- Daca guvernul va continua sa cheltuiasca in acelasi ritm, cum doresc de fapt sindicatele, atunci tara va intra in faliment si vom impovara generatiile viitoare cu plata unor datorii care cresc exponential. In plus, inflatia va scapa de sub control si va duce inevitabil la saracirea tuturor. Aceasta nu inseamna ca executivul este fara vina si fara pata, doar ca ne aflam intr-un punct critic, din care nu mai putem iesi fara sa sangeram.
In aparenta, solutia propusa de sindicate ar fi rezonabila: sa nu se reduca toate salariile individuale cu 25%, ci doar fondul de salarii, ceea ce, spun liderii lor, ar insemna ca se reduc mai mult salariile mari si mai putin cele mici. In practica insa nu este asa, dupa cum a explicat - mult prea tarziu - ministrul de finante Sebastian Vladescu: fondul de salarii include tot felul de alte fonduri ascunse - pentru sporuri si prime, de pilda - precum si sumele destinate unor posturi neocupate in structurile bugetare, sume care sunt redistribuite periodic angajatilor existenti. Asa se face ca multi functionari au salarii mici dar venituri considerabile si asa se explica si furia cu care sindicatele functionarilor publici incearca sa pastreze posibilitatea de a utiliza aceste artificii contabile paguboase pentru stat si, in ultima instanta, pentru contribuabili. Nu intamplator incerca presedintele federatiei Sed Lex, Vasile Marica, sa justifice primele substantiale acordate in plina criza functionarilor din Ministerul finantelor publice - institutie unde lucreaza, de altfel, si sotia sa. Cam asa se intampla in toata administratia centrala si locala. Putem asadar afirma ca pensionarii, medicii si profesorii au fost sacrificati cu buna stiinta de guvernanti, pentru a satura masa tot mai nesatula de functionari angajati pe criterii netransparente in administratie, in politie si in serviciile secrete, precum si casta specializata in santaj national a magistratilor. Cum ne-a amintit Mugur Isarescu, in 1990 existau 800 000 de bugetari si statul functiona, astazi avem 1,4 milioane de bugetari si totul merge prost.
Este adevarat ca in 2009, guvernul a fost nevoit sa se imprumute pentru a acoperi deficitul creat in mod cinic de guvernul Tariceanu inainte de alegeri. Nu ar fi fost insa necesar sa contracteze un al doilea imprumut la sfarsitul anului, daca ar fi redus personalul functionaresc (nu medical, nici didactic) in urma unei analize fundamentate a eficientei institutiilor din administratie si daca nu si-ar fi angajat o armata de consilieri - doar ministrul sanatatii are zece! - dintre care unii sunt greu de justificat, cum este de pilda indispensabilul Dan Bitman, consilier al ministrului Vladescu. Faptul ca guvernul a gresit nu inseamna insa ca sindicatele au dreptul sa ne condamne la inflatie, adica la saracie, si la indatorare perpetua. Romania nu este inca in situatia Greciei, dar a pornit pe aceeasi cale, care duce la faliment. Cum nu suntem in zona euro, nu va veni nimeni sa ne salveze.
2. Premierul Emil Boc cere imperios masuri contra evaziunii fiscale. Cum multi dintre "asii" domeniului sunt afaceristi de frunte ai Romaniei, sa ne asteptam la o noua furtuna intr-un pahar de apa?
- Evaziunea fiscala este un element constitutiv al "noii ordini economice" instituite de tranzitie. Marile averi s-au facut, in marea lor majoritate, prin eludarea obligatiilor fiscale. Mai mult, companiile de stat - cum sunt de pilda companiile nationale de minerit - au fost si au ramas marii datornici la plata asigurarilor sociale si de sanatate. Este limpede ca nu se putea ajunge in aceasta situatie daca nu ar fi existat complicitati politice, juridice si administrative. Cu alte cuvinte, daca inspectorii fiscali nu ar fi inchis ochii sau nu ar fi acceptat mita de la evazionisti, daca magistratii nu ar fi dat solutii in favoarea evazionistilor si daca politicienii nu ar fi tolerat evaziunea fiscala din partea clientelei si nu ar fi sters periodic datoriile marilor "rechini", carora le-au mai acordat si ajutoare de stat, cum a facut de pilda guvernul Adrian Nastase, cu companiile lui Dan Voiculescu. Nu intamplator au fost adoptate legi permisive si confuze, care ofera o multime de portite de scapare evazionistilor mai mari sau mai mici. Cand Sebastian Bodu, fost sef al ANAF, a incercat sa-l execute fiscal pe Gigi Becali pentru un caz de evaziune fiscala, instantele au acceptat fara sa obiecteze niste acte de donatie ale patronului Stelei catre nepotii sai. Pretul pentru aceasta adevarata fiesta a evaziunii fiscale a fost si este platit de oamenii de afaceri corecti, care sunt hartuiti de inspectorii ANAF in cautare de spagi, si de contribuabilul roman, care acopera deficitele bugetului de stat prin taxele si impozitele pe care le plateste.
Ca si coruptia, evaziunea fiscala face parte din sistem, iar sistemul nu a fost schimbat, desi in campania electorala ne-a fost promisa schimbarea. Ca atare, nu stiu ce masuri poate lua premierul Emil Boc pentru remedierea rapida a starii de fapt: de pilda, cine-i va controla pe inspectori si va stabili ca au favorizat un evazionist sau altul? Vor fi controlate "la sange" si firmele clientelei, ale celor care au contribuit cu donatii la diferite campanii electorale? Nu cred, cum nu cred ca inspectorii fiscali incorecti vor deveni peste noapte corecti, doar pentru ca premierul s-a rastit la ei. In plus, Emil Boc, desi el insusi este probabil un om cinstit, nu s-a dovedit pana acum o "mana de fier" si nu a reusit sa impuna disciplina in institutiile statului. La urma urmei, nu trebuia sa ajunga in aceasta situatie de criza ca sa ceara eradicarea evaziunii fiscale: ar fi putut si ar fi trebuit s-o faca din prima zi a guvernarii sale. La fel ar fi trebuit sa procedeze si ministrul de finante, Sebastian Vladescu, in a carui subordine se afla ANAF. Cum este limpede ca nu au facut-o, avem toate motivele sa suspectam ca si de data aceasta, altii vor plati nota neachitata de marii evazionisti.