Printre manifestarile organizate inaintea marilor sarbatori crestine, expunerea de icoane si tablouri cu subiect religios se bucura de aprecierea publicului. De ani buni, numele Valeriei Petriu-Radovanu din Brasov este mereu intalnit la astfel de expozitii personale sau de grup, lucrarile ei fiind prezente atat in colectii particulare si muzee din tara, cat si in strainatate. In primele zile ale acestei primaveri, pictorita amatoare de la poalele Tampei a avut amabilitatea sa ne gazduiasca cateva ceasuri, la un ceai iute de ghimbir, pentru a depana povestea pasiunii sale pentru desen si culoare.
- Numele dvs. le e cunoscut cititorilor nostri din paginile de sanatate ale revistei, unde dati sfaturi scolite si competente, garantate de studiile medicale pe care le aveti. Cu pictura religioasa cum v-ati intalnit?
- Am inceput sa pictez icoane in 1982, fara sa fi studiat artele si fara sa cer initial sfatul cuiva, desi in familia mea, tata si strabunicul au fost pictori de icoane. Am pornit la drum doar cu o dorinta imensa de a face ceva frumos, de a putea bucura pe cineva cu rodul pasiunii mele. Imi amintesc ca prima icoana pe care am pictat-o a avut-o ca personaj pe Maica Domnului intristata, alaturi de Iisus rastignit, subiect care m-a impresionat profund, intotdeauna. De altfel, am pictat-o des pe Maica Domnului cu Iisus in brate. Aceasta este o icoana care se poate duce in dar la casa noua, la botez si la nunta. Este o icoana ocrotitoare pentru intreaga familie, in orice moment. E ca o bucurie pe care poti s-o darui cuiva apropiat.
Icoanele din acea vreme au in ele o naivitate induiosatoare, pe care nu o mai am acum, o oarecare stangacie pe care nu o mai pot simti in ceea ce fac, si-mi pare rau pentru acest lucru. Dupa trei decenii de cand pictez icoane am castigat experienta, mi-am perfectionat tehnica de lucru, dar am pierdut intr-un fel spontaneitatea si entuziasmul inceputului.
- Cum au fost primite darurile dvs. cu sfinti pictati?
- Eu mi-am daruit icoanele prietenilor si cunoscutilor, si aici, in tara, si in strainatate, multe le-am dat bisericilor si manastirilor romanesti de acolo. Ele lumineaza locurile in care sunt puse, ca niste "ferestre spre Rai", cum spunea un preot. Se gasesc in Suedia, Grecia, Italia, in Franta, Japonia, aproape in toata lumea. Am si vandut icoane, ca sa-mi pot finanta excursiile pe care le-am facut la locuri sfinte si manastiri din toata lumea, dar pe cele mai multe le-am donat, aproape optzeci la suta din ele.
- Dincolo de mestesugul propriu-zis, pictarea unei icoane presupune respectarea unor canoane religioase. Le practicati si dvs. sau alegerea culorilor, a subiectului, a decorului sunt la voia intamplarii?
- Este adevarat ca eu m-am apucat tarziu de pictura, dar vreau sa va spun ca in familia mea exista "inaintasi", sunt mai multe generatii de pictori de icoane pe sticla. Ceea ce fac eu nu vine din neant. Am avut in inaintasii mei invatatori buni, chiar daca am devenit interesata de munca lor tarziu. Am preluat de la ei un mestesug la care am adaugat ceea ce am invatat despre icoane din carti, din erminiile dupa care au invatat pictorii si iconarii vechi. Cred ca ceea ce fac eu este la granita dintre pictura naiva si arta iconarilor traditionali. Traditia romaneasca de pictura pe sticla este unica in lume.
- Nu credeti ca pictarea icoanelor a devenit in prezent o afacere, ca partea comerciala depaseste si surclaseaza mestesugul, arta? Ca s-a umplut piata de lucrari facute dupa ureche?
- Ceea ce se intampla acum este un amestec nedorit de stiluri si influente, care uniformizeaza pictarea icoanelor, in asa fel incat cu greu poti sa descoperi zona din care ele provin. Si acest lucru se intampla pentru ca, asa cum ati spus, au aparut multi mesteri de icoane, care picteaza doar pentru a vinde, pentru a face bani, fara sa-si puna si problema respectarii unor reguli de pictura, a unor canoane bisericesti sau care tin de traditie. Eu chiar daca am deprins mestesugul picturii pe sticla mai mult singura, am apelat adesea la profesoara Alexandrina Ghetie, de la Scoala populara de arta, si la profesorul Sergiu Savin, care m-au corectat ori de cate ori a fost nevoie si m-au facut sa inteleg cat este de important sa te integrezi intr-o scoala, intr-o traditie. Eu respect in cele mai multe icoane ale mele traditia iconarilor populari din zona Fagarasului si a Tarii Barsei.
Cinci generatii
- Mi-ati spus ca tatal si strabunicul dvs. au fost si ei pictori de icoane. Ce-ati invatat de la ei ca sa puteti duce mai departe mestesugul acesta?
- Strabunicul Hagi Cristea din Intorsura Buzaului este primul iconar din familia noastra. El a fost in pelerinaj la locurile sfinte si a stat la Ierusalim, la o manastire, timp de zece ani, ca sa invete sa picteze dupa canoanele bisericesti. Apoi s-a intors si la urma a fost ingropat pe un deal de langa casa lui. A fost iconarul zonei, pomenit si azi cu drag de localnici, pentru povestile lui despre locurile sfinte. Fiica lui, bunica Suzana, a venit la Bucuresti. Ea n-a pictat icoane, dar a facut unsprezece copii, unsprezece "icoane vii", cum le zicea ea. Printre ei a fost si tata, Ioniu M. Petre, ajuns mai tarziu profesor si inventator al unui sistem de stenografie bazat pe vocale, sistem care ii poarta numele, in literatura de specialitate. El picta icoane pe lemn, pe sticla si pe coji de oua. In lantul generatiilor urmez eu, apoi vine fiica mea, Casandra Barbat, care este a patra veriga. Desi a terminat studii economice - relatii internationale, gaseste si ea timp sa picteze. Iar dupa ea, vin nepotii Petra si Matei. Ei incheie lantul celor cinci generatii de iconari din familie si sper ca acesta sa nu se intrerupa degraba. Am avut bucuria sa facem o expozitie impreuna, anul trecut, in postul Pastelui. Am expus si icoane pictate de strabunicul, si de tata, si astfel s-a vazut mai bine ca oricand in ce fel talentul, pasiunea, dragostea de a picta s-au transmis peste generatii. Ce-am invatat de la ei? Cu siguranta, seriozitatea si perseverenta de a duce la capat un lucru inceput si, mai ales, dragul de traditia noastra romaneasca.
Rugaciunile unui iconar
- In manualele si traditia iconarilor vechi existau reguli foarte stricte care nu priveau doar mestesugul ci si stilul de viata al pictorilor. Artistii plastici, iconarii de astazi, mai pot sa se supuna unor asemenea norme?
- Era in vechime un intreg ritual care trebuia respectat, incepand cu postirea si terminand cu rugaciunea din timpul pictarii. Si, bineinteles, erau canoanele tehnice. Este vorba despre canoane legate de o anume culoare cu care se picteaza hainele sfintilor, de anume detalii care trebuie sa apara cand o pictezi pe Maica Domnului, altele cand ii pictezi pe Sfantul Mihai sau pe Sfantul Ilie. In "Erminia picturii bizantine", de Dionisie de Furna, carte pe care am copiat-o de mana, ca sa pot invata cat mai multe din ea, sunt trecute toate aceste reguli. Existau reguli clare si retete de preparare a culorilor din pamanturi colorate, la care se adaugau clei de oase de peste, ulei de masline, agheasma, si multe alte ingrediente, necunoscute astazi. Sigur ca multe dintre aceste reguli nu se mai respecta intru-totul, dar multe au ramas inca litera de lege. In primul rand, trebuie pastrate perioadele de post. Ma refer aici si la un post al gandurilor, nu neaparat doar la cel alimentar. Dupa aceasta pregatire prin post, trebuie sa astepti momentul potrivit pentru pictat, care vine prin meditatie, dupa lecturi si rugaciuni. Exista anumite rugaciuni pe care un iconar trebuie sa le rosteasca inainte de a se apuca de lucru. Si asta, pentru ca este o responsabilitate uriasa sa te incumeti sa redai chipul unui sfant si sa te gandesti ca cineva se va ruga la Dumnezeu, uitandu-se la icoana pictata de tine. Ca isi va spune poate rugaciunea zilnica in fata lucrului tau. Pictarea unei icoane nu este un mestesug ca oricare altul. Cere anumite sacrificii. Eu am primit binecuvantarea duhovnicului meu, inainte de a ma apuca de pictat icoane. In fiecare icoana pe care o pictez se afla si rugaciunile mele. Sa va spun care sunt regulile pe care le pastreaza un iconar de la manastirile ortodoxe, inainte de a picta o icoana. Le stiu pe de rost si le respect neabatut:
"Fa-ti semnul crucii, roaga-te si iarta-ti dusmanii.
Lucreaza si poarta-te ca si cum ai fi in fata Domnului.
Roaga-te direct sfantului pe care-l pictezi, ca sa te ajute.
Fereste-ti mintea de alte lucruri.
Multumeste lui Dumnezeu cand icoana este gata.
Sfinteste-o in altar si fii primul care se roaga in fata ei".
Fabrica de ingeri
- Traim intr-o lume tot mai grabita, credeti ca mai au vreme oamenii sa se roage in fata unei icoane, mai au vreme sa stea de vorba cu Dumnezeu, asa cum se intampla mai demult?
- E greu sa trecem senini prin anii pe care-i traim, sunt ani tulburi, cu stres, cu criza si multa agitatie. Cand iesi in lume parca iesi la razboi. Plecam, venim, uitam sa multumim cerului ca ne-am intors acasa. Oamenii de azi au pierdut sacralitatea, nu mai inchina painea inainte de a fi taiata, nu se mai bea dimineata agheasma, nu se mai face semnul crucii la iesirea din casa, deasupra copiilor cand dorm. Cu atat mai mult trebuie sa ne intoarcem azi spre cele sfinte. Sa vorbim cu noi, cu sinele nostru prin rugaciune. Si icoanele ne ajuta la acest lucru. Nu toata lumea are timp sa mearga la biserica, duminica de duminica, nu putem fi toti practicanti religiosi, dar o rugaciune simpla, spusa cu vorbele tale, o rugaciune de multumire nu-ti ia mai mult decat cateva secunde. La culcare, sa ne gandim de ce ne-am bucurat in ziua care a trecut. Pare ciudat ca de multe ori nu prea avem de ce, dar e destul daca spunem ca ne-am bucurat de apa, aer si de soare, de lumina zilei. Impacarea si implinirea in rugaciune aduc cu ele si o stare de mai bine si asta este de trebuinta pentru sanatate. Nu trebuie ingrijit doar trupul, mai trebuie avut grija si de suflet. Si el trebuie hranit cu credinta.