Printre petele tarzii de zapada, stralucind ca niste nestemate pe campuri, Bucovina imi apare ireal de frumoasa, in primavara care vine asa de greu: un taram dintr-un vis vechi, pe care nu credeam sa-l mai visez vreodata. Ma chemase in coltul asta magic de tara, numele unei manastiri, pe care nu o vazusem pana atunci: Rasca, ctitorie a domnului Petru Rares, una dintre bisericile cu care, dintr-un motiv ce nu-i stiut prea bine nici pana azi, fiul lui Stefan cel Mare a facut ce nu mai facuse nimeni in lume pana la el: a pus sa fie pictate si pe exterior. Asa s-au nascut bijuteriile in culoare si piatra din Nordul Moldovei. Din toata salba aceasta, manastirea Rasca a avut soarta cea mai rea. Daramata si pradata pe rand de toate neamurile barbare care au potopit tara Moldovei, apoi ridicata la loc si iar faramata, si iar si iar, ca sub un ciocan nemilos al timpului - dupa o vreme, nu s-a mai stiut aproape nimic despre ea. Parea ca neguri grele, pogorate de pe un alt taram, inghitisera biserica si zidurile. Apoi, in anii comunismului, Rasca a fost singura manastire cu pictura exterioara rupta din circuitul de minuni din Nordul Moldovei, cazand astfel intr-o uitare si mai grea. O uitare care mai apasa si astazi asupra ei, chiar daca manastirea a inflorit, fiind declarata monument UNESCO... Desi azi vin aici mii si mii de pelerini, inca sunt multi romani, chiar din apropiere, din Falticeni ori din Suceava - care nu stiu nimic despre manastirea lui Rares. Tocmai acest val delicat de mister si discretie, dublat insa de renumele neatinsei ei frumuseti, ma mana acum la Rasca. Acolo unde aveam sa descopar un loc binecuvantat, imbibat de amintiri, de cultura si de legende sfinte. Caci manastirea Rasca straluceste si azi ca o cruce vie, crucea care lumineaza satul nascut, candva, in jurul ei.
Satul cu noua biserici
Manastirea si satul Rasca se afla la 15 de kilometri de Falticeni, pe drumul ce-nsira de-o parte si alta superbele asezaminte monahale din Bucovina: Slatina, Humor, Voronet. Peste un munte, sunt tinutul si cetatea Neamtului. Alaturi de Rasca e satucul Baia, odinioara orasul cel mai infloritor al Moldovei si capitala ei. Merg cu masina. Pe langa drum, se insiruie iute vechi case moldovenesti, cu geamuri vesele si pitice, strangand lumina, ca o dantela din vremea bunicilor. In Rasca o iau catinel prin sat. Nu merg mult, si imi apare, de pe-o costisa, turla unei biserici. Mai jos, vad inca una. Si alta... O padure de turle, itindu-se peste ulite... Comuna are noua biserici, dintre care doua manastiri. "Locul e binecuvantat de Dumnezeu. Asa concentratie de biserici nu veti gasi in nici un sat din tara" - avea sa ma lamureasca, mai tarziu, staretul manastirii Rasca, Mihail Balan. "La noi sunt biserici si pe stil nou, si pe vechi, dar fiecare tine randuiala in pace, ca Ortodoxia e una. La Rasca se afla si Mitropolia pe stil vechi din Romania: o manastire in coasta de munte, cu o suta de calugari".
De-abia intrasem in sat, insotit de un soare ca un mugure crud, cand, ca la un semn, padurea de turle a inceput sa vibreze sub dangatele de toaca si clopot, care vesteau apropierea vecerniei. Intre ele, clopotul manastirii domnesti suna si el, cu sunet batran, dintr-o margine de sat...
Stejarul lui Petru Rares
Eu cred ca aceeasi sfintenie blanda a locului mi l-a scos in cale si pe Mircea Butnariu. Il zarisem asteptand linistit in fata scolii din sat, cu potcapul si haina lui preoteasca, neobisnuit alaturate unui echer urias si altor obiecte matematice, pe care le tinea in mana. Mircea Butnariu este matematician si rascan de vita veche, din stramosi dogari. Dar e si preot-diacon si slujeste la manastirea lui Rares, implinindu-si tarziu un vis timpuriu. Pana la cei 61 de ani de acum, toata viata i-a stat sub semnul curat si stravechi al manastirii domnesti. "Din tinerete am vrut sa merg pe drumul preotiei, sa fac seminarul si facultatea de teologie. Eram elev de scoala primara, in satul Buda. Acolo era un calugar, preot ieromonah si doctor in teologie, Macarie Brabete il chema. Lucrase cu Iorga, asa ca era toba de carte! Si Macarie fusese si staret la Rasca, pana prin anii 60, iar dupa aceea a venit la Buda si a zidit o biserica de mir. Si eu ma duceam toata ziua pe la el si discutam amandoi. El, fostul staret de la Rasca, mana dreapta a lui Iorga, mi-a sortit ca voi ajunge candva preot. Asa ca teologia a fost un vis ce m-a urmarit toata viata. Dar mai intai, prin anii 60, m-am facut matematician. Ca toate incercarile mele spre preotie parca erau blocate pe drum. Si cand m-am hotarat iar, aveam deja 57 de ani, dar noul parinte staret, cel tanar, de la Rasca, parintele Mihail, m-a indemnat sa nu ma las, sa ma duc la Teologie. Asa ca mi-am zis: cine nu vrea cand poate, nu va putea cand va voi! Si m-am dus la Teologie la Sibiu, si-am intrat. Si pe cand eram student, am fost hirotonisit diacon, chiar la Rasca. Ce sa zic, cu toata matematica mea, imi doresc ca dupa ce voi termina facultatea, sa fiu preot si sa merg mai departe la manastire, sa slujesc. Satul asta-i foarte evlavios. Si se tine neclintit de trecut. Oamenii merg la manastirea lui Rares, cu toate ca sunt atatea biserici in sat. Sunt legati de bisericile lor de parohie, dar sunt legati si de manastire. Ea a fost matricea satului. Si are si-un farmec aparte, pentru suflet si ochi. Cand eram mic, veneam cu parintii mei, cale de 4-5 km, pe jos, din Buda. Pana in 1960, manastirea lui Rares a fost manastire de maici. Dupa decretul de desfiintare a manastirilor, maicile au fost scoase. Apoi s-a facut manastire de calugari, erau cativa, dar noi tot ne duceam acolo, ca era izvorul curatiei noastre, si nimeni, nici comunistii, nu-l putea inchide! Si mai era si istoria manastirii, care ma atragea. Dar si cei cativa batrani din sat care povesteau vanatorile cu Sadoveanu. Marele scriitor avusese o casa de vanatoare aici, peste culmea Plesu, langa manastirea Neamt, si era prieten cu un batran din Rasca, unul Radasan. Se intalneau mereu intr-o cabana tainuita din padure si batranul ii povestea intamplari din vremea lui Rares, pe care Sadoveanu le-a pus in prozele lui. A avut destin zbuciumat manastirea noastra! Spun batranii ca inainte, pe-aici se faceau carele cu doua oisti, ca la nimenea! Una in fata carutei si alta in spate. Ca nimeni n-avea timp sa-ntoarca, atunci cand veneau tatarii!".
Desi in ultimele decenii, Bucovina a fost ciopartita de vie, taindu-i-se padurile, Rasca e inca inconjurata de codri mari, seculari, cu stejari din vremea lui Stefan cel Mare si a lui Petru Rares, arbori protejati ca monumente ale naturii. Om al padurii, marele Sadoveanu va fi tresarit la aceste povesti. "Dintre toti, cel mai aparte este un stejar urias, care pazeste intrarea manastirii Rasca", spune insotitorul meu. "Este de-o seama cu manastirea. Si pe stejarul acela e scris ceva. Este un inscris vechi, greu de inteles, de descifrat si mai greu, si aproape inghitit de scoarta batrana. Totusi, in mod miraculos, a ramas acolo. A fost scris chiar de mana lui Rares, spun batranii. Poate o fi a doua pisanie a voievodului, scrisa de el, intr-o clipa de tihna. Cine poate sti? Oricum, pana azi n-a putut nimeni s-o faca. Dar mergeti la manastire, ca toate le veti afla acolo", zice Mircea Butnariu, preotul matematician care-a visat toata viata sa impace sfintii cu axiomele.
Foisorul lui Eminescu
Dincolo de sat, apare si raul Rasca: o albie de clestar, scanteietoare, involburata de topirea zapezilor. Si, dupa un colt de padure, se vad zidurile manastirii. In fata lor se insira un iaz mare ca un lac de munte, o alee lunga, pazita vara de stanjenei, si-o livada cu mere calugaresti, fermecate ca-n povesti. Pasesc pe alee, trec apoi pe sub bolta joasa a unui turn clopotnita, si, in sfarsit, biserica lui Rares imi apare in fata: uluitoare, gigantica, ascunsa intre ziduri de piatra. Cu zugraveala ei exterioara, in culori patinate si magnetice, biserica luceste binecuvantator sub soare si in linistea de rai a chiliilor. Merg indelung prin curtea manastirii, inconjurat de toata frumusetea asta blanda, in fata careia imi vine sa ingenunchez. In biserica, gasesc si doua morminte istorice: al doamnei Anastasia, mama lui Alexandru Lapusneanu, si al luminatului episcop Macarie, primul staret de la Rasca, acela care a ridicat bisericuta, prin mila lui Rares. Un calugar ma atinge pe umar si-mi spune ca staretul Mihail Balan vrea sa ma primeasca. Om tanar, cu vorba domoala si inspiratie, parintele ma asteapta in cerdacul staretiei si in aburul sfintit al Pastelui care se insinueaza de pretutindeni, din pamant si vazduh. Rostite domol, pe indelete, povestile Rascai au si ele parfumul pascal al primaverilor de-altadata. Pentru ca nu exista, intre aceste ziduri, vreo palma de pamant fara istoria ei veche, uneori suava, de cele mai multe ori grozava si infricosata.
- Sa va spun de Eminescu, bunaoara. Aici, la noi, este o urma clara pe care a lasat-o poetul. Pana azi, exista o movila chiar langa zidurile manastirii, care a fost botezata demult "movila lui Eminescu". Pe movila aceasta poetul s-a oprit indelung si a scris poezia "Singuratate". Gasise manastirea lui Petru Rares pustie, cu vietuitorii imprastiati de vreun incendiu ori molima, asa cum a-ncercat Dumnezeu manastirea noastra de multe ori. Doar biserica musatina veghea neatinsa, cu sfintii ei neclintiti in culori. Azi, noi am ridicat pe movila aceea un foisor. E un loc menit anume meditatiei si scrisului. Cine sta acolo se simte ca-n sanul lui Avraam, mai ales cand liliacul infloreste si imbraca foisorul lui Eminescu intr-o camasa ametitoare de arome.
Calugarii mileniului trei
- La noi, intamplarile si legenda se pierd in vremuri - spune staretul Mihail. Cea mai veche si mai tulburatoare poveste este din 1510. Atunci a fost distrusa pana in temelii de tatari, manastirea dintai, a lui Bogdan Voda. S-a intamplat si la noi ca la Putna, care fusese poleita de Voda Stefan, cu totul si cu totul in aur, inclusiv peretii de piatra de-afara. Spun cronicarii ca sub soare, manastirea lui Stefan stralucea ca un far orbitor. Atrasi de biserica mirifica, turcii au navalit si au raspaluit Putna cu sapele, despuindu-i aurul de pe pereti. Cum s-a intamplat la Putna, la fel a fost si la Rasca si la multe alte manastiri din Moldova. Dar a mai fost ceva. Turcii si tatarii stiau ca toti ctitorii manastirilor ascundeau in ele aur, odoare si giuvaericale fara de pret. Voiau sa treaca pe lumea cealalta cu aceste daruri, sa le ofere lui Dumnezeu. Calugarii erau schingiuiti si ucisi, ca sa spuna unde-s ingropate comorile. Apoi turcii daramau manastirea cu totul, ca sa gaseasca tainitele. Asa s-a intamplat si la Rasca a doua oara, cand ctitoria lui Rares a fost rasa cu totul, mai putin sfanta biserica.
Alta legenda insangerata este a picturii interioare a manastirii Rasca. Primul pictor de-aici a fost pe la 1550, un maestru grec, Stamatelos Kotronas. Asta a fost inca o ciudatenie, caci pe atunci toate bisericile moldovenesti aveau zugravi moldavi, pentru ca noi aveam o scoala foarte puternica. Dar cand Kotronas si ucenicii sai au ajuns sa picteze Pantocratorul, pe Hristos binecuvantand din bolta, zugravul a cazut si-a murit. Si pictura lui a ramas neterminata. Dupa grec, a venit un pictor sarb, si a pictat si el din nou, aproape toata biserica. Dar cand a ajuns sa-l zugraveasca pe Pantocrator, a cazut si sarbul si-a murit! Abia atunci, li s-a aratat parintilor induhovniciti ca pictura manastirii noastre trebuia facuta numai si numai de un pictor-calugar de-al ei. Ceea ce s-a si intamplat, mai tarziu.
- De ce credeti ca manastirea lui Rares a avut un destin asa tumultuos?
- Ce sa va spun? Manastirea noastra a fost, ca toate manastirile Moldovei, la mana paganilor si navalitorilor, dar la noi urgia a fost parca si mai tare! Trebuie sa stiti ca manastirea noastra a fost, catre secolul al XVIII-lea, inchisoare pentru calugarii vagabonzi. Si de asta isi capatase un nume rau. Cei care voiau sa mearga in viata manastireasca si auzeau ca la Rasca sunt calugarii pedepsiti nu mai veneau sa depuna juramantul aici. Casa cu chilii-celula a fost zidita chiar pe locul palatului prabusit al lui Rares. Vara se vede bine, cand e cald si se incing pietrele, cum apare conturul vechilor celule calugaresti. Dar Rasca a fost, dupa 1800, si inchisoare politica. In 1844, Mihail Kogalniceanu a fost surghiunit aici de Sturza Voda, pentru ca indraznise sa ia apararea unor tarani botosaneni. A stat inchis la Rasca in turnul clopotnitei, pazit de sase soldati. Batranii care stiu traditia locului spun ca manastirea a fost blestemata. Poate de aceea a avut Rasca o soarta mai grea decat altele. Desi tot locul e de la Dumnezeu. Caci psalmistul David spune asa frumos: "In tot locul stapanirii Lui, binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul".
In timpul povestilor, curtea manastirii se umpluse de oameni cu flori in maini, care asteptau sa inceapa Denia. "Cand am fost numit staret aici, in 1991, aveam doar 21 de ani si eram printre cei mai tineri din tara", spune parintele Mihail. ""Au dat un monument istoric pe mana unui copil!", au spus multi. Dar m-am straduit sa fac si eu ca Sfantul Antonie cel Mare, care atunci cand l-a ispitit diavolul spunandu-i: "Bucura-te, Antonie, ca esti spre sfarsitul vietii tale, si uite cate biserici ai facut, si cati calugari ai adunat!", incercand sa-l bage in pacatul mandriei, i-a raspuns sfantul: "N-am facut nimic toata viata mea, decat sa ridic caramizi si sa daram suflete!". Ce-i drept, la Rasca suntem putini calugari, vreo 14. Nu vrem sa crestem numeric, ci duhovniceste. Si ne mai straduim sa fim foarte deschisi cu oamenii si sa le raspundem la orice intrebari. Pentru ca noi suntem calugarii mileniului trei. Si cand iesi din chilia ta, trebuie sa fii deschis, sa nu ai fata incruntata, pentru ca Hristos n-a avut niciodata chip crispat! Hristos este blandete si bucurie, pe care le-a impartasit tuturor".
Asa putini cum sunt, la Rasca, nici macar in iernile cu geruri napraznice si zapezi necalcate, calugarii nu se simt singuri. "Nu suntem niciodata singuri cu adevarat", imi spune staretul. "De multe ori, simtim prezenta monahilor care au vietuit inaintea noastra aici. Si atunci mergem in cimitir si le dam binete. Mi-as fi dorit sa fiu cu manastirea mult mai inspre padure, asa cum a fost din inceput, inainte sa se formeze satul in jurul ei. Caci eu iubesc foarte mult singuratatea. Desi, de Sfintele Pasti, cand vad atata potop de credinciosi veniti sa ia lumina lui Hristos de la Rasca, imi creste inima".
Poeti in sutana
Poate ca deschiderea catre lume a staretului Mihail, impreuna cu lumina musatina a manastirii Rasca, sa fi adus aici si doi scriitori, doi poeti valorosi ai generatiei noastre tinere: Andrei Peniuc si Adrian Urmanov. In varsta de nici 30 de ani, ei au venit si s-au calugarit deodata la Rasca, cu un foc comun al credintei, arzator si profund. Acum ei se numesc David si Serafim. "M-am trezit intr-o zi aici cu doi tineri slabuti si firavi, dar foarte sanatos crescuti spiritual de parintele Adrian, de la biserica Mihai Voda din Bucuresti", spune staretul. "Pe noi, monahii de la Rasca, ne-au uimit cultura si gandirea lor teologica. Stiam ca parintele Adrian ii pregatise spiritual inca din timpul liceului si ca ei voiau inca de elevi sa vina la manastire. Dar parintele le-a spus: "Stati si terminati o facultate, si pe urma va duceti". Odata veniti aici, am randuit ca cei doi parinti, David si Serafim, sa se ocupe de partea culturala a manastirii. Asa se face ca in anii trecuti au venit foarte multi scriitori aici, in tabere de creatie. Dar si multi oameni de cultura din Romania si Basarabia, de prin Ucraina, de prin Polonia... Eeei, cum mi-a randuit mie Dumnezeu sa am oameni asa de cuminti si luminati, ca parintii David si Serafim, incat mi-e si rusine sa spun ca le sunt superior, pentru ca-s foarte habotnici in cele calugaresti, desi au plecat din confortul si din luxul Capitalei, ca sa vina aici. Ba, parintele Serafim, care isi da acum doctoratul in Anglia, spune: "Oriunde in lume m-as duce, nu-i nicaieri mai frumos ca la Rasca!"".
Cu asemenea monahi smeriti si invatati, la Rasca s-a reluat traditia apuseana, inceputa acum 500 de ani, de Petru Rares si de Macarie, episcopul carturar al Moldovei. La manastirea bucovineana, au inceput sa vina vara multime de occidentali: americani, englezi, portughezi, spanioli, nemti, elvetieni, "de toate neamurile", cum spune staretul Mihail. Si cu strainii se petrece o ciudata transformare, o minune ce nu se explica decat prin osardia calugarilor: chiar daca nici unul nu e ortodox, occidentalii ies cu totii la muncile obstesti, fac ascultare alaturi de calugari. Si se roaga in biserica, rostind rugaciuni in romaneste, cu monahii!... "Avem cativa elvetieni care ne-au ajutat foarte mult la manastire. Au adunat bani, ne-au ajutat cu masini. Acum este o echipa de trei elvetieni din Solothurn, care vor sa gaseasca arhitecti pentru consolidarea manastirii. De multe ori le spun: "Va trec langa Petru Rares"", zice staretul. Dar si mai tulburatoare mi s-a parut ultima dezvaluire. Anume, ca toti cei trei elvetieni, si nu numai ei, vor sa treaca la ortodoxie!...
Epilog
Am plecat de la manastirea Rasca incarcat de mirosul ei fara de seaman, miros de flori de primavara, smirna, lumanari si tamaie, o mireasma pe care o stiam de copil si care ma anunta mereu ca Hristos va invia si ca ma va mantui prin jertfa lui si pe mine, pacatosul... M-am despartit greu de frumusetea luminoasa a manastirii, de povestile musatine si de sfintii cei vechi, urmarindu-ma binevoitori, din pereti... Si pe cand mergeam inapoi, pe aleea cea lunga, si dupa ce trecusem pe sub bolta zvelta a turnului, mi-a iesit in fata stejarul lui Petru Rares!... Nerabdator sa vad manastirea, trecusem la venire pe langa el, fara sa-l observ. M-am apropiat cu evlavie de copacul urias. Cu buricele degetelor, am inceput sa dibui cu febrilitate pe scoarta, dupa legendara inscriptie scrijelita candva de voievod... Cea de-a doua pisanie musatina de la Rasca... Am gasit-o, intr-un tarziu, cum o gasisera si altii, inaintea mea: un sir de semne frante, niste rune, aproape, atat ramasese din ele, cum le inghitise scoarta stejarului!... Tare as fi vrut sa stiu ce scrisese acolo Rares, ce-si dorise pentru manastirea aceasta a lui!? Dar cine stie, poate ca multe din cele visate de el se intamplasera de-acum, chiar sub ochii mei...