Privit dinspre scena, cercul plin cu picturi si vitralii luminoase al salii Ateneului din Bucuresti pare si mai spectaculos, mai impresionant. Ion Miu se aseaza linistit la tambal si trage cu coada ochiului spre public. Sala e plina pana la refuz cu tineri ce asteapta un concert rock, tineri ce poate n-au ascultat in viata lor un tambal. Daramite in recital! Nici un motiv de ingrijorare pentru Ion Miu, care mai tarziu avea sa-mi spuna ca se simte mereu in largul sau, indiferent de formula scenica, public sau sala. "Am o mare experienta. Ma uit in sala si stiu ce trebuie sa fac. Intotdeauna ma adaptez mediului, ma ghidez. Sa canti singur e foarte periculos, orice greseala te da de gol, dar mie imi place si singur, si cu trupa mica, si cu orchestra simfonica, sunt placeri diferite." De asta data, este un recital de vioara si tambal, care, din cauza problemelor de sonorizare, se transforma intr-unul doar de tambal, caci colegul sau de scena ramane impietrit si nici un sunet nu-i iese din instrument. Miu preia controlul, se lanseaza intr-un solo fabulos de 15 minute, ai senzatia ca vezi scantei si aschii sarind furios din tambal, iar finalul il recompenseaza cu valuri de aplauze si de ovatii. Ovatii frenetice, asa cum Ion Miu a primit toata viata, fie ca interpreta muzica lautareasca in restaurante din Amsterdam, folclor romanesc in teatre pariziene, cafe concert la Yokohama sau muzica clasica in sali mari din Sydney.
O mare pasiune: tambalul
Dintre toti muzicantii cu origine lautareasca pe care i-am cunoscut, Ion Miu este de departe cel mai "cuminte", mai linistit, un om care-si povesteste viata cu glas scazut, aproape in soapta. Stam de vorba in restaurantul "Hanul de altadata", din pasajul Villacroix, unde are program seara de seara, atunci cand este in tara. Nu are un umor spumos, nu a fost un mare cuceritor, nu are pasiunea hainelor de firma si a ceasurilor de lux. Singura sa "manie" este tambalul, tinta spre care se indreapta orice discutie. La 6-7 ani, aducea deja acasa bani importanti pentru familie, la 8 ani canta pentru prima oara la Paris, iar acum, la 55, are aceeasi pasiune nestavilita pentru tambal. "Studiez mereu, nu ma opresc, o zi daca nu studiezi, te lasa. Si la 80 de ani daca ajung, tot o sa studiez, chiar asa batran, fara sa ma mai caute nimeni, fara sa ies din casa, tot o sa cant, asa, de placere. Placerea e mare, mereu imi vin idei, pasaje. Muzica e un infinit, cat ai sti, nu stii nimic! Cine a apucat sa studieze stie ce spun, cine crede ca stie totul in muzica, inseamna ca n-a ajuns unde trebuie. As vrea sa inteleaga si pustii astia de azi ca muzica e grea, ca atunci cand ajungi sa o faci pentru bani si pentru femei esti distrus ca muzicant, e cea mai mare prostie".
Intr-una din fotografiile invechite, dar pastrate cu grija, pe care mi le arata, in prim-plan se vad doi lautari cu mustati, unul la vioara, altul la acordeon, iar intre ei, la tambal, sigur de el si mandru, un copilandru la costum si cravata. Ion Miu pastreaza si acum acasa tambalul vechi de 70 de ani, la care a inceput sa cante. "Bunicul Alexandru era violonist, dar nu l-am apucat, iar tata, Ilie, Dumnezeu sa-l ierte, canta la tambal. Prin '54-'55, canta in ansamblul Barbu Lautaru. Mi-a luat mai intai vioara, apoi acordeon, dar nu mi-au placut, eu eram fascinat de sunetul ciocanelelor tambalului, ma coplesea, in viata mea n-am auzit un sunet mai frumos. Asa ca mi-a luat un tambal mic, cu doua octave, si cand a vazut ce bine ma descurc, mi-a luat unu' mare. Am inceput de la cinci ani, cu folclor romanesc si lautarie. Mergeam cu tata la nunti, de pe la 6-7 ani, eu tineam familia. Ramaneam treaz toata noaptea, nu inchideam un ochi, nu mi-era somn, de la placerea aia pe care o simteam cand cantam. Mai merg si acum la nunti, ce-i drept mai rar, dar nici nu prea stiu cine-i mirele, mireasa, ce se-ntampla in jur, asa de absorbit sunt de tambal, stau mereu cu mana pe el. Pe atunci, pe cand eram mic, ascultam toata ziua la radio si imi intra in cap, cantam si eu ce auzeam acolo, nu stiam notele, dar aveam ureche. Eu nu am avut copilarie, studiam, si in timpul asta ii vedeam pe copiii de varsta mea cum joaca fotbal pe strada. Imi placea tambalul, nu-i vorba, dar uneori as fi iesit si eu cu ei, numai ca ma tinea tata. La opt ani, haha, cantam cu Titi Coada, cu Stefan Stroe, cu Gheorghe Lambru, numai lautari unu' si unu'. Am facut primele trei clase in orasul meu natal, Titu, apoi am plecat la Bucuresti, la Liceul "Dinu Lipatti". Printr-a zecea am primit o garsoniera, mi-am adus familia aici. M-am maturizat repede, de pe la 11-12 ani, familia mea avea o situatie materiala precara, iar eu deja nu mai gandeam ca un copil. Nici nu prea aveam prieteni la scoala, prietenii mei erau de la 20 de ani in sus. La Conservator am renuntat dupa primul an, abia aveam timp sa ajung pe acasa, eram mai mereu plecat, aveam si cate sase iesiri din tara pe an. Am cantat in Ansamblul "Perinita", "Ciocarlia", "Doina Armatei", aici mi-am format educatia muzicala, la nunti mi-am perfectionat mainile, iar aici am invatat notele."
In Franta si-n jurul lumii
Am in fata cateva taieturi din ziare, fotografii cu Ion Miu si tambalul, titluri precum "Extreme virtuozite", "Un musicien diabolique".
"Va dati seama ce a insemnat pentru mine sa plec la opt ani din Titu la Paris, cu o orchestra de 30 de persoane, si sa cant intr-un teatru mare, de-al lor? Dirijorul Traian Tarcolea m-a luat sub aripa sa. Deodata, am intrat intr-o alta lume, luminile, magazinele, gustul mancarii... De atunci, m-am intors de mai multe ori la Paris, am si locuit vreo zece ani in Franta, unde am scos mai multe discuri. Ca muzicieni, nu erau cu nimic mai buni ca ai nostri, doar mentalitatea era diferita. Aici, dupa ce terminam repetitiile, mergeam impreuna sa mancam, sa bem un suc, o bere, de discutat tot despre muzica discutam, ce ritmuri incercam, trebuia sa schimbam repertoriul la fiecare trei luni. Se legau prietenii de suflet. In Franta eram cunoscut, apreciat de colegi, aplaudat de public, dar rareori ne intalneam muzicantii intre noi, in afara salii. Se termina programul, fiecare isi vedea de ale lui. Eu spalam singur, gateam singur, serios, stiti ce bine ma pricep, pe cuvantul meu! Am cantat in toate tarile si pe toate continentele, dar cel mai mult mi-a placut Elvetia. Ca liniste, peisaj, oameni care iti inteleg muzica. La fel si-n Olanda, acolo daca-ti cer clasic si nu canti de la A la Z, ei fredoneaza melodia, cum e ea, stiu totul. La Haga si la Amsterdam, am cantat si lautareasca, aia-s innebuniti dupa folclor, deja nu mai puteau aplauda cu mainile, bateau cu totii din picioare. La Yokohama, dupa concert, am ajuns intr-un local cu specific german, si barmanul, cand si-a terminat treaba, s-a asezat la pian. Nu ne-a venit sa credem cat de bine canta, parca era in sala de spectacole. Va dau cuvantul meu, acolo si bucatarii canta extraordinar, japonezii sunt nebuni dupa muzica. Ai impresia ca publicul lor e format numai din muzicieni."
Muzica din tata-n fiu
Ion Miu si-l aminteste pe tatal sau venind in sala de spectacole de pe Cheiul Dambovitei si ascultand din sala tot programul. Venea destul de des si, odata, chiar l-a surprins plangand. A avut o familie mai sarmana si si-a petrecut copilaria incercand sa le ofere alor sai un trai decent. Mai apoi, cand a devenit el insusi parinte, a vrut sa le ofere baietilor sai nu doar bunastare materiala, ci si o copilarie adevarata. S-a casatorit la 19 ani cu Silvia, una din fetele marii familii de lautari Udila. "Cantam mult cu baietii lui Udila si, dupa ce terminam programul, nu ma mai lasau sa merg acasa, ma luau la ei, asa am facut cunostinta cu ea. Cand plecam in strainatate, ii conducea la aeroport, am inceput sa vorbim, s-au intalnit parintii nostri si asta a fost, ne-am casatorit. Iar acum avem cinci copii. Pe vremea aia mergeam foarte des in strainatate, 6 luni in Japonia, 3 la Atena, era turneul si copilul. Mi-era greu departe de sotie si de copii, dar cand puneam mana pe tambal, uitam de tot. Mai venea si ea cu mine, dar foarte rar, atunci cand pregateam un spectacol mai solicitant si aveam nevoie de sprijinul ei. Ma linistea foarte mult prezenta ei. Doi dintre baietii mei, George si Robert, canta la tambal si sunt foarte buni. Am vrut ca ei sa aiba ce n-am avut eu, copilarie, asa ca nu i-am fortat cu nimic, sa faca aia sau aia, sa nu iasa la joaca. Dar lor le-a placut, au studiat, au facut Liceul de Muzica, Conservatorul. Sunt foarte mandru de ei si as vrea ca toti tinerii sa ia exemplul lor, pentru ca uitati in ce hal s-a ajuns, cultura muzicala in Romania este intr-o situatie groaznica. Parca am trai intr-o tara araba, asa muzica se asculta peste tot. Cunosc atatia tineri ce au terminat Conservatorul si acum sunt receptioneri, taximetristi, n-au ce face. Tot ce putem demonstra mai bun ca tara, sunt artistii, pictorii, muzicienii, cu ei iesim in lume! S-a terminat cultura. Cum sa mai puna un copil mana pe-un instrument si sa studieze serios muzica? Pacat, tare rau imi pare! Eu am un nume, un stil personal, o cariera, dar sunt mai cunoscut in strainatate decat aici. In Romania, daca vreau sa apar la televizor, trebuie fie sa platesc, fie sa intru in te miri ce mare scandal. Afara, se roaga aia de mine pe bani seriosi si nu am timp. Pe 30 aprilie, plec intr-un turneu de patru orase in Elvetia, cu muzica clasica. Altceva decat muzica nu stiu sa fac, asta e averea mea, discurile, tambalul. Cand inchid ochii, stiu ca am istorie in spate, oamenii stiu cine sunt, iar baietii mei duc steagul mai departe. Am vrut sa iau pe unul din ei azi la interviu, dar stiti ce mi-a zis? "Tata, nu vin, ca vreau sa studiez ceva si sa-ti arat cand te intorci!"".
Fotografii ingalbenite
"Mama mea si cu mama lui Toni Iordache erau verisoare primare. Tot de pe langa Titu se trag si ei. Aveam 12 ani cand l-am cunoscut, el era mult mai mare, avea 25. Ne mai intalneam la cate o nunta. La ansamblul "Ciocarlia", fiecare avea treaba lui, el canta pe atunci si cu Zamfir. A venit la mine dupa un spectacol si m-a felicitat, apoi am cantat la doua tambale, ne-a facut la amandoi mare placere. Ne vedeam mai rar, dar stiu ca este adevarat ce se spune despre el, ca avea un caracter frumos, era un om generos."
"Pe Romica Puceanu am cunoscut-o la o petrecere, unde am facut un program impreuna. Aveam 18 ani, ea cred ca era pe atunci prietena lui Sile Dinicu. Nu avea copii, era foarte mamoasa cu mine, cum ma prindea ma lua la pupat, "Ce faci, mama?", imi dadea guma de mestecat, ciunga. Am cantat impreuna de cateva ori la Vila 23, la Snagov, de ziua lui Ceausescu. Ii placeau romantele, stia versurile, canta si el cu noi, apoi, cand se termina programul si aia batrani mergeau la culcare, ramanea Nicu si cu gasca lui. Romica le mai canta cate ceva, apoi ii lua la injuraturi tiganesti si facea tot felul de glume pe seama lor. Era o femeie cu suflet mare si cu mult umor."