- Ganduri duhovnicesti despre Pasti si inviere -
Sfintele Pasti, cand praznuim invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, este o sarbatoare solemna. Bucuria ei este de alta natura decat cea pe care o simtim la Nasterea lui Iisus, cand ne straduim sa facem din inima noastra pestera spirituala in care pruncul Iisus se va naste. Acolo, la Craciun, stam uimiti in fata minunii prin care Dumnezeu cel neincaput, cel fara de inceput, cel care a facut lumea aceasta minunata, si cerul, si pamantul, se margineste pe sine intr-un prunc micut si fragil, culcat intr-o iesle, incalzit numai de prezenta animalelor si de dragostea Maicii Sale si a lui Iosif, logodnicul.
Parca la Craciun inca nu L-am integrat inlauntrul nostru pe Hristos, inca este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fata de Dumnezeu Fiul. De Pasti, prin postul de ispasire si prin faptul ca L-am vazut pe Dumnezeu intre noi, avand chipul si statura noastra, suferind ca noi, sangerand, chemandu-si Tatal din ceruri, rugandu-se pentru cei ce-L chinuiau - virtual, am fost si noi printre aceia -, bucuria noastra este mai interioara, Iisus ne-a integrat prin suferinta si prin iertare.
Oamenii sunt mai linistiti de invierea Domnului, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie mai blanda, nu trebuie sa alergam, asa cum incercam de Craciun, sa ajungem la Pestera Nasterii. Dumnezeu Omul este in noi, in suferinta noastra, in pocainta noastra, in purificarea noastra prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru pacatele savarsite, deniile si privegherile ne inalta treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai ravnitor catre pocainta si mai sarguincios spre rugaciune.
*
Cand eram copil, posteam cu osardie, desi nu era usor pentru noi, dar ingerul nostru pazitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din camara si de smantana atragatoare. Si chiar daca mai greseam, stiam ca parintele ne va ierta la spovedanie, caci noi nu aveam nici o indoiala ca interventia parintelui pe langa Dumnezeu era fara gres. De altfel, parintele stia toate pacatele noastre, inca inainte de a le marturisi noi; legatura lui cu cerul si cu ingerii nostri pazitori era foarte stransa, si nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.
La injumatatirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici - cei mari erau la lucrarea campului, a viei etc., si ne punea sa numaram ouale. In anii buni, putinile erau pline cu oua albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de oua; in anii mai slabi, aveam peste 200. Cea mai tainica treaba pe care o facea mama era in serile de Martie, cand la lumina unei lumanari cerceta ouale alese de ea, pentru a le pune la closca. Ouale cu banut le punea deoparte. Din ele urma sa iasa puii care vor face ouale pentru Pastele anului urmator. Ce taina a vietii cunostea mama, cu cata convingere facea ea cruce peste ouale care vor scoate pui! Tare mi se parea mie ca treaba pe care o facea mama semana, intr-un fel pe care nu-l intelegeam, cu invierea.
Pe urma erau spovedaniile. Parintele impartise satul in trei grupe: copiii, care erau spovediti mai la inceputul postului, de obicei, mergeam pe rand, cu toata clasa si cu invatatorul; flacaii si fetele, care urmau la mijlocul postului, si batranii, care veneau la urma. Asa cum am spus, nu era chip sa ascunzi de parintele ceva. Daca evitai sa spui o cearta sau un mic furtisag, parintele te si intreba: "Dar cearta cu cutare cum a fost?".
Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Parintele ne anunta in biserica: "Cei care veniti la spovada, sa stiti ca asta inseamna ca aduceti un dar pe altarul unde se va savarsi jertfirea lui Iisus, si acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curatiti de pacate. Sa nu veniti la altar cu un suflet manjit de tot felul de necuratenii si, mai ales, impacati-va cu vrajmasii vostri. Stiti ca eu cunosc certurile dintre voi, si cand va voi spovedi si voi intreba daca te-ai impacat cu cutare, ce-mi vei raspunde? Ia ascultati ce zice Mantuitorul! Si parintele citea din Biblie, mai frumos decat domnul invatator: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti darul acolo, inaintea altarului, si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau, si numai dupa aceea intoarce-te si adu-ti darul tau". (Mt. 5: 23-24). Copiii mei, sa nu aduceti la altarul Domnului un suflet imputit de ura si de vrajmasie, ca vrajmasi ii veti fi lui Hristos."
Asa ca, in zilele cand ne venea randul la spovedanie, toti, mari si mici, ne ceream iertare de la parinti, de la bunici, intre noi, de la vecini si de la vrajmasi. Ca pe urma venea randul vrajmasului, si ne-ar fi spus ca nu am venit sa ne luam "iertaciune" de la el.
Duminica impartasirii insa era cea mai miscatoare. Inainte de a pleca de acasa la biserica, spalati si curat imbracati, mergeam intai la parinti si la bunici, le sarutam mana si ziceam cu inima zdrobita de parere de rau: "Iarta-ma, mama!, Iarta-ma, tata, sau bunicule, bunica!". Ei raspundeau: "Domnul sa te ierte!". Apoi noi: "Si de-al doilea". Ei: "Domnul sa te ierte!". Si iar noi: "Si de-al treilea". Ei: "Domnul sa te ierte". Ne sarutau apoi pe crestetul capului si noi le sarutam mana si plecam la impartasit. Pe drum, pe oricine intalneam - copil, matur, batran, repetam acest inaltator ritual. Cand intram in biserica, parca pluteam in aer de bucurie ascunsa si de curatenie sufleteasca. Ne intorceam de la spovedanie mai usori, pe de o parte, fiindca parintele ne usurase spovedania si, pe de alta, pentru ca scapasem de o spaima, de spaima faptei savarsite si nemarturisite. Asta era inca o minune care tinea de Pasti.
In Saptamana Mare era denie in fiecare seara. Dar cele mai tulburatoare seri erau cea de Joi si cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Insiruirea patimilor Mantuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei - Ana si Caiafa -, judecata la Pilat, oare cine si-ar putea retine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind, ne suparam pe Iudeii care strigau, la toate intrebarile lui Pilat: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!". In noaptea de Joi, flacaii aprindeau un foc in curtea bisericii, simbolizand focul la care se lepadase Apostolul Petru de Hristos.
Vinerea era prohodul Mantuitorului. Parintele si cu invatatorul satului organizau pe cei care cantau la prohod in trei grupe: prima era cea a copiilor de scoala primara. Invatatorul alegea cei mai buni coristi si, timp de o luna de zile, dupa orele de clasa, facea repetitie cu noi. Numai in Saptamana Mare faceam repetitia in biserica, spre a ne mai usura emotia pe care toti o aveam in seara prohodului. A doua grupa era cea a fetelor mari, a treia, cea a flacailor. In biserica noastra mai era o grupa: cea a rusilor. In sat erau inca trei biserici crestine, in afara de cea romaneasca, si o geamie. Era Biserica bespopovetilor (fara popa), cea a popovetilor (cu popa) si cea a duhobortilor, care nu credeau in Sfantul Duh si faceau cruce numai cu doua degete. Rusii ortodocsi nu aveau biserica lor de limba rusa. Parintele ii poftea sa vina la biserica noastra, sa cante la Prohod ca o echipa separata, in limba rusa, si in Noaptea invierii, sa cante "Hristos a inviat din morti". Cu simtul lor muzical, rusii faceau o echipa foarte buna, spre invidia noastra. In special, o tanara - Stefana lui mos Lovin - avea o voce atat de frumoasa, incat nimeni nu o invidia: toti o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toti cu lumanarile aprinse, solemni si linistiti, nimeni nu vorbea, toti eram patrunsi de tragismul momentului, in care Hristos era pus in mormant.
In Noaptea invierii, parintii ne sculau din somn aproape de miezul noptii. Desi de cu seara ii rugam sa nu ne lase sa dormim, ci sa ne scoale cu zorul, desteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca sa ne sperie somnul, mama avea langa patul nostru un lighean si o cana mare de apa foarte rece, pe fundul careia tremurau in undele apei doua oua: unul rosu si altul alb. Oul rosu simboliza sanatatea trupului si a sufletului, iar cel alb, curatenia inimii. Ne primeneam, ne curatam de ganduri rele si alergam, in cele din urma, inviorati, la biserica. Acolo, aceleasi grupuri de cantareti de la prohod sedeam la locurile noastre, asteptand cu infrigurare momentul in care toate candelele si lumanarile vor fi stinse, iar biserica se va scufunda intr-un intuneric adanc. Numai o luminita mica, in altar, va straluci ca o promisiune de la mormantul lui Iisus. Cu acea luminita, preotul va iesi pe usile imparatesti, chemand cu glas mare: "Veniti de luati lumina!". In biserica se facea o invalmasala nezgomotoasa, si echipele de cantareti izbucneau intr-un triumfator: "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand, si celor din mormanturi viata daruindu-le!". Ieseam afara, unde preotul citea sfanta Evanghelie a invierii, rostind stihurile tulburatoare: "Precum se stinge fumul sa se stinga, precum se topeste ceara de para focului, asa sa piara pacatosii de la fata Lui, iar dreptii sa se veseleasca". Si dupa fiecare stih, noi cantam: "Hristos a inviat!" si "Hristos vascresi!".
Oamenii aduceau cozonaci, oua rosii, carne prajita, slanina si peste prajit, in cosuri mari, si se asezau pe doua randuri in jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul si crucea, si o galeata cu apa sfintita, pe care o ducea crasnicul, si stropea ofrandele cu agheasma: rodul vinului, al graului si al animalelor. In urma lui veneau doi flacai cu o cuvertura mare, pe care o tineau de cele patru colturi, si oamenii aruncau din cosul lor ceea ce pregatisera pentru preot: oua rosii, cozonac, peste, carne, slanina. Dupa terminarea tuturor acestor traditii, parintele impartea din ofrande tuturor celor care lucrasera alaturi de el, cantaretului, crasnicului, clopotarului etc. Spre bucuria noastra, nu ne uita niciodata si pe noi, copiii de scoala, care cantam la prohod si la inviere.
In toata Saptamana Luminata, nimeni nu iesea la lucrarea campului, nimeni nu muncea, toti duceam o viata curata, cautand sa pastram in noi neintinata bucuria invierii.
De Duminica Tomei, ne incredintam si noi cu Apostolul Toma ca Iisus inviase, iar Luni, de Pastele Blajinilor, ne duceam toti la cimitir. Acolo mamele asterneau langa mormintele adormitilor familiei covoare romanesti frumos colorate, pe care asezau oua rosii, cozonac, peste (nu uitati ca traiam in Delta Dunarii) si alte bunatati. Preotul venea ceva mai tarziu sa sfinteasca ofrandele care erau pentru pomenirea mortilor. Rostea o ectenie la fiecare mormant. Nu era insotit decat de cantaret si de noi, copiii de scoala. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dadea noua, copiilor, spre marea noastra bucurie. Fiecare familie il primea pe preot cu cantarea "Hristos a inviat" pentru morti, cantat intr-o tonalitate minora.
Fara indoiala ca stiam cine sunt blajinii si de ce praznuiam noi acest al doilea Paste pentru ei. Blajinii erau mortii nostri care locuiau pe lumea cealalta. Dunarea, ca orice fluviu mare, nu se sfarsea la locul de varsare. Am vazut si noi cu ochii nostri cum bratul Sfantul Gheorghe, pe malul caruia era asezat satul nostru, cand ajungea in Marea Neagra, nu se risipea in apa sarata a marii, ci despica apa pana departe, ramanand intacta si alba. Acolo, in mijlocul marii, era o bulboana. Toti pescarii de pe mare confirmau acest adevar. Apa Dunarii se repezea in bulboana disparand in adancul fara fund. Nu era nici un fund acolo, fiindca Dunarea trecea ca printr-o poarta in cealalta lume, unde blajinii asteapta cu infrigurare, in fiecare primavara, o veste de la noi, ca Hristos a inviat. De aceea, cojile de oua rosii mancate in prima zi de Pasti nu se arunca, ci se strang intr-un servet. Cu acest servet, copiii merg la Dunare si arunca in apa cojile de oua spunand: "Mergeti in tara blajinilor si vestiti-le ca Hristos a inviat!". Cojile de oua fac, pana in tara blajinilor, exact o saptamana si o zi. Astfel le faceam noi bucuria blajinilor nostri, si Luni, dupa Duminica Tomei, ne mai veseleam inca o data cu ei, de invierea Domnului.
Frumoasele vremuri ale copilariei! Tot satul, tineri, batrani si copii, aveam o inocenta pe care nimic nu ne-o putea rapi: nici pacatele, nici neintelegerile dintre oameni, nici rautatea vrajmasului. O inocenta pe care ne-o innoiam de doua ori pe an: la Craciun si la Pasti. Biserica era pentru noi scaldatoarea din Vitesda, in care ne vindecam de fiecare data cand intram in ea, caci ingerii Domnului tulburau mereu apa vindecatoare, si nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toti ne vindecam si ne innoiam sufletul, mintea si inima.
(Textul a fost scris de Parintele Calciu in anul 2006.)