In zilele senine, prietenoase cu varsta mea, ies putin la aer si ma asez pe scarita casei mostenite de la batranii mei, care nu mai sunt de mult. Impletitura de fier vechi a gardului are ochiuri largi si lasa usor sa se vada strada. M-am intors in orasul natal si mi-e dor sa vad un chip cunoscut. Dar trec doar cativa oameni pe care ii stiu din copilarie si ei nu se uita nici in stanga, nici in dreapta. As vrea sa-i salut, sa vorbesc cu ei, sa le spun ca m-am intors acasa si nu i-am uitat. "M-am intors, domnule Mirea, m-am intors, tanti Maria!". Dar ei nu ma aud si nu-mi vorbesc. Cate sperante imi pusesem in orasul si in strada copilariei, unde florile si pomii ieseau prin garduri, iar in noptile de vara, oamenii si necuvantatoarele respiram in acelasi ritm cu inima pamantului. Acum, strada nici nu rade, nici nu canta, nici nu plange; tace si pare trista, desi case multe si faloase stau umar langa umar. Au geamuri mari, fara pervazuri cu flori, si, ca niste paznici incoruptibili, nu lasa nici cantec, nici bucurie, nici durere sa iasa aiurea, pe strada. Au disparut batranii care priveau strada de la portitele cu flori, de la ferestrele cu flori. Poate ca ii sperie gresia, faianta sau scarile interioare din aristocratele livinguri prin care le aluneca papucii, si stau cuminti in fotolii, asteptandu-si copiii plecati in lume.
Incerc sa schimb o vorba cu un vecin mai tanar. Dar el vine acasa cu automobilul, isi asculta telefonul fara sa coboare de la volan, apoi usa garajului aluneca silentios si automat, dispare cu totul sub talpa vilei. Pe strada, "susura" gurile de canal de apa, de gaze, si cablurile aeriene de telefoane.
Si atunci imi ies cuvintele fara grai, prin ochi si prin urechi.
Se intorc batranii de la paine, cu nelipsitele lor pungi ecologice, din panza rezistenta la schimbarea vremurilor. Ei cred ca eu nu-i vad, eu cred ca ei nu ma aud. Facem parte din ultima generatie de batrani ai natiunii, fiinte invizibile si necuvantatoare, ale unei specii pe cale de disparitie.
La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era Dumnezeu. Acum ne-am pierdut cuvintele, mai ales pe cele de iubire. Toata viata am vorbit cu copii, cu parinti, cu tineri si batrani. Acum cred ca am fost profesoara in alta viata...
Batranii mei! Inteleptii neamului! De ce oare nu ne mai sunt de folos cuvintele rostite de noi si de altii? Dumnezeu ne-a dat tuturor, cuvantatoare si necuvantatoare, ceva minunat, o lumina care e iubirea si puterea de a ne exprima, cu si fara cuvinte, de a fi impreuna, de a ne face bine unii altora. Un om moare mai repede cand nu are asupra cui sa-si reverse iubirea, decat atunci cand altii nu-l mai iubesc!
Cum de nu am vazut trandafirul desfrunzit de frigul inceputului de primavara, care imi trimite mesaje de lumina, ca sa stiu ca vorbeste cu mine? Este langa scara, aproape. Mereu a fost langa casa un trandafir rosu. Unchiul meu far' de noroc era un om bun, pentru ca iubea florile si le planta cu bucurie. Si bucuria se transmitea intregii case, intregii gradini. Oameni, flori, pomi, animalute - toate creatii ale lui Dumnezeu, avem cate o luminita ascunsa in noi. Daca toti ne-am aprinde beculetele si am trimite razele calde unii spre altii, am incalzi noptile reci de singuratate, am canta, ne-am vindeca bolile, am crea tot ceea ce ne trebuie, i-am hrani pe neajutorati, le-am alina durerile si L-am ruga pe Dumnezeu sa ne binecuvanteze. Trandafirul mi-a adus aminte de doua privighetori care isi facusera cuib intre florile lui rosii. Erau micute, subtirele si modest colorate si imi dadeau o lectie de viata despre harul fiecarei vietati, oricat de neinsemnate ar parea, de a darui dragoste.
Vorbesc cu gradinita din fata si sunt fericita ca ne intelegem.
"Pe mine ma vezi?", ma intreaba un visin care seamana cu cel din copilaria mea. Ii stiu florile, buchetele parfumate, cerceii visinii, ramurile si ramurelele cu aripioare verzi, pictate pe matasea albastra a cerului. Din aceeasi radacina pornesc doua ramuri gemene, care, impodobite de primavara, par doua dansatoare in chimonouri, cu umbrelute japoneze. Visinul copilariei pierduse dureros o ramura: cineva sarise gardul si daduse cu toporul ca sa-i fure fructele coapte. Rana s-a cicatrizat, visinul si-a ridicat mai sus buchetul de flori si eu am simtit nevoia sa pictez lumina albului dumnezeiesc in care se infasurase un spirit al naturii. Tabloul pe care intinsesem cu varful unei pensule marunti stropi de dragoste si admiratie pentru fiinta neinvinsa, ocrotita de cerul albastru, spre care se inalta, l-am daruit unei fetite, Mirela, care-si pierduse tatal.
Pomii din gradina de zece pe sapte metri sunt batrani si tineri. Batrani sunt un zarzar de la poarta si un salcam lipit de o magazie. Au trunchiuri groase, zbarcite, cu lacrimi siroare, ca de chihlimbar, incleiate de ani buni si planse, cand copacii au fost loviti, raniti. Zarzarul tine capatul unei sarme de rufe, care ii trece nemilos prin trunchi, dar ce stie omul cand plange pomul?
Cum de n-ati pierit, batranii mei pomi? Coroanele voastre mari s-au uscat si au fost taiate, dar ramuri tinere v-au daruit o noua podoaba roditoare. Uite, se vad mugurii! Si lemnul sfant al salcamului are mladite care se inmultesc, cresc repede si apoi imbraca trunchiul cu frunze si flori extraterestre. Cand salcamului i s-a taiat coroana, pentru ca ar fi putut zgaria tabla de pe magazie, a murit alunul. Salcamul, cu ramurile lui protectoare, apara alunul de arsita amiezilor verilor fierbinti. Dar moartea nu poate impiedica sfanta pomenire a pomului si a omului care l-a plantat cu iubire.
Zarzarul si salcamul au ramas martorii copilariei mele, a fratilor mei, a copiilor si nepotilor mei. Cu smocurile dese din varfurile trunchiurilor batrane, cei doi copaci par doua pensule care ar putea picta cerul albastru sau fantastice drumuri albe, printre nori.
Pe strada trec iar vecinii mei cuminti. "Tanti Maria, ti-aduci aminte de salcia aia mare care racorea si curtea, si strada? Domnule Mirea, mai ai cei doi peri in fata casei?".
Este ceas de soare bland. Batranii mei nu zambesc. Ochii si gandurile lor sunt departe, departe de mine. "Si-au taiat pomii, si-au taiat si radacinile", aluneca un gand de-al meu spre ei.
Acum, gradina freamata a durere si mustrare. "Si tu ai sa ne parasesti. Te vei intoarce in orasul acela mare, unde ai invatat si ti-ai crescut copiii... O sa vinzi pamantul cu radacinile noastre si ne vor goni pentru casele cele mari...".
Gradina mea, acum casa imi este unde mi se vindeca sufletul si vad lumina, ma bucur de soare, de vant, de ploaie, de zapada, de flori, de pomi, de oameni. Cate lectii de viata mi-ai dat, gradinita mea! Florile tale mi-au lasat visele sa se plimbe printre stele. M-ai invatat respectul, armonia, bucuria, speranta, ruga, mila, iubirea. Cu voi am inteles Invierea! O samanta, oricat de chinuita ar fi, daca pica pe un loc binecuvantat, va rodi, oricat de mult ciment s-ar turna peste ea.
Cand ploua, bunicul meu isi lua un scaun si se aseza in deschiderea usii si privea cu ochii lui albastri, blanzi, lucrul mainii lui Dumnezeu. Gradinita de la oras ii amintea de ogorul de la tara si-i dadea forta ca sa ramana in locul unde isi intemeiase si el familia.
In mijlocul gradinii este un gutui puternic, cu trunchiul din ramuri impletite, ca intr-o imbratisare, si apoi despletindu-se deasupra tuturor coroanelor, cu o treapta mai sus spre cer.
In orice gradina exista un copac mandru. Si cand ma gandesc la oamenii care au fost, mi-i amintesc alaturi de pomii lor minunati - un tei, un dud, un cais, un mar, un cires.
Astept sa infloresti mereu, gradina mea, si sa mirosi ca toate florile primaverii. De cand nu le mai descanta mainile bunicii si nu le mai striga numele, au plecat si ele in lumea de dincolo. S-au dus la cimitir, dupa batranii nostri dragi. Nu mai vine nici melcul cu coarne boieresti, pentru ca nu mai gaseste tufa de leustean; nu mai zumzaie nici albinele, lasand vantul sa risipeasca polenul din flori; a plecat si paianjenul cu cruce, soldat de rang nobil si sfant al gradinilor.
Gradina de zece pe sapte metri era o imensa insula cu numeroase vietuitoare. Am gasit odata o broasca testoasa. Da, da, era chiar o broasca testoasa, adusa de vreo ploaie, si am plecat in expeditie cu copiii, pentru a o duce la balta de langa oras. Cata bucurie a adus eliberarea ei! Alerga leganandu-se sub greutatea carapacei protectoare si noi am asteptat-o ca sa o mai vedem o data, si ea chiar a iesit ca sa ne multumeasca.
Cum sa te ocrotesc, gradina mea? Cum sa-i fac pe cei care vor veni dupa mine sa te ocroteasca si ei?
Am scris aceste randuri ca mesaj pentru fratele meu mai tanar: "Sa nu tai salcamul, frate!".
LUCIA CONSTANTINESCU - Ploiesti
Noapte de Mai
In noptile de primavara cu luna plina, o vedenie rataceste prin livada si culege flori si ierburi pentru ceaiul cel mai parfumat din lume. Dar cand luna ajunge la celalalt capat al cerului, orizontul se aprinde si bizara aparitie se destrama in stralucirea fierbinte a soarelui. E bunica! Micuta, tacuta si harnica, bunica a fost mama mea. Cu mine de mana, in bratele ei calde si alinatoare s-au petrecut cele mai dragi si fericite zile si nopti ale copilariei mele. Ce spun!, ale vietii mele. M-a aparat nu numai de caini, dar si de oameni, m-a mangaiat chiar si atunci cand deveneam uracios, m-a invatat sa vorbesc si sa tac si sa-mi ascund lacrimile la pieptul ei, pana ce, sfarsita de oboseala, a plecat in cer sa se hodineasca. Stiu ca acolo, cand i se face dor de mine, se apleaca peste balustrada si priveste in jos, cu mana streasina la ochi. Vrea sa ma vada, desi il recunoaste din ce in ce mai greu pe acest barbat insingurat si fara rost in lume, plange si se roaga lui Dumnezeu sa-l scoata la lumina din ratacirile si spaimele lui. Si cine altcineva sa-l intampine, cand ii va veni vremea plecarii? La revedere, furnicuta!
TICU CONSTANTINESCU
(Reproduceri dupa acuarele de OLGA MORARESCU MARGINEAN)