Draga "Formula AS",
Iti scriu dupa multe ezitari, impinsa de un fior launtric, intr-o frumoasa zi de toamna. De toamna trista, asa cum este sufletul meu in aceste momente. Stiu ca aceasta tristete este una trecatoare, poate la fel de trecatoare ca mai toate bucuriile mele de pana acum.
La 27 de ani sunt o femeie divortata. Divortata si cu un copil de 7 ani. Cam asa suna "bilantul". Copilul meu este ceea ce ma tine in viata. Altfel, nu stiu cum as fi putut merge mai departe. M-am casatorit din iubire. Dintr-o mare iubire! Inainte cu putin timp sa implinesc 18 ani, l-am cunoscut pe el. Pe marea mea iubire. Avea cu un an mai mult decat mine, 19. Dupa doua luni, ne-am si casatorit. Si parintii mei, si parintii lui au fost de acord. Nu s-a opus nimeni, ne-au lasat sa ne traim iubirea cum am vrut noi. Au fost clipe superbe, clipe in care doream sa oprim timpul in loc. A fost primul meu barbat. El mai avusese experiente intime inainte, dar nu relatii de durata. Chiar se mandrea cu mine si-mi zicea: "Ma bucur nespus ca nu am atins pe trupul tau urmele mangaierilor altor barbati...".
Am locuit impreuna in apartamentul pus la dispozitie de parintii mei. Eram studenti amandoi, dar si lucram. Banii nu erau o problema. A venit pe lume si rodul dragostei noastre, de care ne era foarte drag. El era (si este) un barbat de o frumusete fascinanta. Un barbat pe care orice femeie si-l doreste. Tandru, pasional, iubitor, dar... infidel. Cu mine se purta foarte frumos: flori, cadouri, excursii, cine romantice, declaratii de dragoste... Ce-si putea dori mai mult o femeie? Nu doream sa ma gandesc la faptul c-ar putea avea pe altcineva, alungam orice gand din mintea mea, referitor la infidelitatea lui. Pana cand intr-o zi, in Cismigiu, in vazul tuturor, l-am vazut sarutandu-se cu o pustoaica de liceu, pe o banca. Nu stiu cine mi-a dus pasii pe acolo, eram parca purtata de ceva misterios spre locul acela. I-am vazut... Nu-ti pot spune cat de mult m-a durut, nu exista pe lume cuvinte ca sa exprime durerea. Am plans de credeam ca nu mai am lacrimi. Si-a cerut scuze, a plans si el, mi-a promis ca nu o sa se mai repete, ca ma iubeste...
Cuvintele lui mi se pareau apa de ploaie... sunau gol. N-au putut sa ma convinga sa trec peste acel moment si... am divortat. Nu mai puteam sa stau sa ma atinga, nu mai doream nici sa-l vad. Si-ti spun, draga mea, ca nimeni n-a fost alaturi de mine, exceptand-o pe sora mea, care m-a inteles. Prietenele mele, acelea cu care vorbeam vrute si nevrute, mi-au intors spatele si mi se adresau persiflant. Am simtit ironia lor, zeflemeaua din privirile lor m-a durut la fel de mult ca si tradarea. Am rupt legatura cu ele si am plans in casa. Asa m-am curatat, am putut merge mai departe prin plans. A fost un plans eliberator, vindecator. Desi sunt o femeie atragatoare, am refuzat cu incapatanare orice propunere venita de la vreun barbat. Am avut clipe cand m-am gandit ca n-am de ce sa mai traiesc. Copilul m-a ajutat foarte mult. Mergeam in parc si duceam paine si graunte pasarilor, ele veneau si mancau si-mi ziceam in gand: "Iata pentru cine traiesc, mai are cineva nevoie de mine". Le-as sfatui pe dragele tale cititoare sa nasca pruncii atunci cand dragostea este mare, inflacarata, caci vine o vreme in care nu mai este asa. Pruncii sunt rodul dragostei, sunt vointa expresa a lui Dumnezeu, ei trebuie sa se nasca, sunt dovada vie a existentei dragostei pe acest pamant. Mamelor, faceti prunci, oricat de greu vi s-ar parea!
Si, totusi... Acum, in clipele mele de singuratate, in noptile lungi si reci, regret ca nu i-am acceptat scuzele. Multe femei au stiut sa ierte, sa uite... Eu de ce n-am putut? Poate ca asa a fost destinul meu. Am clipe cand imi este dor de el, imi este dor de clipele frumoase petrecute alaturi. Cu toate acestea, nu-l mai pot vedea, imi face rau. Atunci cand vine sa vada copilul, eu plec de acasa, ramane doar mama.
Mi-as permite sa le sfatuiesc pe cititoarele tale sa nu renunte atat de usor la marea iubire, sa stie sa treaca peste aceste scapari. Oare cati barbati nu-si inseala, macar o data, sotiile? In fiecare familie exista tensiuni, certuri, tradari, dar nu acestea conteaza, cat capacitatea noastra de a trece peste ele. Provocarile vietii nu vin din dulcele ei, ci din amar. N-am stiut sa apreciez tot ce-mi oferea el, am vazut doar partea goala a paharului, pe cand cea plina era mai consistenta. Acum stiu unde am gresit si as vrea ca destinul sa-mi mai ofere, daca nu o dragoste mare, macar una marunta. Asa, cat sa ma tina in viata...
Cu prietenie,
ANEMONA