Apa lui era limpede si rece, chiar si in zilele toride ale verii. I se dusese vestea in tot satul si in imprejurimi si umbla vorba printre oameni ca are apa buna de leac, ca vindeca unele betesuguri omenesti.
Ani la rand, pe deal, La Colt, in ziua de Boboteaza, urcau din sat, cu mic cu mare, multime de credinciosi impreuna cu preotul, si se savarsea la izvor slujba Bobotezei. O caldura dumnezeiasca se simtea in sufletul fiecarui crestin, chiar daca era un "ger de crapau pietrele". Nimeni nu se plangea de inghet. Se sfintea izvorul si toti credinciosii luau agheasma si o duceau acasa, ca pe cel mai scump dar.
Primavara, mai ales in zilele de dupa Pasti, grupuri de tineri, fete si baieti, se strangeau langa Izvoras. Se ospatau cu ceea ce isi aduceau de acasa, apoi isi potoleau setea cu apa cea curata si intrematoare. Se harjoneau stropindu-se, pana cand hainele lor se udau, intr-o tainica stare de botez. Pana tarziu, flacarile focurilor pregatind jaratecul pentru fripturi jucau dansurile dragostei de viata, de renastere, de bucurie, iar Izvorasul, devenind martorul frumusetii vietii, radia in torente de lumina.
Niste oameni cu inima buna au amenajat langa izvor un jgheab pentru colectarea apei. Veneau la el sa-si astampere setea cirezi de vite, turme de oi... Pana si caprioarele salbatice si alte lighioane ale padurii treceau din cand in cand pe la izvor. Ce mai, Izvorasul devenise inima locului, era iubit si foarte cautat. Dadea o liniste adanca insetarii tuturor. Susura in razele sclipitoare ale soarelui, cu o frumusete de neuitat. Toate culorile curcubeului se impleteau in lumina stropilor de apa, datatoare de viata.
Langa Izvoras, iarba crestea mai repede, florile salbatice infloreau mai devreme, arbustii se impodobeau cu frunze mai lucitoare... De multe ori, la izvor, se astepta la rand. Veneau oamenii cu carutele, mai nou, cu masinile, si asteptau sa umple bidoanele si ciuberele, sa aiba apa de la izvor pentru mai mult timp.
Izvorul le-a oferit tuturor atat cat le-a trebuit. Niciodata nu s-a zgarcit. Pana si in zilele secetoase ale verii, curgea indeajuns, chiar daca firul apei se mai subtia un pic. Daca trecea o vreme si nu vedeam Izvorasul, ma lua un dor care nu se linistea decat langa susurul lui. Ma asezam pe umarul dealului si urmaream cu drag jocul luminii in curgerea apei, zborul fluturilor in jurul izvorului (si fluturii cauta racoare si apa in zilele toride ale verii), vegetatia improspatandu-se...
Oamenii se cautau, se indemnau sa mearga la Izvoras, iar el ii astepta cu belsug de apa. N-a cerut niciodata nimic in schimb. A suferit cu demnitate, chiar daca a fost cateodata batjocorit. Niste copii mai sturlubatici au aruncat cu pietre in gura izvorului. In joaca lor si-au luat tinta partea de unde apa iesea din pamant. Au ingramadit bolovani peste izvor, dar el, cu stoicism, si-a facut loc la vedere si a continuat sa curga, si pentru buni, si pentru rai.
Intr-o zi, mergand la izvor, am observat ca apa lui nu mai curge ca altadata. Iesea din pamant fara vlaga, coborand anevoie la vale, in firisoare subtiri. Izvorul parea bolnav. Ii secasera toate puterile. Iar apoi s-a oprit. N-am crezut ca este adevarat. S-o fi ivit o piedica in cale, mi-am zis. Am stat langa el sa-l veghez, pe-o lespede uscata de soare (in vigoarea izvorului, lespedea era mereu umeda). L-am asteptat sa se intoarca, sa curga, pentru ca oamenii aveau nevoie de apa lui. De asemeni, si pasarile, animalele, dealul... A ramas mut si surd la rugile mele. Nu mi-a dat apa nici sa beau si nici sa-mi spal fata, asa cum faceam de atatea ori. Nici iarba, nici florile, nici pomii nu mai iradiau prospetimea si vigoarea pe care apa le-o daruise. Oamenii se intorceau de la izvor cu cofele goale, cu capul plecat. Si vietuitoarele padurii si ale cerului cautau in zadar sa-si astampere setea. Izvorasul nu mai era. Disparuse in pamant, luand cu el bucuria si viata care crescuse in jurul lui. "Pentru rautatea noastra", spuneau oamenii. Sau, cine stie, poate a vrut sa se arate ca o minune, si in alte locuri, luminandu-le si altor oameni viata cu apa lui. Iar acolo poate curge cu mai multa darnicie si frumusete. Bucuria lui e dupa sufletul omenesc.
GEORGETA GROSESCU - com. Provita de Jos, jud. Prahova