De curand, la un targ al mesterilor organizat de Muzeul taranului Roman, in dreptul unei mici masute cu pristolnice si icoane pe lemn, am vazut o femeie si un barbat, drepti si tacuti, stransi umar langa umar, imbracati cu straie albe, de in si canepa. Pareau doi ingeri stingheri, cu aripile stranse, pentru a face loc multimii zgomotoase. Zambind timid, aveau chipurile straluminate, pareau sa aiba vedenii pe care noi, ceilalti, nu le puteam ghici. Intrigata, m-am interesat cine sunt. "Marian si Victoria Zidaru", mi s-a raspuns. Doi pictori celebri. M-am apropiat si-am privit exponatele. Pareau din lemn viu, vibrant, pictat in culori calde, naturale, bej si verde inchis de padure, excizate cu initialele numelui Fiului lui Dumnezeu, dupa regula, neasemuit de frumoase. Mi-am amintit de pristolnicul bunicii, care statea agatat in cui, sub icoane, dar atat de sus incat noi, copiii, nu puteam ajunge la el. Cand l-am vazut ultima oara, era atat de vechi si de folosit, incat lemnul capatase o patina calda, catifelata aproape. Bratele crucii i se rupsesera, parea acum un stalp totemic, pe care erau incrustate literele chirilice, ca un juramant de credinta. Pe talpa de jos a crucii, in forma rotunda, erau literele numelui lui Hristos, pudrate inca de faina. Pristolnicele lui Marian Zidaru, mici crucifixe din lemn, te chemau si ele sa le strangi in palma, sa le simti forta, viata lemnului viu si duhul sau "creator". Am inchis momentul acela magic in amintiri hotarata sa aflu ce lumina zarisem atunci, la targul acela de primavara, pe chipul celor doi artisti. De unde venea bucuria aceea iradianta, pe care eu o pierdusem de mult? De ce pareau asa de armoniosi? Sot si sotie, semanau mai degraba cu doi camarazi care trec impreuna prin viata, umar la umar, nedespartiti de nimic. De buna seama, m-am gandit cu tristete, lor nu le erau cunoscute reprosurile, cearta, amenintarile, frustrarile, minciuna, ura, tradarea, singuratatea in doi, puhoiul acela de sentimente urate si innegurate, care izbucnesc, cateodata, din adancul din noi. Lui Marian si Victoriei sale parea ca le e necunoscuta obida si tristetea vietii de zi cu zi, traiau inaltati intr-o alta lumina, mult deasupra pamantului. Mai apoi, cand am mers sa-i cunosc si sa le aflu secretul, am patruns in atelierul lor ca-ntr-un templu. Printre sculpturile uriase din lemn, intr-un colt, pe un pat stramt, cazon, acoperit cu o patura aspra, erau Psaltirea si o pereche de ochelari. La o masa de lemn cu trei picioare, am rupt toti trei dintr-o paine din faina de secara, facuta in casa, vorbind despre Sarbatoarea Inaltarii ce se apropia, si despre ei, doi oameni simpli, uniti intr-o familie ideala, cum rar intalnesti in ziua de azi.
"Cu cat inaintam in varsta, cu atat ne iubim mai mult unul pe celalalt"
- Sunteti un cuplu de invidiat, si in lumea artistica, si in viata de zi cu zi, prin armonia "la vedere" a relatiei voastre. Ce va tine legati, care sunt principiile voastre de viata?
Marian Zidaru: Dragostea, desigur. si iubirea de Dumnezeu. Intre noi functioneaza aceeasi atractie irezistibila din prima zi in care ne-am cunoscut. Suntem, fiecare, necesar celuilalt, prin ceea ce-i lipseste. Ne completam foarte bine - eu sunt mai serios si mai organizat, Victoria este vesela, peltic-vorbareata si plina de fantezie. Au trecut 30 de ani de cand suntem impreuna, si parca a fost ieri nunta noastra. Cu cat inaintam in varsta, cu atat ne indragostim mai tare unul de celalalt, cu atat dragostea noastra devine mai puternica. Discutam orice lucru, orice hotarare, inlaturand orice indoiala, despre ceea ce avem de facut in casa, ca si familie. Asa ne cultivam relatia, de cuplu, "tehnic" vorbind. si-apoi, mai e acel lucru care vibreaza in amandoi: iubirea de Dumnezeu. Pe ea o cultivam rugandu-ne, spovedindu-ne si impartasindu-ne, si incercand sa pazim poruncile Lui si sa nu facem rau nimanui, ca orice crestin. Ne rugam dimineata, inainte de masa, inainte de a ne incepe lucrul, inainte de culcare. Poate parea ca exageram, in raport cu lumea grabita din jurul nostru, care tot timpul striga ca "nu are timp!". Cred ca rostul rugaciunii este sa stabileasca o rezonanta cu Dumnezeu, o armonie cu creatia Lui, si atunci omul se integreaza subtil in ceea ce Dumnezeu i-a oferit ca spatiu de existenta: Natura. Cand ne indepartam de Dumnezeu, intram in dizarmonie cu Creatia sa. Crescand aceasta dizarmonie, spatiul de existenta natural, incet-incet, este distrus. Iar interiorul omului se alieneaza, incet-incet, si el, este distrus, erodat, firul de legatura cu Dumnezeu. De aceea, stand mai aproape de natura, suntem si de El mai aproape. Acolo vedem mai bine decat in blocurile de otel si sticla masura perfectiunii sale, in tot ce a facut pentru noi. Asa ne gasim rostul, motivatia interioara, medicamentul impotriva alienarii. De aceea, preferam sa imbracam haine din fibre naturale, sa mancam bio-eco-natural sau cum vreti sa spuneti, adica alimente cat mai simple, legume si fructe, cereale si seminte, luate de la tarani, din piata. Am devenit de multi ani vegetarieni, evitam carnea, pentru ca stim ca animalele acelea sufera atunci cand sunt omorate. Nu cred ca omul a fost facut sa fie carnivor, si mai cred ca atunci cand a simtit gustul carnii, a devenit si violent, agresiv, a inceput sa-si faca din unelte arme si sa poarte razboaie. Asta e convingerea noastra, stilul nostru de viata. Bineinteles, nu il propovaduim sau nu-l impunem si altora, pentru ca schimbarea aceasta de stil de viata trebuie sa vina de la sine, din interiorul fiecaruia. Sunt mai multe curente din acestea in lume, legate sau nu de o credinta, de o ideologie. La noi e vorba de credinta in Dumnezeu. Suntem ortodocsi, chiar daca la un moment dat am fost inselati in credinta noastra, am reapucat drumul cel drept, ne spovedim si ne impartasim regulat si incercam sa traim dupa legile lui Dumnezeu si ale Bisericii noastre ortodoxe, in care am fost amandoi botezati. Ne-am nascut amandoi la tara, eu in apropiere de Bucuresti, la Balotesti, iar sotia mea, Victoria, la Liteni - Suceava, in Bucovina, si amandoi ne-am apropiat de Dumnezeu inca din copilarie, din familie. si, apoi, mai e... arta.
- Unde vine ea, unde se intersecteaza cu convingerile voastre de viata?
- Arta e inca o sansa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca sa ne apropiem de el. De aceea, si ceea ce facem noi ca artisti tot in cultivarea acestei iubiri de Dumnezeu se inscrie. Desigur, fiind de formatie academica si nu mesteri populari, depasim canoanele religioase. In ce masura le depasim, tine de o intima traire si de un intim fior al creatorului de arta. E greu de explicat, de exemplu, de ce am facut aripile ingerilor de trei metri (asa mi s-a parut mie ca ajung la un echilibru al intregului sistem sculptat; sau, poate ca e amintirea din mica copilarie a ingerilor pe care i-am vazut pictati pe bolta bisericii, si care-mi pareau ca dau din aripi, intr-un fosnet moale) - sau de ce ultimele proiecte artistice ale Victoriei sunt realizate din frunze de stejar, impletite in funii (arata sufletul copacilor, trainicia si smerenia lor, in a-si accepta soarta data de Dumnezeu: toamna sa ramana desfrunziti, ca primavara, printr-un miracol, sa inmugureasca iarasi si sa se imbrace in frunze verzi, lucioase, fosnitoare, datatoare de racoare). Ei bine, atunci cand si arta iese din zona aceasta, a "protectoratului divin", si se artificializeaza, atunci, cred... ca nu mai e nimic de facut!
In ceea ce ma priveste, desigur, nu am constientizat lucrul acesta din timpul facultatii, cand nu faceam arta in aceasta directie, de inspiratie religioasa. Dar, lucrand, mi-am dat seama ca sunt anumite lucrari pe care le faci sub o anumita stare. De inspiratie, as spune, de la Dumnezeu, nu de la muzele artelor. E ceva ce nu depinde de tine, de calitatile tale de artist, pentru ca daca vrei sa repeti acel moment, acea stare, nu reusesti singur, prin vointa ta. Orice artist vrea, desigur, ca prin fiecare lucrare sa comita o capodopera. Arta mea, sculptura si pictura, e de inspiratie religioasa, ortodoxa, inscriindu-se, ca si arta altor reprezentanti de marca ai curentului (Horia Bernea, George Apostu, Ovidiu Maitec - sunt doar cateva nume), in neo-ortodoxismul din arta plastica romaneasca. Curent prin care Romania s-a evidentiat in Europa si in lume, in ultimele decenii, si prin care reprezentantii sai au obtinut aprecieri elogioase. Expozitia mea din 1985, intitulata "Craciun insangerat", de la Muzeul Satului, avea sa fie considerata de critici ca o premonitie a evenimentelor din decembrie 1989. De altfel, toate lucrarile mele, de mici sau mari dimensiuni - icoanele si pristolnicele, tronurile, voievozii, arhanghelii si serafimii - sunt materializarea profundei mele credinte in Dumnezeu, dintr-o practicare care poate parea aproape monahala a ortodoxiei, si dintr-o curatenie morala si spirituala care poate parea bizara lumii desacralizate de astazi. Nu vreau doar sa pozez ca un taran in camesoi de in si descult in atelierul sau, inconjurat de aripi uriase de inger din lemn, sau de trunchiuri inca neatinse de barda, ci eu chiar traiesc asa, intr-o armonie, din rasputeri intretinuta, cu lumea din jur.
Vorbeam de curatenia interioara: spovedania isi are rostul daca nu staruiesti in greseala. Daca dupa spovedanie o iei de la capat cu pacatele, inseamna ca te joci cu Dumnezeu. In aceasta idee, am incercat amandoi, si eu, si Victoria, sa fim si cinstiti unul fata de celalalt, dar si fata de arta noastra. Mai ales ca lucram cu materiale naturale, eu lucrez mai mult in lemn care este viu, ramane viu pana la 500 de ani de cand a fost taiat copacul, iar in fibra sa se imprima toate vibratiile negative sau pozitive. Asa ca nu poti sa ai pacate, sa nu fii curat, si sa faci arta de inspiratie religioasa. Ar insemna sa patam, sa pangarim talentul de la Dumnezeu si lucrul mainilor noastre. Ar fi o fatarnicie. Am vrea ca ceea ce facem sa fie exprimarea sincera a ceea ce traim ca spiritualitate, a armoniei dintre noi doi, a armoniei, iubirii si prieteniei cu cei apropiati noua.
"Cand m-a luat de nevasta, mi-a pus o singura conditie: ca toata averea noastra sa incapa in doi rucsaci"
- A existat un moment, in copilarie, cand ati stiut ca veti deveni artisti?
Victoria Zidaru: Mi-am petrecut copilaria intr-un colt de rai, intr-un satuc de langa Suceava. De acolo merg si acum la vecernie, la Voronet, sau dau fuga la casa lui Ciprian Porumbescu. Acolo am crescut ca un copil liber, prin iarba verde, cutreierand padurile si dealurile. Eram o mica salbaticiune, dar fara frica, pentru ca stiam ca toate sunt fapturile lui Dumnezeu. Ma jucam in ploaie, vorbeam cu vantul, suierand ca el, strigand norilor sa se risipeasca, razand soarelui sa iasa si sa lumineze pajistea verde din curtea casei parintesti. O amintire foarte clara este cea in care am fugit pe un deal, prin ploaie, pentru ca acolo, in varful lui, stateau norii si eu voiam sa intru printre ei, ca printre niste valatuci de lana, ca acelea pe care le torcea bunica. Expeditia zilei era sa merg pe un deal, aflat in spatele casei noastre, pentru ca imi placea sa privesc satul de sus, casele si acareturile ca niste jucarii, pajistile si gradinile ca niste desene in carouri, oamenii ca niste furnici. Aveam senzatia ca planez ca un fulg peste toate acestea, intr-o stare de fericire cum numai in copilarie poti s-o ai. (L-am inteles, mai tarziu, pe Blaga, ce voia sa spuna cu "spatiul mioritic deal-vale", care ne identifica pe noi, ca romani; iar acum cateva luni, cu ocazia unei expozitii pe care am avut-o la Perugia, am vorbit cu un profesor italian despre sintagma "collini dolci", pe care o au si ei, asemanatoare cu a noastra, si care structureaza spiritul celor traitori in aceste spatii: din aceasta convingere comuna s-a nascut o prietenie, pe care o intretinem si astazi, pe internet). Legat de aceasta senzatie de zbor, ca-n vis, vreau sa spun ca atunci cand in viata mi-a fost greu, sau am fost incercata de napraznice suferinte, amintirea acelor clipe mi-a usurat sufletul. Jucariile mele n-au fost din cele cumparate din magazin, ci facute de mesterii satului, din lemn, ori insailate din carpe si betisoare, de mama. si mai tarziu, chiar de mine, folosindu-mi imaginatia, facandu-mi papusi, casute, scaunele sau orice doream sa am. Un scaunel intors invers devenea masina, ori vapor, ori altceva. In jocul acesta al copilariei, fiecare obiect capata o dimensiune spirituala. Reperele vietii mele atunci s-au fixat. Se spune ca ceea ce faci in primii trei ani de viata constituie un fel de amprenta, o matrice pentru ceea ce vei deveni mai tarziu si la care te vei reintoarce, sistematic, etapa dupa etapa a vietii tale. De aceea, acolo ne construim acum casa in care ne vom retrage de la Bucuresti, ca sa lucram si sa traim si mai aproape de natura si de Dumnezeu. Asadar, copilaria mea acolo a fost ca o vizita in Rai, primita cadou de la Dumnezeu, cel putin asa vad acum timpul fericit petrecut atunci. Tatal meu era invatator in sat, mama - o taranca frumoasa, harnica si inimoasa, care si acum, la 80 de ani, e un reper de forta si moralitate pentru cei ce o cunosc. Toata copilaria am stat sub aceasta instanta proctectoare, materna, care m-a invatat cum sa percep substanta divina: ea m-a invatat "Tatal Nostru" si "Crezul", mi-a explicat ce se intampla in anumite momente ale Liturghiei. Ma fascina candelabrul de lemn care cobora din naos si batranul dascal care aprindea lumanarile, si iarasi tragea de funia aceea, pe un scripete, pentru a-l ridica. Acesta era pentru mine un act de o mareata frumusete, dinainte de a putea pricepe intelesul cuvintelor Liturghiei. Mergeam cu mare insufletire la biserica, cu bunica, anume pentru a vedea acest "ritual" al aprinderii candelabrului. Mai apoi, cand m-am facut mai mare, am mers din convingere, desigur. La splendoarea noastra de bisericuta din lemn, veche de cateva sute de ani, nu scapam o Denie dinainte de Pasti, si de multe ori trageam clopotele cu baietii. Dupa Inviere, ii aduceam lumina mamei, venind pana acasa cu lumanarea aprinsa si umpland, cu totii, dealurile de luminite umblatoare. Aveam sentimentul ca faceam parte dintr-un spectacol urias, care strangea laolalta, in noaptea aceea minunata, lumea pamanteana si lumea cereasca.
Ca sa ajung la raspunsul intrebarii dvs., ei bine, da, am stiut de la inceput ca o sa devin artista, si astazi ma intreb de unde-am stiut, pentru ca, copil fiind, de sase-sapte ani, la intrebarea vecinelor: "Tu, copcila, tu ci vreai sa ti fasi cand ai sa hii marisica?", eu raspundeam: "Eu, matusa, ma fac pictorita!". (Eu nu auzisem inca, la varsta aceea, inainte de scoala, acel cuvant, de la nimeni.) Vecinul meu, badita Grigore, m-o intrebat: "Da' ce-i aceea, tu, pictorita? Adeca, un feliu de zugrav, ase?". Nu prea am stiut sa-i explic atunci, dar ii aratam desenele mele. "Uite-ase, badita Grigore!". De cand ma stiu, am desenat: case, nori, flori, ploaie, copaci. Ma rugam de mama sa-mi ieie hartie si creioane si totdeauna desenam. N-am incetat sa desenez nici dupa terminarea facultatii, cand munca de artist s-a elaborat altfel, folosind alte tehnici, si nici acum, cand imi reprezint intai lucrarile desenandu-le, si mai apoi sculptandu-le sau facand montajele, dupa caz, din tot felul de materiale - panza, sfoara, tesaturi vegetale, lemn etc.
- Ce inseamna, Victoria Zidaru, sa fii sotie si artista, in acelasi timp? Cum se face ca nu aveti nevoie, ca orice femeie, de farduri si rochii, de un sifonier plin de cutii de pantofi si va multumiti cu atat de putin?
- Pe Marian l-am intalnit in timpul facultatii. Eram colegi la Academia de Arte Plastice, acum 32 de ani. Am stiut, de cand l-am vazut, ca el este barbatul vietii mele. Cand ne-am luat, el mi-a pus o conditie: ca toata averea noastra sa incapa in doi rucsaci. Am fost amandoi de acord ca, pentru noi, important e sa facem arta, chiar daca asta inseamna sacrificii de ordin material! Aceasta a fost "pisania" legaturii, unirii noastre. Asa a ramas pana astazi! Nu am un sifonier plin cu rochii sau pantofi. Hainele le fac eu, din panza cumparata de la taranci, tesuta in casa. De multe ori le cos de mana, imi pare ca investitia "de suflet" e mai mare asa, decat tragandu-le intr-un minut la masina de cusut. Avem cateva schimburi, pe care le spal de mana, nu avem masina de spalat. Nu avem frigider, asa ca mancam zilnic mancare proaspata. Gatesc mancaruri simple, coacem paine in casa sau ne face paine in test de Teleorman mama unui bun prieten al nostru, artist plastic si el, Sandu Dan. Daca Marian mi-ar spune intr-o seara: "Maine plecam!", pot sa pun in doi rucsaci schimburile noastre, schitele de lucru, Psaltirea si cateva carti, si putem sa o luam de la capat oriunde. Nu avem masina, automobil, pentru ca nu vrem sa contribuim o data in plus la poluarea orasului astuia si la umplerea apocaliptica cu fiare contorsionate a maidanelor din jurul sau. Atelierul acesta, primit de la Uniunea Artistilor Plastici, de doua camarute, este si casa noastra. Am ales sa gatim in atelier, decat sa facem arta in bucatarie. Locuim aici pentru ca ne-am dat seama ca daca am fi avut casa in alta parte, n-am mai fi avut timp sa lucram, sa ne adancim in munca noastra de creatie, tot faramitandu-ne programul cu drumurile. Dar vom avea o casa a noastra, din lemn, la Liteni. Lucreaza la ea acum Badita Valer, batranul lemnar al satului. Bucurestiul este un loc pentru oameni tineri, dinamici, dar nu este un loc in care sa vrei sa imbatranesti. Atat a mai ramas verde in orasul asta: cand se schimba semaforul! De aici si "verde stop!", probabil, ca sa facem bancuri ecologiste. (Bucurestiul e orasul de care am vrut, toata viata, sa scapam, dar ne-a atras si ne-a tinut ca o cursa, pana acum). Dar la 54 de ani, cati avem fiecare din noi, nu ne simtim batrani sau obositi, dar stiu ca acolo, contemplandu-ne lucrarile si natura, muncind si traind in aer curat, departe de poluarea si zgomotul de aici, vom reintineri, ne vom reinsufleti. Atelierul din Bucuresti il vom preda unui artist tanar, asa cum e normal, si cum l-am primit si noi, la randul nostru.
- Si, totusi, cum incap in acelasi atelier doi artisti?
- Ne organizam foarte bine spatiul!!!... si ne temperam orgoliile... Pentru ca ne ingaduim unul pe celalalt, ne indemnam la lucru, ne sustinem ideile, ni le completam. Marian ma ameninta uneori, in gluma, desigur, daca nu lucrez indeajuns si-mi pierd prea multa vreme cu "treburile casei". Imi spune ca el n-are nevoie de o femeie care sa stea la cratita tot timpul, ci de un partener in echipa de lucru, de creatie. Sunt perioade cand nu iesim din atelier, poate cate o luna de zile, poate doar pana la piata. Numai in ultimii doi ani, am avut impreuna o expozitie personala la Seul, la Paris, la Londra, colaboram in continuare cu o galerie de arta din Miami, pentru care Marian a realizat mai multe lucrari de mari dimensiuni (trei metri), expozitia de grup din Italia, de la Rocca Paulina, de arta romaneasca neo-ortodoxa, participarea lui Marian la Bienala de Arhitectura de la Venetia, in grupul "Bolt", coordonat de arhitectul serban Sturdza, care a avut ca tema, pentru pavilionul Romaniei, "scaunelul taranesc cu trei picioare", care a stat la baza conceptului sau arhitectural. Pregatim acum expozitia anuala de la Caminul Artei, unde expunem lucrarile realizate de la un an la altul, pe diferite teme, iar impreuna cu elevii nostri, copii de la 5 la 8 ani, pregatim o expozitie de primavara, care se va numi "Dictatura florilor", prin care incercam sa militam pentru o viata integrata in natura. Cu un coleg de-al nostru, Catalin Guguianu, care va veni cu pictura si elemente laser, vom merge la Paris, cu un proiect care se numeste "Parleazul", pornind de la aceasta tema romaneasca a spatiului de comunicare intre vecini.
- Se apropie marea sarbatoare crestineasca a Invierii. Cu ce ganduri o veti intampina?
- Vom fi acolo, la mica bisericuta de lemn din Liteni, sa luam lumina si sa cantam cu tot satul "Hristos a Inviat!". Dorim tuturor cititorilor revistei "Formula AS" (pe care o admiram foarte mult, pentru verticalitatea continutului sau), sa primeasca cu suflet curat Lumina, care sa fie lucratoare pentru fiecare. Sa le umple cugetele de bucurie, de caldura, de iubire crestineasca pentru semenii nostri si pentru toata firea!