Nevazute fire incep urzeala de la varsta cea mai frageda, prinzand pe panza vietii imagini scumpe, ce ne amintesc continuu de locurile natale, ce-au creat lumea de vraja a copilului care am fost.
Din aburii aducerilor aminte vad satul dobrogean Topalu, situat intre Cernavoda si Harsova, proptit cu coasta de piatra in vadul Dunarii, casa de pe deal a bunicilor, cu o curte mare intre doua ulite ce coboara si ele devale spre Dunare, cu camere largi si racoroase, cu busuioc sfintit la icoane, cu nelipsitul scrin de zestre, cu scoarte si cuverturi inflorate, tesute in casa; le vad inainte-mi si le pastrez in tainitele sufletului, unde mi-a ramas si copilaria. Curtea cu hambare, saivanul pentru vite, stupii de albine, cotlonul unde se gatea vara, cuptorul unde mama-mare cocea painea si placintele - le stiu fiecaruia locul asa cum erau atunci.
In noptile inabusitoare de vara, sub dudul din fata casei, pe patul de scanduri, acoperit cu o rogojina si un tol, noaptea ma lipeam de spinarea trudita a lui tata-mare, ascultand taraitul nesfarsit al greierilor, sasaitul gastelor ce formau in noapte o pata alburie in mijlocul ograzii, sforaitul cailor in saivan si latratul indepartat al vreunui caine, ce spinteca linistea fermecata a acelor nopti.
Cand spiritul invingea truda unei zile de munca, cu fata in sus, privind licaritul stelelor care umpleau infinitul cerului, in linistea adanca a satului adormit, ascultam povestile bunicului si ma vedeam calcand codri si paduri de arama pe un cal inaripat, luptandu-ma cu zmeii pentru o fata de imparat... Oasele bunicilor au putrezit de mult in pamantul dobrogean, dar locurile acelea, noptile linistite si zorile cand ma desteptam in forfota pregatirilor pentru munca de veacuri a gliei, cand asistam somnoros la pregatirile bunicii cu de-ale gurii, cu nelipsita mamaliga calda invaluita intr-un stergar curat, la inhamatul cailor... Iar cand soarele mijea la orizont, albind cerul, noi eram de mult in drum spre tarina.
Racoarea acelor dimineti, mirosul campului si al pamantului reavan, auriul lanului de grau, ciorchinii de struguri atarnand greoi pe butuci, fapturile supuse si blande, ale bunilor mei, robi ai pamantului acestuia, ce i-a dat si i-a primit inapoi, toate acestea traiesc in mine prin nostalgia copilariei ce nu se va risipi niciodata.
In clipele de ragaz, cautand un loc mai retras, tata-mare ma lua langa el, indemnandu-ma sa-i spun poezii... Si daca eu nu ma hotaram, atunci incepea el: "Plecat-am noua din Vaslui/ Si cu sergentul zece...". Ochii si obrajii i se inflacarau, iar eu il priveam fara sa clipesc si il iubeam in clipele acelea cu toata puterea sufletului meu de copil. Apoi, visator, poate cu gandul la anii aceia de razboi, cu mustata castanie rasucita in jos, cu sprancenele stufoase ascunzandu-i privirea ochilor albastri, bunicul ma indemna, cu zambetu-i blajin, sa spun si eu. Si ne completam unul pe altul, indemnandu-ne reciproc. Era o lume a noastra, in care spiritul inaintasilor izbucnea viu in taranul cu mainile batatorite de sapa, cu spinarea adusa de munca si in copilul ocrotit de el.
Batranii nu mai sunt de mult, dar continua sa traiasca in noi, transmitandu-ne vibratiile sufletelor lor, in efemeritatea vietii noastre cotidiene. Spiritul lor a supravietuit si dupa ce s-a implinit destinul trupului, caci ii pastram vii in amintire, asa cum au fost: frumosi, buni si vrednici...
ION VASILE - Bucuresti