La inceput, adapostea numai calugari, robi manastiresti si tigani. Mai tarziu, cand numarul vietuitorilor a crescut, oamenii s-au raspandit si in afara domeniului manastirii. Asa a aparut satul Rasca, din judetul Suceava, astazi un loc decupat parca dintr-o poveste. Uriase paduri seculare prejmuiesc ca un zid intregul tinut, ferindu-l de uratenia lumii. Taramul asta musteste a credinta si rugaciune. Opt biserici si o manastire vegheaza necontenit la tihna si randuiala unei lumi desprinse parca de timp. Turlele lor se vad de departe, cum pogoara blajin peste sat, ca niste palme arcuite, ocrotitoare. Aici, nici macar saracia nu-i un lucru urat. Povara ei e doar o dulce menire cu care oamenii s-au impacat rabdatori, precum Sisif cu vesnica lui condamnare. Undeva, la marginea satului, pe un deal domol, se vad niste case razlete. Unele mici, ca niste cocioabe. Acolo e Dealul sarmanilor, un fel de cartier in care se inghesuie cei mai oropsiti oameni ai satului. Someri, bolnavi, pensionari, orfani. Traiesc greu, din te miri ce. Si totusi, aici isi duc traiul cei mai premiati copii ai scolii din Rasca. Si cei mai harnici. Muncesc si invata pe rupte. Au lasat de mult joaca si rasfatul si au ales sa fie deja oameni in toata firea.
Raisa si ingerii buni
Poarta o rochie murdara de noroi si parul lung, pana la brau, prins in doua codite. De mai multi ani a ramas ciunga de mana dreapta. I-a smuls-o un derbedeu din casa de peste drum. Apoi, intr-o seara, Georgiana a gasit-o prin curte, muscata de sus pana jos de-un caine. A bandajat-o cu trei randuri de carpe, i-a pus frunze de patlagina si tot felul de unsori. Degeaba. Urmele alea urate n-au disparut niciodata. O cheama Raisa si e papusa Georgianei, de cand avea cam patru ani. Intr-o seara, inainte de culcare, tatal ei a venit de la Falticeni si a scos din geanta lui cu scule o papusa frumoasa, cu parul lung si blond, prins in doua codite. Avea la gat un medalion pe care scria Raisa. De atunci, sute de nopti la rand au adormit impreuna, imbratisate. Ziua o lua cu ea la joaca, ii dadea sa manance, o pieptana, ii spala rochita, iar seara, la culcare, ii spunea povesti. Anii au trecut, iar tatal ei i-a mai adus si alte papusi. Nici una insa nu era ca Raisa. Mai tarziu, Georgiana a inceput scoala. Inca din prima zi, a luat-o pe Raisa si a pus-o in ghiozdan, printre caiete. Apoi au invatat sa scrie si sa citeasca impreuna. Ce daca radeau copiii de ea ca la sapte, opt ani, inca se mai juca cu papusi? Habar n-aveau ei cine era Raisa si cat de mult ii alina ea somnul! Intr-o singura zi insa, toata povestea asta frumoasa s-a sfarsit. Isi aminteste perfect. Era intr-o joi, 22 noiembrie 2007, o zi mohorata de toamna. Dimineata, cand s-a trezit, tatal ei tocmai iesea pe usa. Abia isi gasise ceva de lucru, la Vasile Lamasanu, patronul unui gater. Muncea la negru, din zori pana seara. Era tare harnic, dobora cu mare dibacie cei mai batrani si uriasi copaci din padure. Dupa vreo trei saptamani de munca, Lamasanu i-a dat cam opt milioane. Era multumit, dar de la o vreme, parea cam abatut. Se framanta noaptea in somn, se tinea cam posac si parca nimeni nu-i mai intra in voie. in dimineata aia, Georgiana abia se trezise. L-a vazut la usa, spunandu-i mamei ca pleaca. "Mergi cu Domnul!", i-a zis femeia. Georgiana l-a vazut asa, ca prin ceata. El a inchis usa, apoi, dupa doar cateva secunde, s-a intors iar. Isi uitase traista cu mancare. "De ce te-ai mai intors din drum? l-a intrebat cu grija in glas femeia. Ma strigai si ieseam io. Ai grija, sa nu fie semn rau". Biata Georgiana nu pricepea o iota din vorbele astea. Cu ochii mici de somn, s-a ridicat din pat, pregatindu-se sa plece la scoala. Avea mult de mers, cam cinci kilometri in fiecare zi, singura, cu noaptea-n cap, prin frig, campuri pustii si carari pline de glod. La pranz, cand s-a intors acasa, mama ei pregatea deja masa. Si tocmai cand sa ia de pe cuptor oala cu ciorba, a sunat telefonul. Femeia a lasat oala si-a sarit sa raspunda. Georgiana era acolo, asezata pe scaun, langa sora ei mai mica, Ana-Maria. A auzit doar cateva vorbe si-apoi un tipat ascutit i-a taiat rasuflarea. "Cum? Ce-i cu el? Doamne, Dumnezeule!...". Femeia a inchis telefonul si s-a intors cu ochii mari catre fete. Nu zicea nimic, statea asa, ca o statuie, si se uita ingrozita. Totul, acolo, in casa, amutise. "Taticu' vostru a murit!". Femeia vorbea calm, cu privirea pierduta, ca si cum n-ar fi crezut o iota din ce spune. "A cazut un fag peste el". Ana-Maria, sora mai mica, sedea acolo, ghemuita pe scaun, cu un zambet stins si ochii mari, incercand sa priceapa. "Adica l-au luat ingerii in cer? Pai ingerii-s buni...". Abia atunci femeia a tresarit. Apoi, bocetul ei a adunat in curte toti vecinii. In scurt timp, intreg satul vuia. Gheorghe Radu, barbatul ala vrednic si vanjos din deal, a fost strivit de-un copac. Cineva, inaintea lui, n-a dat tapa cum trebuia. Adica a crestat fagul gresit. Cand a inceput sa paraie, au strigat cativa la el sa fuga. Sarmanul, n-a apucat sa faca doi pasi. A dat din maini de cateva ori, ca si cum ar fi vrut sa dea la o parte namila de copac, si-apoi gata, n-a mai miscat. Femeia lui a ramas singura, cu doi copii. Ce-o sa le puna pe masa? Erau saraci. Barbatul castiga doar cat sa achite la magazin, sa-l stearga de pe caiet. Asa vorbea lumea prin sat, ca o sa fie foamete mare in casa asta mica din deal.
Dupa ce-a implinit cu chin mare randuielile ingropaciunii, femeia s-a lecuit insa iute de toata tanguiala. De cum s-au intors de la cimitir, a chemat fetele in casa si le-a zis raspicat ca de-acum incolo viata lor n-o sa mai fie la fel. Pentru Ana-Maria, vorbele mamei n-au fost mare scofala. Ce sa priceapa la doar cinci ani? Pentru Georgiana insa, ziua asta a insemnat sfarsitul copilariei. De atunci, Raisa, papusa ei ciunga si muscata de caini, zace parasita in magazie, printre tot felul de unelte si fiare ruginite. Georgiana are astazi 12 ani. Din zori pana-n noapte, munceste pe rupte ori invata. Face curat in casa, gateste, are grija de sora ei, spala, taie lemne, iar seara, cand toate-s la locul lor si zarva satului se stinge intr-un murmur amortit, se-asaza la masa si se apuca de teme. Se culca aproape de miezul noptii. Apoi, in zori, porneste spre scoala. Zi de zi, de doi ani incoace, asa arata viata ei. Fara vacante, fara joaca, fara prea mari bucurii. "Mai simt uneori, asa, un dor de joaca. Aud copiii pe drum si-mi mai vine si mie sa ies. Dar imi trece repede. Ma iau cu treaba si gata". Zambeste amar si lasa privirea in jos. Mama ei suspina cu naduf, ca si cum s-ar simti pe deplin vinovata pentru copilaria franta a Georgianei. "De cand mi-a murit barbatul, am zis ca doar asa putem supravietui. Vara muncesc prin sat, cu ziua. La coasa, la prasit, orice... Muncesc pe branci, pentru niste amarati de banuti. Georgiana vede de casa si de invatat. De cand e la scoala, mi-a adus numai premiul intai. Nu stiu cum le face pe toate, dar sunt tare mandra de ea. Atunci, imediat dupa inmormantare, au venit la mine niste oameni de la Protectia Copilului. Sa vada cum o ducem. Au zis ca daca ne-o fi prea greu, or sa le ia ei pe fete, sa le duca intr-un orfelinat. I-am dat imediat afara din casa, am urlat la ei de s-au speriat vecinii. Sa stiu ca muncesc doar in genunchi, zi si noapte, si tot nu mi-as lasa fetele. Pai, pentru ce mai traiesc eu pe lumea asta?". O ascult uluit. E scunda si slaba ca un tar. De unde atata vigoare? De unde atata furie si curaj in ochii ei pana atunci tematori? Aici, in casa asta inghesuita, saracia nu se simte deloc. Totul, pana la cel mai marunt lucru, straluceste de curatenie. Undeva, intr-un colt, sta agatata in perete fotografia unui barbat. Voinic, cu un chip luminos. De-acolo, de pe bucata aia de hartie, privirea lui se revarsa parca in fiecare colt al odaii. Iar ochii ii lucesc de tihna si multumire. "Sa stiti un lucru. Ca noi nu vrem sa cerem nimanui nimic. V-am primit la noi cu draga inima si v-am dat interviul asta, doar pentru ca noi nu suntem niste oameni posaci. Dar nu vrem nimic de la nimeni. Mai vad si eu pe la televizor cum se vaicaresc oamenii de saracie si cum se tanguie ca sa cerseasca mila, bani, ajutoare. Noi nu vrem asta, ne descurcam cu ce-avem. N-am putea dormi linistiti sa stim ca traim din pomana. Sa stiti ca aici, pe dealul asta, traiesc toti amaratii satului. Dar nici unul n-a ajuns sa cerseasca. Asa am fost noi crescuti, sa traim asa, in saracia noastra, cu oleaca de demnitate. Si cu fata la Dumnezeu". Georgiana sta si asculta cu privirea pierduta undeva, pe fereastra. Acolo, in strada, e zarva mare. Cativa copii se joaca si rad. Ochii ei lucesc parca a nesat.
Petrica si oile
Ceva mai sus, pe deal, intr-o casa mai mare, traiesc zece oameni. Sapte copii, parintii si o bunica. Barbatul munceste la padure, tot la gater, si tot la Vasile Lamasanu. Femeia, doar vara, cu ziua, la prasit. Banii-s putini, n-ajung sa sature atatea guri. Dintre copii, Petrica e cel mai vrednic si mai istet. Are 11 ani, ochii ageri si-un zambet sugubat. De mic i-au placut cartile si animalele. In prima lui vacanta, a fost o saptamana la Falticeni. S-a plictisit ingrozitor. De-atunci, n-a mai iesit niciodata din sat. Si nici nu vrea sa mai iasa. In fiecare vacanta, munceste la stana. Prima data a mers la Gheorghe Solcanu, un cioban cam posac. A stat la el o luna si nu l-a platit. S-a dus sa-l intrebe de ce, dar tot el, ciobanul afurisit, s-a pus pe scandal, mai-mai sa-l loveasca. S-a dus apoi la Gheorghe Peteanu, un baci mai de treaba. L-a tinut doua luni cu cinci milioane. Doua jumate pe luna. Nici nu visa atatia bani. Si-a luat ceva haine, pantofi, un ghiozdan, un penar, si restul, cam un milion jumate, l-a dat in casa. A muncit din greu pentru banii astia, cot la cot cu ai batrani. Zi de zi, trezirea la patru. La patru jumate, spalatul galetilor, apoi masa, apoi cu oile la pasune. Dupa pranz, pe la unu, la strunga, la muls, apoi iar la pasune. Seara din nou mulsul, masa si, spre miezul noptii, culcarea. Zile la rand de arsita sau ploi torentiale. Zile in care umbla kilometri intregi dupa vreo oaie ratacita. Nopti in care aproape ca-i pierea rasuflarea de spaima, auzind din ce in ce mai aproape urletul si scancetul lupilor. Erau insa si momente frumoase. Aici, in serile cu cerul brazdat de stele, cand arsita se domolea, ciobanii ramaneau ore in sir la povesti. Vorbeau despre leacuri, sfinti si legende ale locului, despre blesteme si obiceiuri stravechi, despre razboaie si comunisti. Iar el statea langa ei si le sorbea fiecare cuvant, pana cand ii cadeau ochii de somn. Degeaba il trimiteau la culcare, el tot mai ciulea urechile de-acolo, din cascaveta in care dormea. Abia tarziu, dupa miezul noptii, atipea usor, continuandu-si singur povestile in lumea dulce a viselor. Si-apoi, tocmai cand visa mai frumos, o mana aspra ii zgaltaia umarul. "Petrica, hai scoala!" Chin mare tragea bietul de el cand trebuia sa se trezeasca. "Asta era cea mai mare suparare a mea. Dupa ce-am venit acasa, cateva nopti la rand, ma trezeam fix la patru. Simteam parca mana lui nea Gheorghe cum ma trage de umar. Asta e! De cand eram mic, mi-au placut oile si cartea. Aveam vreo trei, patru ani, cand am vazut prima oara cum urca oile la deal, chiar aici, prin fata casei. De-atunci mi-am pus gandul la ele". A auzit multe povesti din vacanta. Copii care merg la mare, la munte sau chiar in alte tari. El nu vrea nimic din toate astea. Vrea numai la stana. Sa munceasca acolo si sa castige niste banuti. Pana atunci insa, trebuie sa invete. Deocamdata, are numai note mari. Se trezeste la sase, pana la zece isi face temele, apoi se apuca de treaba. Curatenie prin curte, hranit animalele. La 12.30 pleaca la scoala. Spre seara, isi face oleaca de timp sa citeasca o carte. "Povesti nemuritoare", "Dumbrava minunata", Ispirescu sau Creanga. N-o sa plece niciodata din sat. Nicaieri in lume nu sunt ierni mai frumoase. Cat vezi cu ochii numai alb. Si copii multi, la sanius. Nu vrea cine stie ce bogatii. Daca are ce imbraca si ce pune pe masa, ii multumeste lui Dumnezeu. Asa l-au invatat ciobanii in serile alea frumoase, cu cer instelat.
Peste deal, se lasa usor intunericul. La inceput, voiam sa aflu mai multe povesti. Acum insa, inteleg ca e inutil si chiar indecent sa dau buzna in casele oamenilor. E clar ca aici oamenii vor sa-si duca traiul lor amarat, cu demnitate si discretie. Cobor drumul care duce spre sat. Zeci de copii galagiosi roiesc pe langa mine. Rad si se joaca cu o pofta nebuna. Sunt copiii acestor sarmani care traiesc aici, pe dealul lor. Bine imbracati, cu ochii sclipind si obrajii rosii ca focul, pare ca nu le lipseste nimic. In cocioabele lor inghesuite, parintii si fratii lor oropsiti muncesc pe branci, pentru niste bani amarati, dar stiu sa traiasca frumos, sa pretuiasca fiecare zi ca pe-o minune de la Dumnezeu.
"Flori de mar"
Las dealul in urma si zarva copiilor se pierde usor, ca un ecou subtire. In locul ei, aud acum niste voci barbatesti, pogorate parca din cer. Nu disting vreun cuvant, sunt numai voci impreunate intr-un murmur feeric. Apoi, brusc, cantecul se opreste si-n urma lui ramane doar rasuflarea amortita a satului. Mai fac insa cativa pasi si vocile se pogoara din nou, intr-un ritm ostasesc. "Noi suntem cei chemati sa aparam/ Muntii nostri cei frumosi/ Caci luptatori de frunte suntem noi/ Si vita de eroi". S-a lasat intunericul, dar urmele de zapada ce mai lupta cu primavara stralucesc si ma ajuta sa tin cararea. Pasesc grabit, in ritmul cantecului. Totul imi pare ireal. Noaptea asta luminoasa, turlele alea cuminti, casele astea aburinde, cantecul asta plutind misterios peste sat. Ajung pe drumul principal si vad ceva mai departe o casa mare, cu niste becuri colorate, atarnand la intrare. Acolo e Caminul Cultural. Undeva, la etaj, doua ferestre stau larg deschise. De-acolo vin vocile astea naucitoare. Se inalta parca la cer si-apoi se lasa iar peste sat, ca un ecou divin. Acolo, sus, la etaj, vreo 40 de barbati, flacai si batrani, stau inghesuiti intr-o camaruta. Cantecul lor iti taie rasuflarea. in fata, o femeie vanjoasa isi misca frenetic bratele. O cheama Mihaela Gradinariu. Oamenii ii spun Sefa. Fara ea, corul asta minunat n-ar fi existat niciodata. Acum 15 ani, a absolvit Teologia la Iasi. Apoi s-a gandit ca singura ei menire e sa se intoarca in satul natal. Prin 2000, a venit la ea Neculai Rusu, pe atunci director al Casei de Cultura. I-a zis: "N-ai vrea sa facem in sat un cor de barbati?". Au umblat din poarta in poarta si-au chemat oamenii la selectie. La inceput, au fost alesi vreo sase. Apoi inca patru. Si inca zece. Pana la 40. Tineri si batrani. Au invatat mai intai slujba bisericeasca si cateva prelucrari folclorice. Ceva insa lipsea. "Am zis atunci ca daca nu facem ceva pentru resuscitarea cantecelor vechi, se pierde totul. Am luat-o frumos prin sat si-am intrebat: "Cine mai stie vreun cantec de la bunici?". Le-am pus cap la cap, le-am cernut bine si am redescoperit piese din anii '30. Erau insa si multe aduse din alte zone. Multi rascani au fost in timpul razboiului in Banat. Cand s-au intors, au adus cu ei multe cantece din zona aia. Altii le-au adus de prin Bistrita, din Maramures. La facultate, n-am facut decat un an de folclor. Asa ca a trebuit sa studiez problema. Am luat carti din arhive, discuri, casete, am umblat prin satele invecinate, am ascultat mii de cantece, ca sa inteleg care sunt particularitatile fiecarei zone." Dupa un an de cautari, repertoriul corului s-a imbogatit considerabil. A aparut insa o alta problema. Erau deja invitati la tot felul de spectacole, unde mergeau imbracati fiecare cu ce avea. Ba un costum bleumarin, ba ala de ginerica, ba niste blugi, ba o camasa inflorata. Aveau urgent nevoie de costume populare. Luni de zile au scormonit prin poduri si cufere ruginite, ori au umblat prin sate invecinate sa caute camesi, cizme sau sumane. Erau piese rare, cine mai purta asa ceva? Au gasit undeva o camasa veche de-un secol, cusuta cu fir de borangic. "Luati-o", le-a zis batrana, "ca altfel nora-mea o face carpa de sters praful". Apoi, sumane putrezite sau mancate de molii, capestre de cai facute din cingatori vechi de decenii, petice din piele de cizme de-acum o suta de ani. Era o adevarata victorie cand gaseau ceva bun de purtat. Cu chiu, cu vai, dupa aproape un an, au reusit sa se imbrace cu totii. In cizme, camesi si sumane. De-acum, puteau iesi in lume fara nici o sfiala. Au urmat sute de spectacole, zeci de turnee, in tara si peste hotare, o multime de premii si distinctii. Toate astea insa, dupa aproape 2000 de ore de repetitii exasperante. Cantece populare, prelucrari, slujba Sfintei Liturghii, cantece psaltice, patriotice, cantari religioase armonizate, toate le-au invatat dumnezeieste. De doua ori pe saptamana, cate doua, trei ore, lasa grijile casei si vin aici sa repete. Apoi, in zile de sarbatoare, ies in sumane pe strada si-L binecuvanteaza pe Dumnezeu cu vocile lor minunate, ca intr-o sfanta procesiune. Se numeste Flori de mar si astazi este cel mai renumit cor barbatesc din tara. Cantecele lor au ridicat mii de oameni in picioare, au starnit lacrimi si furtuni de aplauze. Dar poate cea mai mare multumire o au chiar aici, in satul lor, cand un batran le graieste cu lacrimi in ochi "bogdaproste", daca l-au colindat ori i-au dus baba la groapa. "Suntem ca o familie. impreuna la necazuri si bucurii. Asa a fost sa fie, ca eu sa ma intorc in sat, sa-mi aduc si sotul aici, si sa muncim impreuna. Sa recuperam macar oleaca din traditia satului. Chiar nu vi se pare ca totul se pierde, ca parca vine un tavalug peste noi sa ne faca ghiveci? Eu nu vreau sa se intample asta. Macar aici, in satul meu. Am vazut in turneele noastre foarte multe tari unde nu mai exista nici un fel de traditie. La ei a disparut de mult cararea de la vecin la vecin. De-asta avem noi aici corul, ca sa nu se piarda cararea asta".
E deja noapte. Satul pare ireal, ca un decor fosforescent peste care domneste acum o liniste ametitoare. Atat de liniste, ca-mi aud bataile inimii. Deodata, un sunet usor se ridica deasupra mea si pluteste bland, ca un abur. "Nu-i lumina nicari/ Or murit tati oaminii./ Numa' la mandruta me'/ Arde lampa ca s-o ste'./ S-atata m-oi duce-n noapte/ Pana m-oi 'talni cu moarte'". Vocile curg usor, aproape in soapta. intorc privirea in urma si vad undeva, in zare, o coama alba, luminoasa, ca o pata pe cer. Acolo e Dealul sarmanilor, locul unde viata se scurge tihnit precum cantecul asta soptit.
Fotoreportaj de