Se pare ca ele au o uimitoare abilitate de a simti ceea ce oamenii nu simt si de a comunica cu noi intr-un fel cu totul special... poate chiar si dupa moarte.
Istorisirile despre animale cu puteri supranaturale au fost sursa de inspiratie pentru multe legende si "povesti la gura sobei". Dar unele sunt adevarate. Literatura abunda in relatari despre caini care au murit asteptandu-si sau cautandu-si stapanii, despre animale care prezic dezastre sau care comunica cu omul telepatic sau prin "viu grai". Ani de zile, oamenii de stiinta din intreaga lume au facut diverse experiente in laborator, pe caini, pisici si soareci, prin care incercau sa depisteze daca aceste animale chiar detin abilitati neobisnuite. Munca lor reprezinta un capitol fascinant in istoria parapsihologiei.
Robert Morris, doctor la "Fundatia de Cercetari Parapsihologice" din Carolina de Nord-SUA, a demonstrat ca pana si pestii pot avea asemenea capacitati. Astfel, el a realizat un experiment pentru a testa simtul premonitiei la pestii de acvariu. Intr-o zi, a introdus intr-un acvariu doi carasi aurii si unul simplu, de care s-a ingrijit personal o vreme, hranindu-i si vorbind cu ei pe un ton prietenos. De cum se apropia de acvariu, pestii veneau imediat si se lipeau cu gurile de sticla recipientului, asteptandu-si ocrotitorul. Intr-o zi, doctorul si-a propus sa scoata din apa carasul simplu, ca sa vada cum vor reactiona ceilalti doi. In clipa cand a ajuns langa acvariu, a ramas uluit. Pestii nu-l mai asteptau, ca de obicei, cu gurile lipite de sticla, ci se pitisera printre algele de pe fundul vasului, iar cei doi carasi aurii incercau sa-l ascunda cu corpurile lor pe confratele lor ce urma sa fie scos afara din apa. Concluzia era una singura: pestii prevazusera experienta traumatizanta care ii viza pe unul dintre ei si incercasera sa il protejeze.
Multe animale si-au salvat singure viata de tsunamiul din 2004. Elefantii din Sri Lanka si din Sumatra au migrat catre zone cu relief mai inalt, inainte ca valul urias sa loveasca; la fel s-a intamplat si in Thailanda, elefantii trambitand inainte de a parasi locurile, parca avertizand asupra pericolului ce urmeaza sa se abata. Dar oare cum au simtit? Cea mai probabila explicatie logica este ca au simtit vibratiile produse de cutremurul de sub ape.
Animalele, de asemenea, pot anticipa si catastrofe provocate de om, cum ar fi raidurile aeriene. In timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, multe familii din Marea Britanie si Germania s-au bazat pe reactiile animalelor, scapand astfel cu viata. Avertismentele lor se emiteau cu mult inaintea celor oficiale, cand avioanele inamice erau la sute de kilometri distanta. Cativa caini din Londra au anticipat chiar exploziile unor rachete germane V2. Aceste proiectile sunt supersonice si deci nu pot fi auzite inainte ca totul sa fie mult prea tarziu.
Papagalul supradotat
Pana in anii '80, oamenii de stiinta considerau ca papagalii doar imita mecanic cuvintele rostite de stapanii lor. In acea perioada, Irene Pepperberg, cercetator in domeniu, a inceput testele si antrenamentele lingvistice cu un papagal african gri, ajungand pana la a-l invata 200 de cuvinte pe care le folosea fara a repeta mecanic sunetele auzite. Spre exemplu, recunostea culorile, formele obiectelor sau notiunile de prezenta sau absenta. S-au realizat chiar si mai multe documentare despre papagalul vorbitor. Inspirata de acest caz, Aime Morgane, o tanara bioloaga din New York, s-a hotarat sa-si invete papagalul sa comunice cu ea, folosind metoda cognitiva. De exemplu, cand papagalul spune cuvantul "apa", Aime ii arata un pahar cu apa. In cinci ani, N'kisi avea un bagaj de 950 de cuvinte. El intelegea sensul vorbelor si isi folosea aceasta abilitate de a comunica pentru a face diverse comentarii. Se uita la fotografii si numea toate obiectele pe care le recunostea. Cel mai uimitor este faptul ca N'kisi inventa cuvinte pentru lucrurile a caror denumire nu o cunostea. Au aparut si bancuri cu el. Se spune ca N'kisi s-a intalnit cu un om de stiinta care studia comportamentul cimpanzeilor si pe care il vazuse intr-o poza, inainte de a-l cunoaste. De cum l-a zarit, N'kisi l-a intrebat: "Ai la tine un cimpanzeu?", demonstrand astfel nu numai ca stia cine este interlocutorul sau, dar ca are si simtul umorului.
Oscar - pisica ce prevesteste moartea
Oscar este o pisica ce traieste intr-un camin de reabilitare a persoanelor handicapate din Rhode Island, Statele Unite. Ea are deosebita abilitate de a simti cand unul dintre pacienti este aproape sa moara. Atunci Oscar isi face aparitia si sare in patul muribundului. Personalul medical a ajuns sa recunoasca si sa respecte instinctele pisicii. "Nu face prea multe greseli. Stie cand un pacient va muri", spune doctorul David Dosa. "Daca este data afara din camera, Oscar patruleaza langa usa si miorlaie trist".
Cea mai plauzibila explicatie a acestui fenomen se pare ca este simtul deosebit de acut al mirosului pisicilor. Cel mai probabil, Oscar simte schimbarile ce se produc in metabolismul uman, in apropierea mortii.
Raiul animalelor
Stim cu totii ca exista viata dupa moarte. Dar oare si animalele isi continua existenta dupa moarte? Este aproape imposibil sa credem ca sufletul animalului se stinge odata cu trupul, caci si animalele au fost zamislite de acelasi creator. Daca ne uitam in Biblie, vom gasi animale in viata vesnica de apoi. "Lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca langa caprioara; si vitelul si puiul de leu vor manca impreuna si un copil ii va paste". (Biblia, Isaia XI, 6-9).
Din moment ce animalele de companie sunt iubite, si cel mai adesea, considerate ca fiind membrii familiei, nu este surprinzator faptul ca uneori oamenii traiesc experienta "bantuirii", a revenirii spiritului animalului ce le-a murit.
In peregrinarile mele de anul trecut din Statele Unite, am ajuns si in localitatea Micanopy. Este poate cea mai veche asezare din statul Florida, supranumita si orasul "uitat de timpuri". Motivul vizitarii acestui orasel a fost simplu: cimitirul bantuit al animalelor.
Manata de curiozitate si inarmata cu aparatul de fotografiat, am pasit pe aleile cimitirului de animale "Gradina dragostei". Povestile pe care le auzisem despre fantomele animalelor moarte imi dadeau fiori. Spre surprinderea mea, dupa poarta din fier forjat, strajuita de un caine de bronz, ma intampina un peisaj de o rara frumusete. Un paradis cu iarba verde si pomi, flori parfumate si morminte vesele, umbrite de stejari batrani. Toate mormintele erau foarte interesante: pisici, caini, soareci, pesti, chiar si un cal.
In acea dupa-amiaza de toamna, locul era pustiu. Un mormant-monument imi atrase cu precadere atentia. Era singurul din intregul cimitir ce avea cruce. Langa statuia unui caine sculptat de parca ar fi fost viu, era scris: "Blanita, ne vom revedea! Cu dragoste, tati". Mormantul era inconjurat de flori si bine ingrijit. In timp ce studiam mai atent monumentul cainelui, o voce trista de barbat mi se adresa: "Aici locuieste dragul meu Blanita. Ne cunoastem?".
Povestea lui Blanita
Povestea spusa de domnul Adam Smith m-a emotionat si, in acelasi timp, m-a pus pe ganduri. Blanita al domnului Smith nu fusese un caine obisnuit. Auzisem multe povesti despre caini telepati, insa aceasta era relatata prin viu grai, de catre chiar stapanul unui asemenea animal.
"Experienta mea telepatica cu Blanita a inceput acum 17 ani. Eram dupa o perioada grea, dupa un divort lung, cand mi-am cumparat acest caine, poate sa-mi aline golul lasat. Dupa cateva luni, am constatat ca Blanita avea puteri cu adevarat telepatice. Pe vremea aceea, lucram mult, si lasam cainele liber, dimineata, in curte. Vecinii mi-au povestit ca in fiecare zi, cu cateva minute inainte de intoarcerea mea de la serviciu, Blanita se infiinta in fata portii si ma astepta. Poate ca acesta nu este un fapt neobisnuit, cainii avand un simt precis al timpului. Insa eu lucram intr-o companie de telecomunicatii si programul meu era foarte instabil. Uneori intarziam acasa si cinci ore. Totusi, Blanita, chiar daca intarziam, se posta in fata portii doar cu cateva minute inainte de sosirea mea. Intr-o seara, eram atat de extenuat, incat nu ma simteam in stare sa scot cainele la plimbare. Blanita, obosit sa se tot milogeasca de mine, se culca in cosul lui, din camera alaturata. M-am asezat in fotoliu si m-am gandit: "Ma odihnesc 5 minute si il scot la plimbare". Nici nu am dus gandul pana la capat, ca Blanita a si aparut in living-room, "dansand" de bucurie si patruland vesel intre mine si cuierul unde era lesa lui. Mi-a fost clar ca stia ce aveam de gand. Dar oare cum aflase?! Niciodata nu am putut sa ii dau medicamente sau sa ii fac baie, fara ca el sa stie dinainte. Incercam sa-mi ascund intentiile, sa nu gandesc nimic in avans, dar indata ce-mi conturam ideea in minte, Blanita imi arunca o privire care insemna clar: "Tradatorule!" si se ascundea sub pat.
Lucru ciudat pentru un caine, manca pere. In fiecare zi se ducea sub parul din spatele casei si manca din perele de pe crengile de jos. Unchiul meu se ocupa de gradinarit si culegea toamna si perele. Intr-un an, cu o zi inainte ca unchiul sa vina la cules, Blanita a mancat toate perele la care a putut ajunge si chiar si-a facut si provizii. Dupa aceasta intamplare, an de an, proceda la fel. Cum de stia el ca perele se vor culege?!
Telepatia sau premonitiile cainelui erau deja binecunoscute prietenilor mei. Blanita imi auzea gandurile oricand si oriunde as fi fost. Deseori faceam demonstratii in fata musafirilor, Blanita dormea fie pe veranda, fie in alta camera, iar eu spuneam in gand: "Vino aici, hai baiete! Vino aici, Blanita!". Si Blanita venea mereu.
In seara cand a murit, Blanita a fost foarte afectuos, lucru ciudat la el. Stateam comod in fotoliul meu, cu picioarele intinse, cand mi-a sarit in brate. S-a urcat cu totul, ceva atat de bizar, mai ales ca era un caine de talie mare. L-am certat si el s-a dat jos imediat, aruncandu-mi o privire pe care nu am sa o uit niciodata. O privire ferma si insistenta, dar trista. De parca si-ar fi luat ramas bun, stiind cu siguranta ca ne vom desparti. Spre dimineata a murit.
Dar relatia noastra nu s-a incheiat nici astazi. Intr-o dimineata, la cateva saptamani dupa moartea sa, am auzit clar la usa ca si cum Blanita ar fi zgariat, in semn ca vrea sa intre. Am deschis usa, dar nu era nimeni. Uneori, noaptea, il aud patruland prin casa. Nu este doar imaginatia mea, l-au auzit si cativa prieteni, care au innoptat la mine.
In fiecare zi, dupa serviciu, vin aici la cimitirul de animale, unde locuieste el acum. Nu consider ca a murit, ci doar ca a trecut intr-un alt fel de existenta. Poate pare ciudat, dar i-am asezat aceasta cruce la mormant pentru ca nu l-am considerat niciodata doar un caine. A fost prietenul meu."