca pe data de 11 iulie el se afla la Milano si ca "nu se poate ca o persoana sa fie in doua locuri atat de indepartate in acelasi timp". De data asta, nu mai primeste nici un raspuns. Iar el deja e mult prea slabit ca sa mai poata scrie ceva. Din acel moment, povestea se afunda intr-un total mister. "Eu sunt convins ca a crezut pana in ultimul moment ca cei de la ambasada il vor ajuta. Noi insa nu stiam absolut nimic despre el. La inceput, l-am sunat acasa, la gazda lui. Imi tot raspundea un barbat care-mi vorbea in poloneza. Am sunat la prietenii lui, la oamenii de-aici, din oras, care mai aveau cunostinte pe-acolo. Nimeni nu stia nimic. Iar parintii lui habar n-au avut ca el disparuse. Am scris apoi la ambasada, scrisori, faxuri. Nici un raspuns. Abia pe 3 februarie 2008, deci dupa aproape cinci luni, am primit un telefon de la Ambasada din Varsovia. M-au intrebat daca eu sunt ala de-l caut asa disperat. Mi-au zis ca vestea nu-i buna deloc. Ca a murit in inchisoare, dupa patru luni de greva foamei. Nu mai puteam sa respir, simteam ca ma sufoc. Era asa, de parca mi-a infipt cineva un cutit in inima. De nevasta-mea, ce sa mai zic, am crezut c-o duc si pe ea la groapa. Iaca asa, de atunci traim zi dupa zi cu amarul asta cumplit in suflet".
Expierea
Dupa patru luni de infometare, Claudiu Crulic moare intr-un spital din Polonia, ca un detinut din lagarele naziste. Avea 33 de ani si doar 26 de kilograme. Schelet viu, asa-l descriu medicii care l-au vazut cum isi da duhul. Cu cateva zile inainte, conducerea inchisorii ceruse aprobarea instantei pentru a-l hrani fortat. Era insa prea tarziu. Fara aprobarea judecatorilor, au incercat macar sa-l hidrateze fortat. In timpul asta insa, i-a fost perforata pleura. Oficial, cauzele decesului au fost o pneumonie severa si o inflamare miocardica, aparute in urma unei infometari extrem de severe. De fapt, organismul bietului tanar era total distrus. Tulburarile grave de metabolism facusera ca organele interne sa cedeze unul cate unul. Patru luni de inchisoare fara nici o infatisare in fata unei instante. Patru luni de foame si disperare. Nimeni n-a dat doi bani pe chinul lui infiorator. Nimeni n-a vrut sa-l asculte, nici macar pretiosii nostri diplomati n-au avut timp pentru el. Au ridicat cu totii din umeri, lasandu-l sa se prapadeasca de foame. Nici pana in ziua de azi nu exista vreo persoana care sa fi platit cu adevarat pentru toata oroarea asta. Demisia unui ministru, chemarea in tara a unui consul si-a unui ambasador si cateva sanctiuni administrative pentru medicii si gardienii polonezi. Doar atat, pentru o crima atat de atroce. "Ambasada nu ne-a ajutat nici macar cu repatrierea cadavrului. Treceau zilele, si bietul baiat zacea acolo, parasit, in morga spitalului. Pana la urma, s-a indurat maica-sa sa-l aduca. Nu inainte insa de a se asigura ca-si va recupera de la noi toate cheltuielile cu transportul. Am imprumutat pentru treaba asta 1500 de euro. Am luat de la unu 300, de la altu 400, si tot asa. Si azi mai am sa-i dau unui vecin 25 de milioane. La inmormantare, tot orasul plangea. Vorba aia, nenorocirea asta a ingrozit toata omenirea. Cum e posibil sa lasi un om nevinovat sa moara de foame? Cum e posibil sa-l bagi la puscarie, fara sa-l judece nimeni? Cum e posibil sa nu-l lasi sa se apere? Am facut pe urma memorii peste memorii. La guvern, la presedinte, la ministerul de externe. Sa ne ajute cumva cu bani sau macar cu asistenta juridica pentru procesul cu polonezii. Ca noi traim dintr-o pensie amarata. Iar normal ar fi fost ca toate astea sa le plateasca cine ne-a omorat copilul. N-am primit nici un raspuns. Iar procesul s-a incheiat fara nici un vinovat. Asta-i lumea in care traim!". Din camera alaturata, tanti Tafina, femeia fara chip, ofteaza si bodogane intruna. Barbatul s-a saturat sa tot incerce s-o potoleasca. Tanguiala ei e deja un fond sonor, cu care ne-am obisnuit. E asa, ca un refren ragusit si amar. Barbatul zambeste rabdator si ma roaga s-o iert. Povestea asta le-a distrus sanatatea si viata. Nu le-a mai ramas nimic bun pe lume. Stau singuri in casa asta si isi plang zilnic amarul. Nimeni nu-i mai intreaba de sanatate, nimeni nu vine sa-i mai vada. De doua ori pe saptamana merg la cimitir sa mai aprinda o lumanare. Nici pe-acolo nu prea mai trece altcineva. Parintii baiatului sunt departe. Ea tot in Italia, iar el, undeva, prin Ucraina, la o femeie. De mormant nu se ingrijeste nimeni. O s-o faca tot ei. Sa scape de datorii si o sa-i puna macar o cruce mai frumoasa, din marmura. Macar atat. Ca a indurat, bietul de el, ca un caine, toata batjocura unor oameni de nimic.
Epilog
O cheama Malgorzata Nocun, are 27 de ani si e jurnalista la cel mai mare cotidian din Cracovia. Ea a fost singurul om de pe lume care s-a interesat de moartea lui Claudiu Crulic. Prima care a publicat in premiera intreaga poveste. Fara dezvaluirile ei, moartea ingrozitoare a tanarului roman ar fi ramas total necunoscuta. Fara curajul si staruintele ei, toata suferinta cumplita a parintilor adoptivi ar fi ramas nestiuta de nimeni. La doua luni dupa moartea lui Claudiu, cativa medici din Spitalul Ministerului de Interne din Cracovia i-au oferit jurnalistei cateva informatii despre un roman arestat, adus aici numai piele si os, dupa patru luni de greva foamei. Si care n-a mai putut fi salvat. Mergand pe firul povestii, poloneza a intrat in posesia unor documente oficiale, referitoare la starea medicala a tanarului, in momentul decesului. A reusit apoi sa stea de vorba cu medicii implicati si cu cativa dintre gardienii care l-au cunoscut pe Claudiu. "Tanarul arata ca un schelet viu, ca un bolnav de cancer in faza terminala. Primii vinovati pot fi gardienii. Au asistat luni de zile la moartea lenta a baiatului. Dar in documentele inchisorii, toate astea sunt acoperite legal. Pentru ca in Polonia exista o lege prin care se prevede ca nu poti hrani fortat un om, atata timp cat este constient, decat printr-o hotarare judecatoreasca. Iar gardienii, impreuna cu medicii inchisorii, n-au cerut asta decat atunci cand era deja prea tarziu".
Malgorzata Nocun a reusit, apoi, sa dea de urma martorilor pe care Claudiu ii evoca disperat in memoriile sale catre ambasada Romaniei. Sabina Ciepiela, ghid al Agentiei de turism Jordan, a confirmat nevinovatia baiatului. "Femeia este cat se poate de sigura ca in zilele de 10 si 11 iulie 2007, a fost in acelasi autocar cu Claudiu Crulic, si ca pe 11 iulie, in jurul pranzului, baiatul era deja la Milano. Furtul, "dovedit" printr-o singura declaratie a unei vanzatoare din magazin, a avut loc tot pe 11 iulie, in Cracovia. Era imposibil ca romanul sa fi fost implicat in povestea asta. Nu a venit nimeni, nici de la politie, nici de la procuratura, sa verifice daca baiatul spunea adevarul. In plus, inregistrarile camerei de filmat au fost de negasit". In urma dezvaluirilor facute de tanara jurnalista, mai multe organizatii pentru apararea drepturilor omului din Polonia au protestat pentru cinica nepasare a autoritatilor in acest caz. In Romania insa, in afara de cateva stiri si consemnari fugare in presa, nimeni nu a miscat un deget. In ciuda dezvaluirilor facute de jurnalista poloneza, drama cutremuratoare a lui Claudiu Crulic are inca multe necunoscute. Lipsesc multe piese din ea. Cine are interesul ca povestea asta sa ramana inca atat de confuza? Cum e posibil ca in secolul XXI, un om sa fie lasat sa moara de foame, incercand sa-si apere nevinovatia, si nimeni sa nu plateasca pentru aceasta crima a indiferentei? Sunt intrebari care inca mai fac un cosmar din viata celor care l-au crescut si iubit pe frumosul si nefericitul lor Claudiu Crulic.