Pana acum, in tratativele cu FMI, creditor al multor guverne surprinse de criza, administratia noastra a tergiversat. A existat, probabil, si o speranta secreta ca lucrurile se vor rezolva de la sine si depresiunea din economie va fi traversata intr-un fel sau altul. Cum tarile occidentale dezvoltate sunt pe calea redresarii, s-a crezut ca si Romania, care resimte cu intarziere undele de soc din economia mondiala, isi va reveni treptat. Singura grija majora a guvernantilor a fost una politica: acoperirea salariilor din sistemul de stat si a pensiilor. Banii, imprumutati de FMI, au fost dirijati in aceasta directie fara sa existe o preocupare serioasa pentru "umplerea" normala a bugetului, defazata de criza. Cand s-a constatat ca fondurile de la FMI au servit doar ca paliativ, a fost - aproape - prea tarziu. Conducerea FMI, interesata nu doar de recuperarea imprumuturilor acordate, ci si de potentarea unei redresari economice viabile, a inceput sa conditioneze acordarea urmatoarelor transe ale imprumutului de deciderea - si aplicarea - unor masuri ferme de asanare a risipei, de economisire sanatoasa. In evolutia economica a tarii a fost atins "punctul critic".
In fata guvernantilor nu au existat, practic, decat doua solutii: fie cresterea fiscalitatii (prin majorarea cotei unice de impozitare si marirea TVA-ului), fie scaderea salariilor, a pensiilor, a ajutoarelor si subventiilor. Ambele masuri au un caracter de solutii de avarie, cu consecinte dureroase pentru calitatea vietii romanilor. Prima declansa insa un efect de cascada, angrenand cresterea masiva a preturilor, reducerea dura a consumului si blocarea investitiilor. Cu alte cuvinte, adoptarea unei majorari a fiscalitatii ar fi inchis, brutal si pentru multa vreme, sansa redresarii productiei, cu consecintele ei pentru schimb si consum. Dupa primul val de falimente, ce a antrenat spre neant mii de IMM-uri, ar fi urmat un adevarat tsunami, ce ar fi dus la oprirea a aproape tuturor initiativelor private. Un buget aparent refacut nu ar fi salvat amanetarea viitorului. Cea de-a doua solutie, si ea de soc, afectand milioane de salariati si pensionari, reduce obligatoriu consumul "nesanatos", accelereaza procesul economisirii si, ca efect de fond, impune - pentru institutiile bugetare - asumarea clara a responsabilitatii cheltuielilor. Cand a anuntat reducerea salariilor cu 25% (alaturi de pensii, ce scad cu 15%, ca si ajutorul de somaj), dar si "taierea masiva" a subventiilor, d-l Basescu a avut grija sa sublinieze ca aceste "amenzi" nu se aplica uniform, fiecare institutie a statului trebuind sa le aplice tuturor angajatilor, fie sa procedeze la disponibilizari.
Presedintele a gasit o modalitate indirecta de a forta asanarea unei boli "traditionale" a societatii romanesti: excesul de birocratie. In anii ce au urmat caderii comunismului, aparatul birocratic al statului a crescut nemasurat, pe criterii aberante, cele mai multe tinand de politic si de coruptie. Fiecare partid ajuns la guvernare a organizat sau a impus rasplatirea "clientilor" prin infiintarea a nenumarate "agentii", directii sau subdirectii (rezultate din divizarea scizipara a celor deja existente), capusand bugetul statului "in veselie". Niciodata, in Romania postcomunista, "formularistica" nu a atins o asemenea amploare, niciodata aplicarea legilor nu a fost atat de greoaie, daca nu cumva chiar imposibila. Cetateanul obisnuit si intreprinzatorul individual au fost striviti, pierzand timp si bani, sub miscarea hartiilor, multe cu formule absurde, repetitive, inutile. O birocratie excesiva isi justifica intotdeauna existenta complicand problemele, impunand false probleme ori "rezolvari" fara nici o legatura cu realitatea. O birocratie greoaie stimuleaza intotdeauna coruptia, omul de rand fiind obligat sa "unga mecanismul" pentru a-l face (aparent) functional. Incalcarea deliberata a legilor, abuzurilor, isi au sorgintea in acest corp parazitar, ce pretinde si inghite fonduri, ce "reglementeaza" blocand.
Multi observatori - si cetatenii ce-i asculta - au aruncat efectele crizei in spinarea actualei guvernari. Criza mondiala nu a provocat-o insa d-l Emil Boc. Iar boala sistemului institutional romanesc este mult mai veche. PSD si PNL solicita caderea guvernului, care - si e in parte adevarat - s-a miscat inertial la primele manifestari ale depresiunii. Dar (nimeni nu trebuie sa uite) cele doua partide au facut totul pentru a stopa o actiune coerenta a administratiei, in functie de interesele lor conjuncturale. Cat timp au facut parte din guvernul Boc, ministrii PSD-isti nu au dat nici un semn ca i-ar preocupa consecintele unei crize ce incepuse sa isi arate coltii. Mai mult, ei au sustinut, cu nonsalanta, la alcatuirea bugetului, cheltuieli de 40% din PIB (Produsul Intern Brut), desi era de prevazut ca veniturile se vor ridica doar la aproximativ 30% din acesta. D-l Mugur Isarescu, competentul guvernator al BNR, ce nu poate fi banuit de vreo simpatie politica, a aratat ca diversele guverne care au majorat (evident, din interes electoral, spunem noi) pensiile si salariile, s-au bazat pe supraestimari ale veniturilor bugetare, fara nici o legatura cu realitatea. Certitudinea ca romanii din strainatate vor trimite mereu in tara aceleasi sume de bani s-a dovedit a fi falsa. A proiecta cheltuieli bazandu-te pe "pielea ursului din padure" este o aberatie. Singura certitudine pentru stabilirea unor cheltuieli bugetare necesara ar fi putut sa decurga din stimularea cresterii productiei interne (si, implicit, a consumului), din deblocarea birocratica a spiritului intreprinzator.
D-l Isarescu a subliniat ca, in conditii de criza, majorarea cotei unice si a TVA ar genera blocaje economice suplimentare. Romania trebuie sa isi asume un program de restrictii, o limitare severa a risipei de fonduri. O reducere a salariilor si pensiilor este preferabila incetarii platii acestora. Tot guvernatorul BNR a observat insa ca, la noi, "este o rezistenta politica furibunda la reducerea de cheltuieli", deciziile pentru depasirea ei trebuind sa fie "asumate politic de oamenii care au mers in fata romanilor si au castigat voturile".
Programul anuntat de presedintele tarii reprezinta o asemenea asumare. Veniturile obtinute prin aplicarea reducerilor anuntate de la 1 iunie vor fi de aproape trei miliarde de euro. Orientate spre stingerea datoriilor statului si investitii, ele ar putea provoca inceputul redresarii. O redresare dura pentru cei mai multi, dar care ne indeparteaza de drame mai dureroase, precum cea a Greciei.