Undeva, in muntii Bucovinei, dincolo de marile manastiri voievodale, se afla cea mai veche si mai bine pastrata biserica de lemn din Moldova, cu anul ctitoririi sapat adanc in grinda: 1690. La fel de izolata si de nestiuta ca satul de "hutani" in care se afla, bisericuta din Ciumarna nu figureaza pe nici o harta turistica si nici un semn rutier nu te lamureste deplin pe ce drum sa o apuci.
Indiferent de traseu, la Ciumarna se ajunge greu. Retrasa cuminte pe o tipsie de deal, cea mai veche biserica din lemn din Bucovina se apara in felul ei, ascunzandu-se parca de turisti sau curiosii de ocazie, in dosul unui gard din barne incredibil de groase. La Ciumarna ajunge numai cine iubeste locul si cunoaste. Ajunge doar calatorul inflacarat si dornic sa afle povestea acestui "locas domnesc", cumparat cu 300 de florini si adus de ciumarneni in satul lor, lemn cu lemn si stinghie peste stinghie, tocmai din inima targului domnesc de la Campulung.
Doi ani a durat mutarea. Doi ani, carele cu boi ale taranilor s-au opintit pe rapele si nesfarsitele paduri musatine ale Moldovitei. Doi ani, hutanii din Ciumarna au strans la piept icoane si odajdii, praznicare si obiecte de cult, ca nimic din sfintenia vechii biserici domnesti sa nu piara sau, Doamne fereste, sa se strice intr-un fel.
Nu au tocmit pe nimeni pentru o munca atat de grea si plina de rabdare. Cale de 50 de kilometri, cat desparte Campulung Moldovenesc de culmea cea inalta a Ciumarnei, hutanii au vrut sa poarte "Casa Domnului" chiar pe manurile lor, asa cum sta de regula pictat pe peretele din pronaos orice ctitor voievodal - cu miniatura bisericii in palma si coconii domnesti alaturi, ca un legamant de ocrotire, facut deopotriva tarii, familiei si lui Dumnezeu.
Gustul dulce si placut al lemnului "de sfintenie"
In prag de primavara, Ciumarna te intampla frumos si tandru, cu un luminis de tihna, de flori si mici brauri vegetale. Oricat de grabit ai fi, n-ai cum sa nu observi ca batrana "ctitorie domneasca" nu iese cu nimic in evidenta, asemanandu-se doar cu o incapere taraneasca, simpla si primitoare, in care abia poate sa incapa o obste mica, de 30-40 de credinciosi.
Degeaba incerci sa te strecori nevazut pe poteca ce duce la biserica. Singuratatea amiezii te da de gol. Fiecare gest, fiecare miscare e atent studiata. Parintele Ceredeev Dan, parohul locului, sta in umbra tindei si parca te asteapta. si lui ii este draga bisericuta. O mangaie cu privirea de la distanta si, indemnandu-te sa te apropii, iti arata capetele sub forma de randunica ce se imbina la colturi, ferestrele traforate simplu, fara zorzoane, pentru a se opri indelung langa talpa lacasului, formata dintr-un singur trunchi de stejar, daltuit direct cu toporul, dintr-un copac ireal de mare si de batran.
Ai nevoie de insotirea si explicatia lui priceputa, ca sa intelegi ceva din mestesugul constructiei si sa observi forma acoperisului valurit in patru ape sau ciudata suprapunere a lemnelor "cladite in magla" - barna peste barna, anume puse si sprijinite direct unele peste altele, ca nici un cui sau alta legatura straina sa le strice unirea perfecta de la capete!
E o predanie strabuna aici, o intreaga stiinta taraneasca, pe care doar "scandurarii" batrani o mai stiu si o arata nepotilor, atunci cand isi aleg lemnul talpilor de stejar direct din padure, prin februarie sau martie (nu mai tarziu), rascolind laturile mai insorite ale muntelui, pentru a cauta loc anume de pamant amestecat cu pietris marunt - cel mai bun loc pentru lemnul drept si intarit al grinzilor sau al legaturilor de catapeteasma, lemn pe care mesterul scandurar mai intai il incearca cu doua lovituri scurte, sa vada cat de mult sare muchia de otel a securii, si abia apoi il taie, nu inainte de a-si face o cruce mare, pana la pamant.
Ca sa ridici sau sa repari macar o biserica de lemn, trebuie sa fii "bardas" priceput, ursit inca din nascare sa detii taina de a alege si de a potrivi cum trebuie barnele din naos, asezand in partea de sud lemn de "bradanca" si la nord, pe locul umezelii si intunericului, lemn de "zambru" (pinus cembra), lemn afumat si apoi tinut 21 de zile in pamantul acid al musuroaielor de furnici, amestecat cu radacini si resturi de afine, pentru a rezista cat mai mult ploii si a nu mai putrezi vreme de trei sau patru sute de ani.
Chiar si dintre hutanii mai batrani, putini cunosc ca lemnul de biserica nu se alege la intamplare, ci intr-un fel anume, cu toate simturile deopotriva - vaz, auz, miros. Abia intr-un tarziu urmeaza gustul, atunci cand tai o bucatica din radacina iesita din pamant si o pui pe limba, mestecand-o incet - daca e dulce (nu iute, nu acra) inseamna ca ai gasit ce trebuie, ca ai ingaduinta padurii si copacul e numai bun de taiat. Da, lemnul de biserica, "lemnul de sfintenie", trebuie mai intai gustat si gustul trebuie sa fie placut, aromat si dulce, ca psalmii si pricesnele de lauda aduse lui Dumnezeu.
Teologia adanca a ultimilor "scandurari"
Intr-un caiet aparte, ca o cronica de ganduri, marturii si date istorice despre biserica din Ciumarna, parintele Dan a trecut tot ce a aflat el de la ultimii "scandurari" - oameni simpli, ceremoniosi si cu mare frica de Dumnezeu. Bisericii din Ciumarna, doar povestea ii egaleaza frumusetea - o poveste veche, plina de intamplari si legende inscrise fugar in micul istoric asezat la intrare si care vorbeste despre neamul hutulilor, despre o ciudata tara din Podolia, numita Hutulisca, sau despre fantomatica "biserica de lemn a goralilor", o biserica primara si misterioasa, ascunsa candva de frica tatarilor si pazita strasnic de hutuli - fie in pesteri, fie purtata dintr-un loc in altul, ca sa i se piarda urma.
Judecand dupa istoria sa de trei secole, bisericuta de lemn de la Ciumarna trebuie sa fi avut mai multe vieti. Pana si parintele Dan se minuneaza, vazand cat de longeviv si de bine conservat este scheletul ei. Privind-o, nu inceteaza sa se uimeasca. E un miracol ca lemnaria a ramas intreaga si neatinsa 300 de ani, asa cum miracol este ca si astazi se mai slujeste inca in ea. In urma cu 15 ani, cand parintele Dan a ajuns in Ciumarna, direct de pe bancile Facultatii de Teologie din Iasi, satul nu avea preot, iar biserica era ca o sala austera de muzeu satesc, in care se aprindea candela si se cantau rugaciuni doar de Pasti si in marile sarbatori de peste an. Ceea ce il mira pe parintele si acum este ca, in ziua venirii sale, usa bisericii statea larg deschisa, de parca cineva l-ar fi asteptat, iar "palimarul" (paraclisierul) si cativa consilieri tocmai coborau din deal, intr-un suflet, pentru a-i ura bun sosit si a-l pofti sa locuiasca la tusa Zenovia, intr-o incapere special pregatita, pana la terminarea casei parohiale. "Nici pana astazi nu stiu prea bine ce s-a intamplat", isi aminteste parintele. "Priveam in jur si ma incerca un sentiment pe care cu multa bunavointa l-as numi deziluzie. Totul ma indemna sa plec, sa abandonez orice gand, sa nu ma mai uit inapoi. Totul mi se parea sarac, inapoiat, rece si rupt de lume. Pana si satenii, veniti sa ma intampine, ma priveau intr-un fel anume, cu regret si compasiune, vrand parca sa-mi spuna ca inteleg situatia si ca nu se vor supara daca am sa-i parasesc, asemenea fostului preot, care disparuse din sat chiar in Postul Pastelui. As fi plecat, cum spuneam, fara nici un regret, dar Dumnezeu m-a intors din drum, asa cum numai El stie sa o faca. M-a intors din varful dealului, unde oprisem masina intr-o parcare, pentru a lua o ultima decizie, impreuna cu preoteasa. Doua ore am stat intr-o tacere desavarsita, gandind fiecare la ale lui. Doua ore ne-am rugat, cerand raspuns de la Domnul si, brusc, fara sa scoatem un singur cuvant macar, de parca eu si preoteasa ne-am fi pus de acord, am pornit masina si ne-am intors in sat... Desigur ca oamenii s-au bucurat sa ma revada, dar o bruma de neincredere tot a ramas, incat si astazi, dupa 15 ani, un batran hatru, ca Gheorghe Chimec, vine si ma intreaba: "Taica parinte, mata chiar vrei sa ramai la noi?... ti-as aduce niste lemne, dar mi-e sa nu fac drumul de pomana si sa aflu ca te-ai intors la Iasi". Pentru ei, oameni conservatori si obisnuiti cu lungimea iernilor de munte, 15 ani nu inseamna mai mult decat un ragaz sau o perioada de proba. Pentru mine, anii acestia reprezinta varsta copilei mele. Reprezinta chiar viata mea de paroh".
Parintelui ii sunt dragi hutanii. In 15 ani, a avut timp sa se apropie de ei, sa-i cunoasca, sa le cerceteze mandria si fierbinteala credintei. Nici dupa atatia ani nu poate spune ca le intelege deplin misticismul si unele din ciudatele lor traditii arhaice, dar i-a acceptat asa cum sunt, invatand de la toti cate ceva. Venind direct de pe bancile facultatii, nici o clipa nu a banuit ca la Ciumarna, in varful muntelui, va gasi, printre oieri si taietori de lemne, profesori de teologie atat de iscusiti. Multe si temeinice lectii a primit parintele de-a lungul timpului, incat si acum isi aminteste cum, pe un viscol cumplit, de nu vedea nici poarta bisericii de peste drum, a imbracat odajdiile de slujba, zicand in gand: "Doamne, cine o sa vina la biserica pe o vreme ca asta? Cum voi sluji singur Sfanta Liturghie?". Tare s-a mirat si s-a smerit cand, in usa pridvorului a vazut ca il asteptau doua batrane, care se sculasera de cu noapte, pentru a veni din capatul celalalt al satului si a nu pierde nici o cantare din slujba utreniei.
Daca nu traiesti ceva din singuratatea si asprimea muntelui, nu intelegi nimic din sufletul hutanului, din indaratnicia lui de a nu lipsi niciodata de la biserica sau de a posti negru cu intreaga familie, copii si batrani - fara sa se atinga de mancare sau de bautura, trei zile si trei nopti incheiate, asa cum se intampla, neabatut, de fiecare data, in prima saptamana din Postul Pastelui. Ca sa pricepi ceva despre credinta, e suficient sa discuti cu tusa Maria Horosovschi, care a invatat pe de rost Sfanta Scriptura. E suficient sa-l vezi pe parintele cum urca pieptis muntele Ursulova, sa ajunga la casa vreunui batran neputincios ori sa-l insotesti la o inmormantare hutuleasca, care, inversand momentele ritualului, incepe de dimineata cu parastasul, cu bautura si bucatele de pomenire, si abia apoi, spre pranz, cortegiul se porneste din varful dealului, grabindu-se cumva ca, macar spre seara, trecand prin vai si paduri indesite, sa ajunga, in sfarsit, la poarta cimitirului.
Asa se intampla in salbaticia muntelui. Singuratatea te intelepteste, iti deschide ochii mintii si, brusc, incepi sa pretuiesti cele mai marunte si mai simple lucruri. Pretuiesti surasul, imbratisarea si vorba buna, bucuria revederii si rugaciunea laolalta.
*
Pentru hutulii din Ciumarna, biserica de lemn a satului e totul - e viata din viata lor. Adusa cu greu din Campulung si suita pe munte in care de boi, desfacuta si recladita de mai multe ori, cu stiinta dulgheriei pe care doar hutulii o mai pastreaza, bisericuta din Ciumarna e inca vie si lucratoare. Daca apropii urechea de lemnul grinzilor dranetite, mai auzi fosnetul padurii de altadata, cum isi face loc in varghiile imbinate la capete in tancuri si magla, in crucile incizate din pridvor, in funia si "braul in torsada", daltuite discret pe haina vegetala a peretilor. Credinciosi si mistici cum sunt, hutanii din Ciumarna nu puteau alege un lemn mai trainic si mai bine placut lui Dumnezeu decat lemnul bisericutei domnesti din Campulung. Lemnul Inaltarii pascale si al rugaciunii fara sfarsit.
Fotografii de ANDREI CHERAN