Poate pentru ca s-au scris atatea cuvinte frumoase despre mamele lumii, incat ceea ce as scrie eu ar insemna o continua repetitie. Si totusi, azi vreau sa scriu despre ea, despre mama mea, taranca.
S-a cunoscut cu tata ca intr-o poezie de Cosbuc: la o nunta in sat. Era cea mai mandra, cea mai frumoasa. Tata s-a prins in hora langa ea si nu i-a mai dat drumul de mana, pana dimineata, cand a condus-o acasa. La poarta, luandu-si cu greu ramas bun, i-a promis ca va veni dupa o saptamana s-o ia cu el, s-o faca femeia lui pentru totdeauna. Nu a crezut mama c-o sa vina. Un asa chipes de baiat, si mai ales de la oras, cum sa ia una ca ea, o taranca ce nu vazuse decat satul vecin, atunci cand se ducea sa duca lana la darac?! I s-a parut saptamana un an, asteptandu-si petitorul. Dar tata a venit insotit de-un unchi, cu flori, cu un tort, si-a luat-o pe mama. Pana aici, totul seamana cu o poveste, si ca orice poveste, ar fi trebuit sa se-ncheie cu "Si au trait fericiti, pana la adanci batraneti". Povestile, insa, se scriu frumos numai in cartile pentru copii. A lor a inceput cu un mare tambalau, facut de bunica. Iti dai seama! Fiul ei, baiat de oras, sa ia o taranca! A fost foarte greu pentru mama. A trebuit sa se mute, ca sa scape de gura soacrei, a trebuit sa-si ridice singuri o casa, la margine de mahala, a trebuit sa-nvete lectia traiului printre straini. Le-a trecut pe toate mama. Nu mai avea cum sa dea inapoi, desi necazurile cresteau cu fiecare an: copiii incepusera sa curga unul la doi ani, greutatile erau mai mari decat casa, tata incepuse sa bea de-atatea griji, ba il mai apuca si gelozia cateodata, cand i se parea ca toti barbatii jinduiesc la frumusetea mamei. Mama, insa, si-a vazut de menirea ei. Era mandra ca-i taranca, stia sa duca greul, stia sa rabde, era tare inteleapta, asa tanara si fara prea multa carte, o intelepciune nativa, ce ma uimeste si-n ziua de azi. Ne-a crescut greu mama. A carat cu spatele pentru noi, cei patru iezi ai ei, cum ne spunea uneori. Muncea din zori pana-n noapte, ca noi sa nu simtim saracia, ca noi sa ajungem mari, domni de oras, ca nu cumva sa ne asupreasca vreo soacra. Uneori, i se facea dor de ai ei. Atunci ii spunea tatii: "Vreau sa plec pana acasa". Si ne lua si pe noi. In sat, la mama, a fost raiul copilariei mele, un rai ce-l visez adeseori noaptea. Pe ulita lui o vad pe mama salutand pe toata lumea, in drumul ei spre casa parinteasca. Eram tare mandra de ea, era acum fata de oras. Nu mai purta basma pe cap, avea pantofi cu toc si buzele date cu rosu. Privirile pline de admiratie ale celor de pe ulita ii rasplateau multe din durerile ei mute. Pentru ei era o doamna, dar cu adevarat doamna era pentru tata si pentru noi. Pana la urma, si bunica a recunoscut ca avea o nora de isprava. Tata nu mai este. A avut putere sa traiasca pana au facut nunta de aur. Dupa moartea lui, mama nu a mai fost taranca puternica. Parca ar fi ingropat, odata cu el, jumatate din ea. Jumatatea ce-a ramas ne spune tot mai des: "Vreau sa plec pana acasa". Si-o ducem noi, pentru ca ea nu mai este in stare s-o faca. Se-ntoarce putin mai senina, cu mersul ceva mai hotarat, se-ntoarce cu o anume lumina-n privire. Din batatura casei, din apa fantanei de la poarta, din toate, parca isi ia puterea sa mearga mai departe. Totdeauna mi-a fost greu sa scriu despre mama. Dar azi am vrut sa-i spun doar atat: "Sarut-mana, mama mea! Iti multumesc pentru lumina pe care ai pus-o in viata noastra. Si as vrea sa stii ca ades imi doresc, si eu... sa vin acasa!".
MARIA CALIN