Iustin priveste drumul ce coboara amplu sub picioarele sale, un drum pustiu si serpuitor, ce strabate prin sihastriile Casienilor, printre dealurile aspre, acoperite cu smocuri de vegetatie uscata. Pe kilometri in jur nu e nimeni, nimic. Doar pustietatile enorme ale Dobrogei, valurite adanc. Se lasa seara, intr-un amurg maiestuos, intins pe toata linia orizontului. "Vor fi multi", zice staretul, intorcandu-se zambind catre mine. Manastirea din spatele nostru e cufundata in tacere. Liniste mare, taiata numai de suierul aprig al vanturilor. Niciunde n-am auzit vantul suierand astfel. Un vaier ca de sfarsit de lume. Sus, in chilii, se aprind, incet, candele. Calugarii par niste umbre plutind de-a lungul zidurilor. Mai sunt doar trei ceasuri pana la Sfanta Inviere.
Biserica din container
La prima ora a diminetii, manastirea Sfantul Ioan Casian parea pustiita. Doar cativa oameni, pe care-i vedeai pasind ici-colo prin curte, ori indaratul cladirilor cu chilii, in varful picioarelor parca. Pe la amiaza, am coborat pana in bucatarie imi era tare foame. O curatenie ca de farmacie, cu sutele de linguri, cutite, farfurii alb-stralucitoare randuite minutios pe rafturi. Plita abia spalata, parca nou-nouta. Dincolo, in trapeza, vad doua calugarite inalte, zvelte, cu chipurile palide maicile Evghenia si Mihaela. Stau fata in fata, de-o parte si de alta a unei mese lungi si goale. Doua monahii aduse din Moldova de parintele Iustin, ca sa ridice o manastire in Dobrogea, langa cetatea antica de la Capidava. Deocamdata, de Paste, au fost nevoite sa ramana aici. Se scuza ca nu au nimic. Nimic care sa se poata manca. Staretul nu le-a dat dezlegare. De trei zile postesc negru, nici nu se mai gandesc la asemenea lucruri. Pana la urma, maica Mihaela coboara in beci si reuseste sa-mi faca rost de ceva. O jumatate de paine neagra, coapta in cuptorul manastirii. Si un borcan mare de miere intarita, facuta tot aici, in stupii de la Casian. Imi da un linguroi ca sa infig si sa ung. Musc cu pofta din toata painea, pana la ultima firimitura. Mi s-a parut cea mai gustoasa mancare din viata mea.
Chilia mea e compusa dintr-un pat, un jilt, o candela si-o icoana a Sfantului Ioan Casian, asezata pe pervazul ferestrei ce da spre un balconas cu coloane cioplite in stil maramuresean. Plus un holisor si o baie, toate amenajate modern, curat, abia date in folosinta. Pe la amiaza acestei Sambete Mari, parintele Iustin intra putin si pe la mine. Abia acum, amintindu-ne, imi dau seama ca data trecuta, cand am fost aici, aceasta cladire in care locuiesc nici nu exista. Doua etaje, chilii, bucatarie, trapeza, beciuri. De fapt, acum doar cinci ani, nu exista intreaga manastire. Peste tot in jur, pe varful acestui deal pietros, nu era nimic. Absolut nimic! Nu-mi vine sa cred ca monahul asta tanar, ce sade acum in chilia mea prietenoasa de la etaj, a fost, pana nu de mult, un adevarat martir al acestor locuri. Rar pomenesti asemenea nevointe la un calugar de azi. Staret la doar 25 de ani, pe un loc... total pustiu. "Staretul unei manastiri care nu exista", cum i se zicea adesea. Aproape trei ani a trait, zi de zi, intr-un container de tabla alaturi de mai tanarul sau frate Casian, celalalt preot de azi al asezamantului. Acesta avea atunci doar 19 ani. Doi copii-calugari, uitati departe de lume, pe-un varf de deal gol, undeva in mijlocul Dobrogei. Fara hrana, fara apa, fara lemne de foc ori curent electric. Ierni cumplite, in care au dormit imbracati, intr-un ger ca afara, trezindu-se diminetile cu dureri mari, degerati, avand fire de gheata in par si in barba. Si-n tot acest timp, dimineata dupa dimineata, intr-un alt container inghetat de alaturi, au slujit amandoi Liturghia. Doar ei doi, singuri in pustie, cantand pentru nimeni. "Plangeam de frig", isi aminteste parintele Iustin. "M-am imbolnavit la plamani, aveam dureri mari de spate. Ne ingheta vinul de impartasanie in potir, pana se facea asa, ca niste bobite. Trei-patru ani de zile n-a venit la noi nimeni. Nici macar superiorii Bisericii, sa vada daca n-am murit cumva. Doar cativa pelerini din Constanta, care ne mai aduceau una-alta. Si asta, foarte rar. Dar la slujbe, in afara de ei... absolut nimeni! De la o vreme, nici nu mai speram ca va mai veni cineva vreodata. Si totusi am ramas". Vorbind, frumosul parinte Iustin Petre isi ridica salul negru pana la urechi, peste caciula mult lasata pe frunte, desi in camera e cald si placut. Dar el mai pastreaza inca vechile spaime ale gerurilor de altadata. De ce s-au incapatanat, totusi, in stradania lor? De ce-au continuat sa slujeasca precum doi "nebuni", pe un deal indepartat, cufundat sub zapezi, intr-un loc nestiut de nimeni? Pentru ca au simtit forta acestui loc, zice staretul. Inca de la inceput. Sub manastire este o prapastie stancoasa, ce coboara halucinant, pana in albia raului Casimcea. Nici nu banuiesti ca dealul se curma asa brusc, atunci cand il urci domol, de pe partea cealalta. Acolo, dedesubt, in peretele multimilenar dolomitic, se afla pestera in care s-a nevoit, in veacul IV, Sfantul roman Ioan Casian, unul din cei mai insemnati sfinti ai crestinatatii. Cel care a plecat din Dobrogea spre Bethleem, traind apoi vreme indelugata in pustia Egiptului si a Antiohiei. Ucenic si apropiat al Sfintilor capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa. Preotit la Constantinopol, chiar de mana Sfantului Ioan Gura de Aur. Intemeietor, la Marsilia, al primelor doua manastiri din Galia romana. Socotit unanim fondatorul monahismului occidental, sfant si facator de minuni, inca din timpul vietii. Asadar, e vorba de un sfant. Un foarte mare sfant daco-roman, care i-a fost mereu parintelui staret calauza si patron spiritual. Un sfant si o pestera in care, dupa venirea celor doi monahi singuratici, dupa anii lor grei de asceza si suferinta, au inceput, iarasi, sa se intample vindecari si miracole, ca-n vremurile de la inceput.
Doi calatori
Aceasta grota binecuvantata le-a fost monahilor reazem, un motiv de a nu se da batuti. Necontenita rugaciune la Sfantul roman, a carui putere ocroteste si azi dealul Casienilor. Numai prin aceasta forta s-a putut inalta o mare manastire in doar cinci ani de zile. Inimaginabil de repede. Cand incearca sa-si explice asta logic, material, parintele Iustin nu reuseste. Nu-si da bine seama ce s-a intamplat in locul acesta. Cum s-a putut naste ceva din nimic!, din pustiu, de doi monahi care nu se pricepeau la nimic nici la bani, nici la vorbe, nici la zidiri , care n-au cerut nimic si nici nu au facut ceva anumit pentru asta. Ei doar au rezistat. Asta au facut. Au rezistat pe un varf de deal si s-au rugat fara oprire. In rest, totul e minune. O minune la fel ca aceea petrecuta ceva mai tarziu, intr-o zi de toamna mohorata a anului 2004, cand cei doi calugari au vazut urcand spre ei doi oameni. Veneau anevoios, pe un fir de poteca stacojie. Facusera cinci kilometri pe jos, prin vanturile aprige ale Dobrogei, loviti de-o ploaie care incepea sa se preschimbe in zapezi. Doi barbati de la oras, deloc deprinsi cu gerul si vantoasele Casienilor. Se numeau Sorin Preda si Petre Cojocariu. (Dragii mei colegi de redactie, de la "Formula AS"). "Da, trebuie sa marturisesc in fata lui Dumnezeu: de la venirea revistei voastre aici, soarta manastirii noastre s-a schimbat. De atunci, am inceput sa fim ajutati. Cu bani, peste un miliard! Dar nu numai asta, incepand cu acea zi, am inceput sa fim cunoscuti si noi in lume", zice parintele Iustin, pe un ton egal, rece, fara a dori sa multumeasca ostentativ si patetic, marginindu-se doar sa constate faptele. Oricum, n-a vorbit niciodata despre asta pana acum. N-a avut ocazia. Dar acum, ca m-a intalnit, acum a trebuit neaparat sa imi spuna. Isi cere apoi iertare trebuie sa mearga la chilie sa se odihneasca nitel. De dimineata a spovedit incontinuu zeci si zeci de oameni. La fel a facut in fiecare zi a Saptamanii Patimilor. Este acum protosinghel, unul din cei mai renumiti duhovnici dobrogeni. Iar manastirea lui a devenit ceea ce s-a dorit a fi dintotdeauna: o adevarata bijuterie a Scitiei Minor.
Ora 22.45. Stelele se vad atat de limpezi, incat iti vine sa ridici bratul si sa le atingi pe rand. Stau in curtea acoperita cu pietris alb, alaturi de ceilalti cinci calugari ai manastirii. Privim cu totii in vale, spre haul intunecat dindaratul portii, despicat de drumul inca pustiu. "Oare or sa mai vina si anul asta?...", intreaba parintele Dionisie, ardeleanul-cantaret cu glas de inger, deschizandu-si larg ochii sai negri si rotunzi, mereu mirati parca. "Si daca n-o sa vina ce, frate Dionisie?", zice parintele Ioan, calugar inalt, parca mereu imbufnat si cu privirea penduland spre pamant, purtand ochelari cu rame groase si intotdeauna un fular negru incolacit de trei-patru ori pe sub gluga vesmantului. Monah erudit, absolvent emerit al facultatilor de matematica si teologie, toba de dogmatica ortodoxa, si cu toate acestea, avand o infatisare umila, rusinata, ferindu-se parca mereu sa fie vazut ori intrebat ceva. Bolnavicios, speriat si el de frig, caci este tot dintre veterani si a indurat multe. "Si daca n-o sa vina, ce? O sa cantam si singuri, asa cum am facut-o si inainte...". Langa ei, parintele Gherman tace. Cu palmele infipte adanc in chimirul sau grozovan. Chip ascutit, roscat, cu trasaturi aproape salbatice. Toti cei sase vietuitori de la Casian sunt foarte frumosi trupeste. Slabi si atletici, mai inalti decat mine. Oameni intr-adevar chipesi, carora le sta bine in straiul monahal. Ca sa nu mai vorbim de staretul Iustin, asa cum apare in noaptea asta, cu vesmantul sau de sarbatoare, complet alb, si culionul inalt pe cap, inconjurat de-o camilafca vaporoasa, ce-i coboara falnic pe umeri. Un print urias pare acum, inaintea Invierii, stapanitor al tuturor. Se uita parca pe deasupra cladirilor din jur, voind cumva sa se asigure ca toate sunt in buna randuiala. Chiliile, foisorul, bisericile... Cele doua elice eoliene invartindu-se nebuneste deasupra lor. Pangarul, clopotnita, arhondaricul... Si, deodata, toate luminile se aprind. Acolo, departe, in varful magurii stancoase, manastirea devine o cetate de lumina. Un far in mijlocul imensului podis dobrogean, chemand lumea, de la mari departari, la intalnirea cu slava lui Dumnezeu.
Invierea in grota
Ora 23.00. In curtea manastirii Ioan Casian suntem tot o mana de oameni. Cele doua maici din Moldova stau in fata pangarului, pe scari, una langa alta. Si vechii prieteni ai manastirii, care vin mai mereu sa ajute. Doamna Stefania din satul vecin, Cheia, care ajuta la bucatarie. Tamplarul Aurica Vitriuc. Vecinii mei de chilie, sotii Maria si Constantin Tomescu. Ea micuta, rotunjoara, imbracata ca o maica. Cea care munceste la bucatarie, care a alergat dupa bani in perioada de la inceputuri. Barbatul e mai inalt, sta langa ea drept, tacut, ciolanos, ca un flacau cuminte. Mester in instalatii electrice el le-a facut pe toate cele de aici. Mihaela Frigioi, un medic stomatolog in Constanta femeie delicata, firava, te sfiesti si sa ridici glasul in preajma ei, ca sa n-o tulburi. Vine la Casian de multi ani, facand cele mai de jos munci ale gospodariei, ca orice sora de manastire. Am vazut-o aici si pe renumita actrita de la Teatrul National, Carmen Ungureanu. Nici n-o recunosti, e imbracata ca o maicuta. Frumoasa, trista, spiritualizata, stand in genunchi, neclintita, ore intregi, la fiecare liturghie. Alaturi, constantenii Ion si Elena Perpelea, care-mi marturisesc ca vin aici doar fiindca au vazut de la inceput nevointele monahilor. "Cand stii prin cate suferinte au trecut baietii astia n-ai cum sa nu fii langa ei. N-ai cum sa nu vrei sa traiesti momentele astea alaturi de dansii. De aceea ne-am apropiat noi asa tare de manastire fiindca ne-am dat seama ca noi n-am fi fost in stare niciodata de asa un sacrificiu. Ei ne-au aratat tuturor ca se poate. Sa poti indura atat, sa poti spera in nimic, asta n-are cum veni decat de la Hristos!...". Sotii Perpelea sunt dintre cei care au prins primele Invieri tinute chiar in pestera Sfantului Ioan Casian, in vremurile cand calugarii traiau inca in containerele de tabla. Cativa crestini, cu lumanari in maini, ascunsi in peretele de stanca. Si iarasi trece prin dreptul nostru parintele Iustin, ducand cu el un sfesnic inalt si tetrapodul pe care va pune Liturghia singurele doua obiecte cu care va sluji afara, in aer liber. Ne aude si se opreste in loc, zambitor. "Da, stiu despre ce vorbeste doamna Perpelea. Acelea au fost cele mai frumoase Invieri pe care le-am tinut in viata mea de preot. In 2004, de pilda, venisera si alti parinti, de la Dervent si alte manastiri vecine. Eram sapte preoti care cantam in pestera, in fata a opt oameni. Si am slujit toti pentru cei opt oameni, pana dimineata, in zori. Dar stiti cum am cantat in noaptea aia? Din tot sufletul meu. Cu lacrimi am cantat atunci pentru oamenii aceia simpli, veniti de cine stie unde... Cand slujesti pentru un singur om unul singur pai, aluia ii dai totul. Mai mult decat daca ai avea in fata multimi de pelerini. Caci omul acela e mult mai important decat puhoaiele. Sa poti castiga un suflet, asta e mare lucru. Ce sa spun... Chiar si dupa ce am ridicat bisericuta asta, au fost nenumarate perioade in care am slujit singuri. Era odata o iarna grea, de trei luni nu mai venise nimeni la noi. Ne simteam parasiti, abandonati total. Nici mancare nu mai aveam in manastire. Si, intr-o duminica, cand tineam noi intre noi Liturghia eram cam pe la Heruvic un frate striga soptit, deodata: Vine o masina!... Parintele Casian a tresarit in altar. A iesit prin usile imparatesti si s-a apropiat de fereastra, tot cantand. M-am apropiat si eu, care cadelnitam. Apoi s-au apropiat cu totii. Se ridicau din genunchi si veneau. S-a oprit slujba, pentru cateva minute. Stateam cu totii la geam si ne uitam la masina aia care se chinuia sa urce incet, prin zapada. Ne uitam la ea si plangeam cu lacrimi de bucurie. De parca masina aceea ar fi fost... nu stiu. Un semn. Un semn ca cineva vine sa ne salveze. Ca nu suntem uitati. Doamne, tare naivi si speriati eram atunci. Si inca mai suntem".
Lumini in noapte
Ora 23.15. Primesc un telefon de la Bucuresti: au inflorit pomii in Cismigiu. Aici e frig ca iarna. Padurea de stejari pitici ce imbratiseaza manastirea pe dupa umeri e inca doar un paienjenis de ramuri uscate, fara frunze. Dealul Casienilor e asezat chiar intr-o cruce de vanturi. Crivaturile nu inceteaza aproape niciodata. Vreme de o saptamana, cat aveam sa raman aici, vantoasele n-aveau sa se potoleasca deloc, chiar daca afara era un soare fierbinte sau daca pe cer se aflau stele mari. Ciudat fenomen. Ceata prin care se vad limpede stelele. In cele 7 zile de sedere la Casian, stelele nu s-au stins de pe cer nici o noapte.
"E frig", zice parintele Casian in soapta, asa cum vorbeste mereu. Asa tine si liturghiile aproape in soapta. Se zgribuleste in sine insusi, apropiindu-se de fratele sau de suferinta, Iustin. Vrea parca sa ii sugereze c-ar fi mai bine sa inceapa, doar ei intre ei. E frig si oamenii probabil n-o sa vina. Staretul sta pe ganduri. Cu capul plecat, parul bogat ondulat ii acopera obrajii, fruntea si ochii. Un fel de durere nerostita razbate din aceasta aplecare a sa. Aproape un minut intreg ramane astfel. Se simte ca totusi e... ingrijorat. Dar totodata constient, stapan pe sine. Barbat. In cele din urma, ridica o mana, de parca ar voi sa zica: "Nu. Sa mai asteptam putin...".
S-a intamplat atunci ceva greu de uitat. Eu ma aflam in spatele lor, pe postamentul de piatra, unde urma sa fie rostit primul "Hristos a Inviat!", pentru un popor care inca nu aparuse. Chiar acolo, in spatele lor. Eu le-am dat calugarilor vestea, aratand cu degetul spre vai. Am vazut mai intai, departe, doua faruri de masina. Maturau ezitant, tremurat, deserturile prafoase ale podisului dobrogean. Mi-am dat seama ca nu pot veni altundeva, decat aici. Unde sa se duca prin pustiul acesta? Apoi, la vreo suta de metri in spatele lor, au aparut alte masini. Imediat, dupa curba din orizont. Si altele. Si altele. Se insiruiau frumos si lent, prin bezna albastrie din departari. Masini, una dupa alta. Se lumina drumul de dara farurilor lor. Veneau spre noi. Urcau incet si cuminti, catre manastire...
Dorul de nemurire
23.45. O jumatate de ora a durat venirea tuturor pelerinilor la manastirea Sfantul Ioan Casian. Convoiul farurilor nu se mai termina. Urcau dealul, ca intr-o solemna procesiune. Aproape o mie de oameni sunt acum, noaptea, in curtea intinsa, acoperita cu pietris alb. Pe aleile largi, ori inghesuindu-se in gangurile cu coloane din fata caselor calugaresti, la adapost de vanturile aprige. Incolonati la pangar sa isi ia lumanari. Prea putini reusesc sa patrunda in bisericuta, ca sa se mai inchine o data la icoane si la racla cu particele de sfinte moaste. Pridvorul e ticsit, sufocat de oameni. Cei doi preoti se urca pe postamentul inalt de piatra, de unde acum 30 de minute priveau tematori spre pustiul campiei. Sunt frumosi ei doi, parintii Iustin si Casian. Invesmantati exact la fel, in alb, unul langa altul. Doi tineri frumosi si puternici care au indraznit sa schimbe lumea prin rugaciuni. Slujesc zambind, nevinovati, uitandu-se cu dragoste spre toti oamenii de la picioarele lor. Staretul le multumeste. Le multumeste din tot sufletul pentru ca au venit. Atat de direct, de sincer, aplecandu-se asupra lor, privindu-i parca in ochi pe fiecare in parte. Fusesem jos, indaratul portilor, ma uitasem la masini. Bucuresti, Ialomita, Tulcea, Constanta... Unii din Valcea, Brasov. Altii, veniti cu copiii tocmai de la Targu Mures. Doar ca sa ia lumina de aici si apoi sa plece. Cel mai aproape sunt cei veniti din orasul Constanta. Si cei mai multi. Dar si pana la Constanta sunt, totusi, 45 de kilometri. De ce nu au mers toti acesti oameni la bisericile lor de mir, prin cartiere orasenesti, pe frigul asta cumplit, care iti intra in oase? De ce au ales sa vina tocmai pana aici, in singuratatile astea parjolite de vanturi? Staretul Iustin le vorbeste oamenilor despre nemurire. Despre cat de inaltatoare poate fi nemurirea si lipsa fricii de moarte. "E un dor al fiintei", zice el. "Un dor pentru nemurire, care tasneste din strafundurile fiintei noastre... Noi il mai inhibam, il mai uitam uneori, vrem cateodata sa ni-l reprimam, parca. Insa el tasneste. Rabufneste din adanc, fratilor. Copil fiind, eu tot nu puteam sa accept moartea. Ma tot gandeam la ce-o sa se intample cu noi dupa ce n-am mai fi...". Si-ncepe sa povesteasca firesc despre sine, despre copilaria lui din Bucovina, stiind, probabil, ca numai astfel le va putea transmite oamenilor ceva din toata inima pornind de la exemplul vietii sale, cu toata sinceritatea. Isi aminteste de fratele sau mai mare, care candva ii citea basmul "Tinerete fara batranete", iar el, micul Iustin, nu putea accepta faptul ca, la sfarsit, Fat-Frumos va muri. "Nu-mi puteam inchipui, nu voiam sa cred ca tocmai El ar putea sa moara. Plangeam si il rugam din pat pe fratele meu sa nu-mi mai spuna asta. Si atunci el a schimbat finalul povestii. A spus ca ma pacalise, ca sfarsitul nu era asa cum il citise c-o seara inainte. Ca de fapt Fat-Frumos n-a murit, ci ca a inviat si va trai in veci!...".
Mame frumoase isi strang copiii la piept. Ii ocrotesc de vanturi, lipindu-le obrajii de chipurile lor ingandurate si imbrobodite. Si asculta impreuna cuvintele parintelui Iustin...
Un reporter fericit
Miezul noptii. Tensiunea atinge apogeul. Oamenii se strang unul intr-altul, tot mai aproape, la picioarele marilor preoti. Am vazut oameni tintuiti de vant, luptandu-se cu rafalele, in incercarea de a face macar un pas pentru a inainta, pentru a se apropia de multime. Iustin coboara cateva clipe de pe postamentul inalt. Vine direct la mine. Imi zice c-ar vrea sa le spun si eu cateva cuvinte credinciosilor de la manastirea sa. Il refuz imediat, ii zic ca nu pot. Ca nu se cade. Ca nu ma simt vrednic de asa ceva, chiar acum, in clipele solemne si mult asteptate ale Invierii. El paseste inapoi pe scari, se mai uita inca o data, peste umar, spre mine. "Ba iti spun eu ca vei putea", zice. "Crestinii acestia chiar merita ca tu sa poti...".
M-am dus pana in camera mea. M-am uitat putin pe fereastra. De sus, peste dealurile ca niste serpi negri din orizont. Pe cer era o jumatate de luna. Stelele erau mari si inca ardeau. Doar putin m-am uitat, cateva zeci de secunde, apoi m-am intors. Parintele Iustin le vorbea acum oamenilor chiar despre Invierea cea mare. Despre ce sansa uriasa avem noi, crestinii, sa putem invia de-a dreptul la propriu in fiecare an impreuna cu Hristos. "Moartea nu exista", zice staretul. "E doar o simpla trecere spre o noua viata. In existenta aceasta, moartea nu si-a spus inca ultimul cuvant." Si abia la sfarsit, le cere ingaduinta de-a vorbi putin si despre Invierea manastirii sale. Una mai putin importanta, dar poate la fel de miraculoasa ca cea a Mantuitorului. Asa cum ar trebui sa fie, de altfel, nasterea oricarei manastiri. Mai zice ca abia acum socoate ca a sosit timpul crede asta din toata inima abia acum e vremea sa si multumeasca cuiva. Cuiva caruia crede ca i se datoreaza pe deplin Invierea manastirii Sfantul Ioan Casian... Unei reviste din Bucuresti
Cand ma cheama langa el prima data, refuz sa ies din multime. Ma mai cheama o data. Imi dau seama, doar privindu-l, ca nu am nici o sansa sa-l fac sa se razgandeasca. Parintele ma imbratiseaza frateste, inconjurandu-ma aproape pe de-a-ntregul cu vesmantul sau alb si larg. Iar eu ma intorc spre marea de oameni cu lumanari aprinse in maini. Nu stiu precis ce le-am spus. N-avusesem vreme sa-mi pregatesc vreun cuvant. Dar am simtit asa, ca fiecare vorba e rostita cu gura mea, de cineva parca din alta parte. Le-am zis ca pentru mine, luminile Invierii au fost acelea pe care le vazusem adineauri, urcand incet, pe dealul Casienilor. Masinile lor datatoare de speranta. Venind de departe, cu un atat de mare sacrificiu, intr-un loc care pana mai ieri era doar "pustie de iepure". Si ca toate astea dovedesc ca ne aflam cu totii intr-un loc binecuvantat. Si ca ma simt mandru, onorat, sa fiu acum alaturi de asemenea oameni bravi intru Hristos. Cam asa ceva am zis. Si chiar am crezut, de-adevaratelea, in fiecare cuvant pe care l-am spus. La un moment dat, dupa vreo trei minute cat o vesnicie, parca mi s-au terminat vorbele. Brusc, la fel cum mi se legasera la inceput. M-am uitat cateva clipe la toti oamenii aceia care asteptau tacuti, cu capetele ridicate. Eu ma uitam la ei, ei la mine. Atunci parca am simtit ca ma cuprinde o emotie apropiata de lacrimi. N-am mai apucat sa mai spun ceva. Decat o data, tare, pentru toti, la final: "Hristos a Inviat!". Iar intreaga multime, o mie de oameni, din toate piepturile deodata, mi-a raspuns intr-un glas: "Adevarat a Inviat!". Tot dealul Casienilor a rasunat, parca din strafunduri. Cel dintai "Hristos a Inviat" din anul acesta, spus de un reporter, unul prea nevrednic si pacatos pentru o atat de mare cinste. Am coborat ametit, ca iesit dintr-un vis. Da, pentru cateva clipe, chiar simtisem ceva din ceea ce, probabil, ar fi putut fi bucuria unui preot in fata poporului sau. Raspunsul acela al multimii avea sa-mi rasune in minte inca multa, multa vreme. "Adevarat a Inviat!". Manastirea Sfantul Ioan Casian. 3 spre 4 aprilie, 2010.
Pasarile bucuriei
A urmat o Inviere de basm, cu puzderiile de crestini inconjurand bisericuta de pe culmea dealului luminat, bisericuta aceea intima si binemirositoare, in care au incaput prea putini. Un loc in care devine un act de eroism "sa vii sa iei lumina", unde din cauza celor patru vanturi nemiloase toate lumanarile se sting. Aproape doua sute de crestini au ramas la slujba pana dimineata. Tineri. Foarte multi tineri. Asta m-a mirat. Incremeniti in genunchi, cu fruntea lipita de pamant, ore la rand. Si m-a mai uimit ceva: cantecul de noapte al pasarilor. Am iesit o data din biserica, cam pe la ora trei dimineata, in pridvor. Mi-au inundat inima cu cantecul lor. Nu erau cucuvele, bufnite, ori alte pasari de noapte. Erau pasari care cantau in tril. In ciripit vesel. Si erau multe, peste tot in jur. Te copleseau. Parintele Iustin avea sa-mi spuna c-a mai auzit asta deseori, in lungile miezonoptici tinute aici necontenit, dupa stravechea randuiala athonita. Aici, la Casian, pasarile zilei canta-n miez de noapte, odata cu calugarii, spre slava lui Dumnezeu.
Si a urmat apoi o Saptamana Luminata, in care totul a devenit bucurie. O saptamana-n care toti calugarii s-au preschimbat deodata in copii. O saptamana cu sute de oameni in fiecare zi, pe care ii vedeam de la fereastra chiliei mele trecand, in drumul lor catre pestera Sfantului. Am fost si eu acolo, in grota milenara, scaldata de flacara nenumaratelor lumanari. Am vazut multi oameni foarte batrani, urcand usor drumul anevoios, apoi scarile lungi, dedesubtul carora se casca inspaimantatoarea prapastie. Fac asta de ani de zile, mereu. M-am inchinat si eu in pestera in forma de biserica, in care s-a nevoit acum 1600 de ani sfantul daco-roman, am trecut prin galeria ingusta si intunecata ce duce spre "patul" de piatra al lui Ioan Casian, acolo unde temperatura nu se schimba niciodata, nici iarna, nici vara. Si-am ascultat marturiile a zeci si zeci de crestini, care ziceau ca in acest loc au simtit ajutorul lui Dumnezeu si ca rugaciunile le-au fost implinite.
Am ramas la manastirea Sfantul Ioan Casian din Vinerea Mare si pana in Vinerea Luminata. Cu cateva ore inainte de-a pleca, chiar dupa slujba de Izvorul Tamaduirii, inainte ca toti credinciosii sa plece in procesiune spre izvorul facator de minuni de la poalele dealului, am fost martor la o secventa zguduitoare. O femeie venise tocmai din Bucuresti. O fiinta omeneasca istovita de plans. Am urmarit-o aproape o ora, cum statea in fata bisericii, singura, asteptandu-l pe staret. Ochii ei erau cu adevarat secatuiti de lacrimi. Plangea incontinuu, clipa de clipa, dar nu mai avea "din ce" sa mai planga. Chipu-i era inrosit, osos, brazdat pana la rana. Am aflat ca se numeste Renata, ca are vreo 30 de ani si ca pruncul ei a murit in spital la douasprezece zile dupa ce a fost nascut. Copilul ei mult asteptat, nascut cu cazne multe, la capatul unei sperante indelungate. I-a pus numele Casian. Fara macar sa-si inchipuie ca exista undeva o manastire cu hramul acesta. Ea a trait, el nu. De aceea a venit azi aici. Fiindca a aflat ca o asemenea manastire cu numele Casian exista in Romania. A ramas cam 45 de minute in chilia parintelui Iustin. Stiu ca acesta i-a zis asa: ca orice moarte este si o inviere. A incercat s-o convinga de lucrul asta, in care el chiar crede cu adevarat. Nu stiu ce i-a mai zis apoi. Cu siguranta insa i-a spus ca va mai naste un baiat, pe care ea o sa-l numeasca tot Casian, si pe care el insusi il va boteza in aceasta manastire, dimpreuna cu tot soborul preotesc. Ca-i va aduna pe toti fratii si prietenii sai, pe toti cei pe care-i cunoaste si ca vor sarbatori ziua aceea cu o mare si insutita bucurie. Dupa 45 de minute, Renata a iesit din chilia parintelui Iustin total schimbata. Am privit-o iarasi, cum cobora spre poarta manastirii. Mergea incet, taraindu-si picioarele, zambind cu lacrimi mari, ca o copila. Stergandu-si din cand in cand nasul si ochii cu dosul palmei, cu maneca larga a puloverului alb. Si ridicandu-si privirea spre cerul albastru al Dobrogei, spre norii ce se miscau halucinant deasupra drumului lung si prafos, tot mai departe, odata cu ea.
Fotografiile autorului (9)/ Foto Anghel Curty Jr. (5)
Visul monahilor de la Ioan Casian e astazi doar pe jumatate implinit. Pentru a-si savarsi misiunea de pe pamanturile dobrogene, bisericuta-paraclis de acum este mult prea neincapatoare. S-a inceput ridicarea unei noi biserici, potrivita cu spiritul locului. Nu exagerat de mare, nu trufasa, nu opulenta. Un sfant locas de care toti oamenii manastirii zic ca intr-adevar este nevoie. Acesta a fost planul tuturor, inca de la inceput. Doar asta isi doresc, in fiecare zi, cu o pasiune ce depaseste limitele sperantelor omenesti. Cei ce vor sa ajute inaltarea noii biserici pot folosi contul bancar RO07BRDE140SV06100011400 deschis la BRD Constanta sau tel. 0734/41.94.16 (parintele staret Iustin Petre).