Va scriu aceasta scrisoare dupa ce am citit de-a lungul timpului mai multe povesti de viata, pe care le-ati publicat la rubrica "Asul de inima". Am apreciat intotdeauna sinceritatea cu care oamenii au indraznit sa se confeseze in fata unui public atat de numeros, format din cititorii revistei dumneavoastra. Am inteles astfel ca au incredere in calitatea lor de buni ascultatori si sfatuitori, pe de-o parte, iar pe de alta, cred ca au inteles si ei, asa cum am priceput si eu acum, destul de tarziu, cat este de important sa ai curajul si sa-ti asumi faptele pe care le-ai facut la un moment dat, sa le spui, ca sa te poti elibera de balastul care se aduna cu anii. E mare lucru sa recunosti propria vina sau implicare intr-o intamplare sau alta, care poate a schimbat viata ta sau a celor de langa tine.
Fratele cel mare
Sunt un om in varsta. Nepotii mei sunt de mult casatoriti si am si doi stranepoti. Am o familie mare, si acum, cand am ajuns la varsta bilantului, pot spune ca sunt multumit de ceea ce am realizat pana acum. Ma simt bine cand ii vad adunati pe toti in jurul meu, mai ales la zile de sarbatoare, cand e casa plina. Nevasta mea e ca o closca si-i aduna pe toti acasa la noi, ori de cate ori se iveste vreun motiv. Si, cateodata, mai inventeaza motive, numai de dragul de a-i vedea pe copii. Acum, trebuie sa va spun ca eu m-am nascut intr-o familie cu multi copii. Am fost opt frati, doua surori si sase baieti, eu fiind fratele mai mare. Cand tata a murit in razboi, dintr-o data parca ni s-au taiat aripile la toti. Tin minte si acum ziua in care mama a primit scrisoarea cu chenar negru, in care era anuntata de moartea tatii. Ne-a adunat pe toti la masa din bucatarie si ne-a citit-o, apoi s-a uitat la noi si ne-a spus ca nu mai avem alta nadejde decat in noi. Eu aveam unsprezece ani, am inteles sau am banuit cat este de grav ce s-a intamplat, dar unii dintre fratii mai mici n-au priceput mare lucru, in momentul acela. "Esti pruncul meu dintai, esti fratele mai mare, de tine trebuie sa asculte toti si tu trebuie sa-i ai in grija ca un parinte, oriunde va veti duce". Vorbele mamii m-au apasat ani de-a randul. Chiar si aceasta scrisoare pe care o scriu acum, ca pe o marturisire tarzie, porneste tot de la acele vorbe si de la ceea ce s-a intamplat mai tarziu din cauza lor. Mi-am luat in serios misiunea si am fost mai degraba tata decat frate, pentru ei. A fost insa o greutate prea mare pentru lipsa mea de experienta si am facut si multe greseli, chiar daca am vrut numai binele.
Anii care au urmat dupa moartea tatii au fost tare grei. Incetul cu incetul, s-a pierdut toata agoniseala parintilor. Foametea si saracia au impins-o pe mama sa vanda pana si caruta din obor, ca sa ne poata cumpara cate ceva de mancare. Toata zestrea ei a fost vanduta sau schimbata pe mancare, pe cateva galeti de porumb sau de grau. Nu vreau sa-mi aduc aminte de acei ani. Nu pot decat sa ma gandesc la draga mea maicuta si la supararile prin care am trecut. Oricat am fost insa de amarati, mama nu a acceptat cu nici un chip sa ne scoata de la scoala. Chiar daca la un moment dat aveam numai doua perechi de incaltari, mergeam cu randul cu ele, unii le purtam dimineata, altii dupa amiaza. Mai umblam si desculti, de cum dadea coltul ierbii, pana la bruma, toamna tarziu. Asa ca am facut toti scoli si am iesit cu meserii bune. Scoala de maistri electricieni am facut-o la seral, dupa ce m-am insurat, si va pot spune ca am iesit al doilea, ca medie. Din pacate, desi mi-ar fi placut tare mult, n-am putut urma mai departe, pentru ca sora mai mica reusise tocmai in acel an la facultate si a trebuit s-o intretin pe ea, in urmatorii cinci ani. Eu m-am lasat la o parte, cu gandul ca sunt barbat si pot sa ma descurc, pe cand pentru ea, e mai bine sa aiba scoala. Cu alte cuvinte, mi-am luat in serios grija data de mama, de a-i ajuta pe fratii mai mici. Si ei au ascultat intotdeauna de mine, niciodata nu mi-au iesit din cuvant, m-am transformat in asa fel, incat parca eram ca un tata pentru ei, desi ne desparteau numai cativa ani. Dar vorbele mamii, ca eu trebuie sa am grija lor, au ramas scrise cu foc, parca. Le si visam noaptea si, de multe ori, ma perpeleam, ca nu stiam daca e buna hotararea pe care am luat-o sau ar fi trebuit sa procedez altfel.
Gradina japoneza
Maria, sora mai mica, a fost o studenta foarte serioasa si nu am auzit decat laude, ori de cate ori m-am dus la ea la facultate sa ma interesez de situatia ei scolara. In ultimul an, a venit acasa cu un coleg, ca sa ni-l prezinte ca pe viitorul ei sot. El a si cerut-o de nevasta de la mama si de la mine, fratele ei mai mare. N-am zis nici da, nici ba, la inceput. Nu prea mi-a placut tanarul acela, de cum l-am vazut, si cand am aflat a doua zi ca e bolnav de ulcer si de mai stiu eu ce, am zis clar, in sinea mea, ca n-am sa-i dau binecuvantarea Mariei, ca sa se marite cu el. Si nu i-am dat-o. Ba mai mult, am influentat-o si pe mama sa nu accepte casatoria. Parca imi luase Dumnezeu mintile in zilele acelea cat au stat la noi acasa. Abia am asteptat sa plece inapoi la facultate, ca sa nu mai vad amaraciunea din ochii Mariei si sa nu-l mai vad pe el, care ma tot intreba de ce refuz si ce am impotriva lui. Dupa ce au plecat, i-am scris Mariei o scrisoare, in care-i ceream sa se desparta de el, daca mai vrea sa vina acasa. Cred acum ca acesta este cel mai mare pacat pe care l-am facut in viata mea. Fara sa judec lucrurile cum ar fi trebuit, am obligat-o pe sora mea sa renunte la omul care ii era drag.
Port aceasta povara de zeci de ani. A fost de-a lungul timpului ca o rana care sangera din cand in cand. Dar ma gandesc ca trebuie sa fi fost inmiit mai greu pentru Maria.
Ea nu mi-a raspuns niciodata la scrisoarea aceea. A terminat facultatea, si-a luat repartitia in satul nostru si a venit acasa singura. N-am mai intrebat-o niciodata nimic despre baiatul acela. Dar inainte de a termina ultimele examene, am ajuns din intamplare cu serviciul in orasul in care era studenta. Am cautat-o la camin, iar colegele ei mi-au spus ca este in Gradina Botanica, unde invata. Am ajuns acolo, am cautat-o si am vazut-o stand pe o banca, langa baiatul pe care-l cunosteam, o banca din Gradina Japoneza - cum scria pe o tablita asezata printre flori. N-am avut putere sa ma duc la ei, pentru ca am vazut ca plangeau amandoi. Mi s-au inmuiat picioarele. M-am ferit, sa nu ma vada, si am plecat. Eram furios pe mine ca am provocat supararea lor, eram furios ca a trebuit sa iau o asemenea hotarare. Dar de ce am luat-o? Si daca eram fratele mai mare, cine imi dadea dreptul sa fiu dictator cu ceilalti mai mici? Cine imi dadea dreptul sa decid eu in numele lor? Nu stiu daca asa am gandit atunci, dar asa gandesc acum. Acum, cand regretele s-au adunat. Atunci stiu ca m-am simtit rusinat, cum n-am fost in viata mea. Rusinat, pe de-o parte, si pe de alta, inciudat oarecum de faptul ca a trebuit sa fiu pus intr-o asemenea situatie. M-am intors acasa, n-am spus nimanui ca i-am vazut, si am sperat in adancul sufletului meu ca Maria va fi mai putin ascultatoare si ca se va intoarce, totusi, la el. Dar Maria a venit singura, si niciodata n-a mai deschis discutia despre acel om. Iar eu am ramas impietrit de suparare, cand mi-am dat seama ce prostie am facut, cat de prost si de orgolios am fost ca n-am avut puterea sa ma duc la ei si sa-mi cer iertare. Neam de oameni incapatanati, care mai bine si-ar fi taiat limba, in loc sa recunoasca greseala.
Cei mai frumosi ani
Maria s-a intors asadar in sat, a fost o profesoara foarte buna, iubita de toti elevii. A ajuns la un moment dat directoarea scolii si era pretuita in tot judetul pentru munca ei. Dar in afara de scoala si casa, n-a mai stiut de nimic. A refuzat toate cererile in casatorie si i-a indepartat cu tact pe toti pretendentii care au aparut intr-o vreme in jurul ei. N-am indraznit niciodata sa-i fac vreo observatie despre acest lucru, pentru ca la un Craciun, cand a refuzat o invitatie si am luat-o la rost, s-a uitat atat de trist la mine, incat am ramas impietrit. N-a zis nimic, dar a fost mult mai greu daca n-a zis, mai bine mi-ar fi spus vreo doua vorbe. Oricum, nu cred ca le-as fi uitat, dar ea era prea cuminte pentru a ma infrunta.
Anii au trecut. Au fost cei mai frumosi ani in familia noastra. Eram tineri, copiii ne cresteau, aveam locuri de munca bunisoare, puteam sa le oferim ceea ce noi nici n-am visat. Ceilalti frati s-au aranjat la casele lor, numai Maria a ramas in casuta parinteasca, pe care o impartea cu mama. A fost ingerul pazitor pentru toti nepotii, i-a ajutat cu teme si cu bani pe toti, i-a indrumat pana cand au terminat scoli si facultati. Cand veneau in vacante, la ea faceau primul drum, abia apoi veneau acasa. Casuta noastra parinteasca a fost pentru ei cuibul care le prelungea oarecum copilaria, chiar daca mama s-a stins acum cativa ani si Maria a ramas singura. Niciodata n-am vazut vreun semn ca ar fi suparata cumva ca nepotii au pus stapanire pe viata ei. Iar viata ei a curs lin, ca si cum ar fi fost cel mai fericit om de pe pamant. Niciodata n-a zis nu, atunci cand era nevoie de ajutorul ei. Si a fost prezenta la toate evenimentele din familie, fie ca era o nunta, ori vreun botez.
Numai eu am ramas cu o mare suparare in suflet, ca am frant aripile primei ei dragoste, ca i-am schimbat intr-un fel toata viata. Lucrul acesta ma doare acum si mai tare, de cand am aflat ca Maria este grav bolnava si doctorul nu ne-a dat prea multe sperante. De cand am aflat ca e bolnava, ma tot gandesc la sacrificiul mare pe care l-a facut ea din datorie fata de familie, din ascultare, din prea mare cumintenie, si nu ma pot impaca deloc cu gandul ca eu am fost cauza nefericirii ei. Daca maine dimineata ma voi duce la ea si-mi voi cere iertare pentru ce-am facut, stiu sigur ca Maria ma va ierta, poate m-a iertat de multa vreme, dar eu oare voi putea fi mai linistit? Voi putea oare sa-mi scot vreodata din cap rusinea si vina imensa ca am distrus o poveste de dragoste? Exista oare un pacat mai greu ca acesta, sa te opui, sa retezi din radacina un sentiment atat de rar si de pretios, cum este iubirea adevarata?
Sunt batran si tare necajit ca nu mai pot schimba nimic din ceea ce s-a intamplat. Port de ani de zile aceasta suparare, care acum a izbucnit mai tare ca oricand. V-am scris ca sa ma eliberez oarecum de povara aceasta, dar si cu speranta ca poate voi primi de la cititorii dumneavoastra vreo mangaiere, vreun sfat, o consolare.
MARIN VALCU
Reproduceri dupa picturi de HOREA CUCERZAN