Preotul Ioan Sofonea, nascut pe 10 decembrie 1928, in comuna Dragus, la poalele Muntilor Fagaras, l-a intalnit la varsta de 10 ani pe Parintele Arsenie Boca, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Din 1940, impreuna cu parintii sai, Arsenie si Sofia, care se ocupau cu agricultura, alaturi de fratii sai, a cercetat manastirea in duminici si sarbatori. In 1943, Parintele Arsenie l-a trimis la Scoala de Cantareti "Dimitrie Cuntan" din Sibiu, unde a studiat muzica bisericeasca timp de trei ani. Din 1946, a ramas cantaret la strana Manastirii Brancoveanu. Credea atunci ca va ramane definitiv acolo. In 1950 a fost tuns in monahism si a primit numele de calugarie Ieronim. In perioada 1952-1954 a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Manastirea Neamt si a facut apoi un an de practica la Manastirea Plumbuita. Intre 1955 si 1959 a invatat la Facultatea de Teologie din Sibiu. Ierodiaconul Ieronim Sofonea astepta cu nerabdare absolvirea studiilor universitare, pentru a fi hirotonit preot. Insa in primavara anului 1959, viata avea sa i se schimbe neasteptat. De praznicul Izvorului Tamaduirii a fost scos abuziv din manastire, de catre imputernicitul politic al Arhiepiscopiei Sibiului, la presiunea Securitatii, si nu i s-a mai permis sa poarte haina calugareasca. Peste doar cateva luni, prin diabolicul decret 410, mii de calugari si calugarite urmau sa paraseasca manastirile. Tanarului Ioan Sofonea i s-a permis, totusi, sa-si termine facultatea. Profesorii l-au sfatuit sa devina preot de mir. Mitropolitul Ardealului, Inalt Prea Sfintitul Nicolae Colan, i-a fagaduit ca-l va trimite preot la o parohie, cu conditia sa se insoare. In toamna anului 1959, Ioan Sofonea s-a casatorit cu Aurelia, sora colegului sau de facultate Militon Lupu. A fost hirotonit preot la Sibiu si trimis imediat la Poiana Ercea, nu departe de Reghin, unde a stat doi ani, si apoi la Vanatori, un sat situat la opt kilometri de Sighisoara, unde a slujit 33 de ani. Dupa pensionare, in 1995, s-a mutat la Sibiu, unde continua sa slujeasca la Biserica "Sfintii Imparati Constantin si Elena" de pe strada Gheorghe Dima. Dupa un prim interviu publicat in "Formula AS" nr. 897, parintele Sofonea a avut amabilitatea din nou ca prin amintirile si scrierile sale sa ne faca si pe noi partasi la acele vremuri de efervescenta spirituala si inaltare duhovniceasca, la care a fost martor in perioada 1940-1948, cand Parintele Arsenie Boca, in calitate de preot, duhovnic si staret la Manastirea Brancoveanu, a dus o lupta fara egal pentru intoarcerea la Hristos a poporului roman.
Anii grei
"Veniti toti cei de la orase, ca va paste o primejdie"
Cand Parintele Arsenie Boca a inceput sa slujeasca si sa predice la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus erau vremuri foarte grele pentru poporul roman. In 1940, tara noastra pierduse mai mult de o treime din teritoriu: Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord si Cadrilaterul. Era in plina desfasurare cel de-al doilea razboi mondial. In 1941, Romania intrase in razboi. Barbatii plecau pe front. Atunci, multi au alergat la manastirea de la Sambata pentru spovedanie si impartasire, dar Parintele nu-i cumineca pe toti, din cauza pacatelor. La despartire, cu unii dadea mana, cu altii nu dadea mana. Celor care se intristau ca nu le da mana Parintele le zicea: "Ma, cu tine ma mai intalnesc!". Le dadea sfatul sa lupte pentru dreptate, pentru apararea pamantului romanesc si, in altfel de situatii, sa nu traga ca sa omoare, ci sa traga in aer.
Le spunea, mai ales celor de la oras: "Veniti toti cei de la orase sa va spovediti si sa va impartasiti, ca pe voi va paste o primejdie!". Ceea ce s-a si intamplat. Au venit peste orase bombardamente si multi au pierit. Cu darul inainte-vederii, Parintele stia cine va muri in bombardamente. Cu acestia dadea mana. Vedea ca n-o sa mai vina la manastire. Avea duhul cunoasterii, insa era foarte smerit, nu se arata, nu se lauda. Spunea omului care venea acolo pentru sfaturi, pentru invatatura, numai ceea ce-i era de folos duhovnicesc. Era foarte sever in glas. Cuvintele lui erau patrunzatoare, si fiecare cuvant avea un inteles foarte adanc, duhovnicesc.
Un apostol al neamului
"Sa lungim vederea pana dincolo de zarea acestei vieti, pana la cealalta imparatie"
Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, Parintele Arsenie a tinut predici si conferinte chiar si in sate, mai intai in Tara Fagarasului, apoi mai departe, in Tara Barsei si Marginimea Sibiului si in alte localitati transilvanene, sfatuind credinciosii si preotii pentru imbunatatirea lor spirituala. Spunea: "Misiunea preotului este de a salva ceea ce se poate salva, de a propovadui raspicat vointa lui Dumnezeu, Cel in Treime, dupa Predania Bisericii, pe Hristos cel cu Cruce, sufletelor; de a ajuta pe cei credinciosi sa se mantuiasca, de a-i scoate din mijlocul raului, la mantuire".
Era ferm impotriva pacatului, pe care il sanctiona cu severitate. Avea constiinta ca neamul romanesc trebuie trezit la o viata crestina. Uneori, spunea fara ocolisuri, pe fata, faptele oamenilor. Ii certa pe oameni pentru pacatele lor, dar ii si mangaia: "Cat suntem infasurati in trup, suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii. Dar cand vom scapa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile la care ne-a supus cat eram in lume. Prin urmare, sa lungim vederea pana dincolo de zarea acestei vieti, pana la cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe necazurile vietii acesteia si nepricepand-o pe aceasta prin cealalta, n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe una in legatura cu alta, atunci oricat ar fi de necajita capata o valoare nepretuita. Si atunci se intampla un lucru minunat: Omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc indeosebi. De-acum, crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu si vede ca orice cruce a vietii sale e o marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu. Orice cruce e o treapta a desavarsirii. Deci, daca ne impartasim cu Sfanta Jertfa a Domnului, ne impartasim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, impartasire care, printre alte daruri, are si pe acesta: ca ne ridica de la intelegerea prunceasca a vietii, la intelegerea pe care o avea Iisus, in temeiul careia Ii suntem urmatori convinsi si linistiti, oricat de nelinistita ar fi marea vietii de aici. Stim Cui credem si stim Cine-i la carma!".
Lumea il iubea si il astepta cu nerabdare. Parintele spunea raspicat: "Vin vremuri grele". Si asa a fost. Tavalugul necazurilor a trecut peste tara noastra. Zicea Parintele Arsenie: "Daca Dumnezeu va voi sa mancam din cazanul celor fara Dumnezeu, vom manca si din acesta, pentru ca oamenii s-au indepartat de Dumnezeu".
Ii indemna pe oameni sa nu mai faca pacate, pentru a nu atrage mania lui Dumnezeu asupra lor. Le spunea sa conceapa copiii in curatenie, cu rugaciune, cu post si spovedanie, sa mearga la biserica, sa nu mai lucreze duminica si in sarbatori, ca e mare pacat sa furi lui Dumnezeu ziua lui de rugaciune. Oamenii isi fac randuielile lor, netinand seama de poruncile lui Dumnezeu, si atunci Dumnezeu ingaduie sa vina necazurile peste om, ca sa inteleaga ca este pe o cale gresita, ca s-a departat de El cu viata, cu faptele, cu rugaciunea, cu cinstirea Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, cu prezenta la Sfanta Liturghie, ca a uitat sa se spovedeasca si sa se impartaseasca.
Izvorul Parintelui Arsenie
In activitatea sa de staret al Manastirii Brancoveanu, ca organizator al activitatilor manastiresti, Parintele era foarte mult ajutat de credinciosii care veneau pentru rugaciuni si sfaturi, ori numai sa-l vada si sa-i asculte predica. Multi ramaneau la manastire cateva zile sau chiar saptamani si il ajutau la treburile gospodaresti. Asa s-a amenajat o gradina frumoasa langa staretie si s-a tras un fir de apa curgatoare prin gradina. S-au adus pietre mari, cu care trase de bivoli, si s-au facut mese de piatra si banci de mesteacan; s-au plantat pomi si flori. Intr-o parte a gradinii, s-a facut un mic lac in forma de inima, la care au lucrat studentii in 1946, si a si fost denumit Lacul studentilor. Acolo am plantat si eu o salcie pletoasa, care a prins si exista si azi.
Parintele Arsenie si-a propus sa faca o chilie sus pe munte, catre Cabana Sambata, un loc de retragere pentru rugaciune si meditatie. Multi credinciosi au sapat in piatra pentru aceasta chilie. Am sapat si eu, dupa puterile mele. Intr-o zi, am fost trimis impreuna cu o fata, Maria Stoia, sa ducem mancare muncitorilor care lucrau la chilia din munte. Dupa masa, ne-am dus sa culegem afine si, dintr-o data, s-a iscat un nor negru si o ploaie puternica, incat n-am mai vazut pe unde sa mergem. Nu se vedea la un metru. Atunci, Parintele a strigat la noi, spunandu-ne sa nu ne miscam din acel loc, ca nu cumva sa cadem in prapastie. Ne striga: "Stati pe loc pana trece negura!".
La chilia de pe munte, Parintele a captat niste izvorase si a facut un jgheab pe care curgea apa, o apa rece si buna. "Asa-i ca-i buna apa asta?", mi-a zis. Atunci i-am raspuns: "Parinte, eu stiu de cand mergeam cu tatal meu pe munte, dupa lemne, o fantanita aproape de chiliile calugarilor, cu apa tot asa de buna". Intr-o duminica dupa-amiaza, dupa ce lumea a plecat acasa, Parintele mi-a zis: "Hai, Ionica, sa-mi arati izvorul de care mi-ai spus". Ne-am dus la locul stiut, langa cei doi fagi care exista si acum, si i-am aratat fantanita. Parintele a indepartat cu mana frunzele de deasupra, a curatat bine locul si a lasat apa sa se linisteasca, sa curga la vale. Apoi mi-a dat o bucatica de zahar, a luat si Sfintia sa zahar, s-a aplecat si a baut: "Ai dreptate, este la fel de buna si rece precum cea de la chilia de pe munte". De la Parintele am invatat atunci ca dulcele iti face sete, si altfel simti gustul apei. La scurt timp dupa aceea, izvorul a fost amenajat si, in zilele frumoase de Duminica si la praznice, toti preotii manastirii si credinciosii se duceau la izvor. De atunci, acelui izvor i se spune Izvorul Parintelui Arsenie.
Sfintirea vietii de familie
"Daca vreti preoti buni, aduceti pe lume copii buni, din care sa iasa preoti buni"
In jurul izvorului era o poiana cu o pajiste frumoasa, curata. Oamenii se asezau pe iarba in jurul Parintelui Arsenie, care le vorbea din Pateric, din Vietile Sfintilor, din Filocalie, din Vechiul si Noul Testament. Noua, celor mai mici, ne dadea bomboane si ne trimitea sa bem apa si sa ne jucam. Cand noi lipseam, le dadea celor maturi sfaturi de convietuire conjugala crestineasca, pentru o viata morala. Pe noi, pe copii, nu ne lasa sa asistam la acele discutii. Zicea ca ne cruta urechile. Le spunea oamenilor cum trebuie adusi copiii pe lume, in credinta si rugaciune: "Daca vreti preoti buni, aduceti pe lume copii buni, din care sa iasa preoti buni". Ii indemna sa fie buni si sa se roage lui Dumnezeu sa le dea conducatori buni, cu frica de Dumnezeu, cu dragoste de tara si popor.
Parintele se ocupa si de copii. Cand termina cu cei mari, ne chema si ne spunea povesti si legende din Vietile Sfintilor. Imi aduc bine aminte ca ne-a povestit despre Sfantul Efrem Sirul. Acesta, pe cand era inca in lume, fiind intr-o calatorie, a ratacit drumul. Intr-o padure a vazut o lumina, unde mai erau cativa oameni, si s-a dus sa se adaposteasca acolo pana la ziua. Aceia erau talhari si, pe la miezul noptii, a venit potera care ii cauta, i-a prins si l-au inchis si pe Efrem impreuna cu ei. In inchisoare, Efrem se framanta, stiindu-se nevinovat: "Doamne, de ce m-ai lasat? Stii ca nu-s vinovat!...". In vis i s-a aratat ingerul, care i-a zis: "Nu te razvrati pentru ca esti inchis, adu-ti aminte ce ai facut cand erai copil!". S-a gandit si s-a tot gandit si si-a adus aminte ca odata a alungat vaca unei femei, a bagat-o in padure si acolo au mancat-o fiarele salbatice. Femeia a ramas fara hrana pentru copiii ei. Despre acea greseala nu stia nimeni. Efrem a plans pentru greseala din copilarie si s-a rugat lui Dumnezeu sa-l scape din inchisoare, fagaduind ca se va face pustnic in manastire. Dumnezeu i-a vazut parerea de rau pentru fapta savarsita cu multi ani in urma. La judecata, s-a constatat ca el nu era talhar si a fost eliberat. Si-a tinut promisiunea facuta lui Dumnezeu, s-a dus la manastire si a devenit unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Sfantul Efrem Sirul ne-a lasat o rugaciune foarte folositoare, pe care o putem spune zilnic: "Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanie si al grairii in desert nu mi-l da mie; iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau. Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin".
Prin pilda din viata Sfantului Cuvios Efrem Sirul, Parintele Arsenie voia sa ne spuna ca multi sunt cei care zic ca sufera pe nedrept, dar daca ar cauta mai adanc in viata lor, ar vedea ca pentru pacatele lor sufera.
Le spunea oamenilor: "Pentru necazurile voastre osteniti. Caci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din intepeneala, din uscaciunea vietii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, pana cand vei cauta sa te tamaduiesti. Caci iata ce pricina are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi, ca doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a pacatelor, a faradelegilor noastre atarna sabia lui Dumnezeu. Ce trebuie sa facem? Sa ne marturisim toate faradelegile noastre fara nici o ascundere si indata va inlatura Dumnezeu osanda. Si indata sabia nu va mai atinge viata ta. Sa vrei si tu ce vrea Dumnezeu, sa te desfaci de rele, caci Dumnezeu nu vrea sa atarne in veac sabia Sa asupra ta.
Sa zicem ca cineva iti face o nedreptate. Tu, in toate privintele esti cinstit si te trezesti ca o vecina, sotul, sotia ori unul din copii se razvrateste impotriva ta si-ti zice cuvinte de ocara, cuvinte grele, care-ti patrund inima ca o sabie. Si nu pricepi ce poate fi, ba te cuprinde mania si dai si tu cu o sabie asupra celuilalt, si asa se ajunge la vrajba si la lucruri slabe.
Sa stii ca nedreptatea aceea totusi nu-i o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu iti aduce aminte de pacatele pe care nu le-ai marturisit. Si pacatul e chiar cuvantul acela zis de vecina, de sotul sau de propriul copil, cuvant care te-a sagetat la inima. Pentru ca tu ai uitat sa marturisesti preotului unul din pacatele tale din tinerete. Si Dumnezeu iti aduce aminte.
Tu poate ai uitat c-ai inceput casatoria cu stangul si apoi te-ai cununat. Sau ai lepadat vreun copil si aceasta e mare faradelege inaintea lui Dumnezeu, chiar daca esti cununata dupa lege. Sau poate ai osandit sau ai gandit despre cineva acelasi cuvant care acum ti-e aruncat tie in obraz si ai uitat sa-l spui la marturisire.
Dumnezeu insa n-a uitat gresalele sau cuvintele tale si vrea sa te spele, sa te curete de toate relele tale. Dumnezeu ne aduce aminte prin ceilalti de relele pe care le-am facut. De aceea, toate relele care iti vor fi improscate in obraz, nu le socoti nedreptati, ci stai locului si cugeta: n-am si eu vreo greseala ca asta?... Sa faceti spovedanie curata, cum n-ati facut in viata voastra! Si pentru cel care te ocaraste roaga-te, ca pentru un binefacator. Biruiti raul cu binele, caci de partea binelui este Dumnezeu!".
Judecata lui Dumnezeu e dreapta
Alta data ne-a povestit despre soacra Sfantului Petru. Zicea ca Sfantul Petru era mahnit ca soacra lui, dupa ce a murit, a fost randuita la iad. Iar Sfantul Petru ii zicea Domnului Iisus Hristos: "Doamne, eu nu merit nici macar atata, s-o scoti pe soacra mea de acolo si s-o duci in rai?!...". Atunci Domnul Iisus Hristos ii zice: "Petre, Judecatile Mele sunt drepte. Totusi, pentru tine fac ce mi-ai cerut, dar sa cautam in cartea vietii ei macar o fapta buna". Si a gasit Domnul o fapta buna. Cum a venit la ea odata un sarac si ea l-a alungat si a aruncat dupa el cu o ceapa. Saracul a luat ceapa si a multumit. Domnul a zis: "Hai, Petre, s-o scoatem cu ceapa asta din iad". Un inger i-a intins ceapa soacrei lui Petru, ea s-a prins iute cu mainile de radacina cepei si a inceput sa fie scoasa afara. Vazand insa celelalte suflete din iad ca va fi salvata, au alergat repede sa se salveze si ele si s-au prins de picioarele ei. Si, astfel, ieseau incet, incet. Dar din cauza rautatii, ca sa nu fie salvate si alte suflete, soacra a inceput sa dea din picioare. Si pe masura ce ingerul o scotea, ea se zbatea si asa, tot cate un suflet cadea inapoi in iad. Cand sa fie scoasa afara, un suflet s-a agatat de gatul ei. Atunci, datorita egoismului, ea s-a zbatut mai tare, radacina cepei s-a rupt si a cazut si ea in iad. Domnul a zis: "Vezi, Petre, ca Judecatile Mele sunt drepte. Eu pe toti vreau sa-i mantuiesc, dar rautatea omului nu-l lasa sa se mantuiasca".
Si multe alte legende ziditoare ne-a mai spus. Parintele vorbea oamenilor din suflet catre suflet si ii cutremura cuvantul lui. A lucrat cu o forta de nein-chipuit pentru regenerarea neamului nostru romanesc, prin credinta si viata curata. Lucra cu spor, pentru ca avea un har deosebit, care dainuie si va dainui si dincolo de momentul pe care ni-l dorim cu totii, ca Parintele Arsenie Boca sa fie canonizat. Va fi rasplata pentru lucrarea sfanta pe care a desfasurat-o in slujba Sfintei Biserici si a oamenilor, va fi rasplata pentru toate suferintele si nedreptatile pe care le-a indurat de la oamenii cei fara de Dumnezeu.
Lucrarea duhovniceasca a Parintelui Arsenie nu a fost omeneasca, ci Dumnezeiasca.
A consemnat
ION-COSTIN MANOLIU