Strabunicul care n-a vrut sa ucida
- Am aflat, din alte interviuri pe care le-ai acordat, ca ai origini destul de exotice. E adevarat?
- Eu mi-am dat seama cat de amestecat e sangele meu de-abia cand aveam 20 de ani. Pe mama mea o chema Ismail inainte de casatorie, bunicul ei, Ismail Kadri, era albanez si a fugit din Albania spre Romania, pentru ca venise randul lui sa omoare pe cineva din familia adversa. La albanezi functiona si functioneaza si acum un cod de legi, numit kanun, un fel de vendetta italiana, care reglementeaza cu lux de amanunte omorurile si felul in care acestea sunt razbunate, pe rand, de catre un membru al familiei. Se ajunge adesea ca toti barbatii unei familii sa fie ucisi. In fata acestei vrajbe a sangelui, nici guvernul, nici politia nu au nici o putere, singura scapare a celui urmarit fiind sa se ascunda in casa sau sa fuga din tara. Ei, strabunicul meu a refuzat sa omoare, a preferat sa fuga. Si-a rupt actele si a trecut Dunarea spre Romania. Aici a cunoscut-o pe strabunica mea si au trait destul de fericiti. Mai stiu si ca bunicul meu, care pleca des in lume cu motocicleta lui cu atas, cu toata familia lui, bunica, mama si fratele ei, a ajuns in pelerinajele lui si in satul parintilor. Dar deja se aflase, din vorba in vorba, ca se apropie romanii, si albanezii i-au asteptat cu pustile la intrarea in sat, ca sa nu emita cumva pretentii. Familia mea detine un munte in acel satuc de la granita cu Macedonia. La un moment dat, ma batea pe mine gandul sa-l recuperez, dar m-a calmat cineva spunandu-mi ca nu e cazul, sa-mi vad de treaba. Unul din liderii care au pornit ultimele razboaie civile din zona este chiar din acel sat. In rest, mai am rude si pe la Onesti, pe langa Alexandria, pe la Bucuresti si pe langa Slobozia.
- Esti tanar, chipes, foarte bine cotat ca actor si foarte curtat, calitati care nu te-au impiedicat, totusi, sa fii un mare familist, care-si vorbeste de bine sotia si copilul la aproape fiecare aparitie publica. De unde cultul asta pentru familie?
- La mine a functionat puterea exemplului. Eroii mei sunt mama si tata. In familia noastra a existat mereu o mare libertate. Si personala, dar si o libertate a alegerilor, in comunicare, in deschiderea fata de nou, desi ai mei nu sunt nici artisti, nici niste oameni cu bani. La 17 ani, cand am mers acasa si le-am spus ca vreau sa fac teatru, desi eram la un liceu economic si nu aveam pe nimeni in familie ca model, au zis: "Ok, daca asta vrei, fa-o!". Sigur, am stat cu tata, am vorbit, am analizat, dar am fost liber sa fac ce vreau. Am avut toata libertatea. Ai mei au avut si ei certuri ca toti oamenii, dar nu i-am vazut niciodata injurandu-se, batandu-se, prinzandu-se unul pe altul cu amanti sau amante. A fost o familie foarte aproape de ideal, exceptand faptul ca am trait la bloc, sub comunism, intr-un apartament de trei camere din Drumul Taberei, unde, ca pusti, daca auzeai ca "s-a bagat" carne, lasai fotbalul si fugeai la coada. Era normal ca toate astea sa-si lase amprenta. Desi a mai fost si caracterul meu la mijloc. Sa-ti dau un exemplu. Liceul Economic era in Piata Romana. Intre liceu si Teatrul Podul, unde am dat cu nasul de teatru, aveam cam o ora si trei sferturi de pauza. Pana acasa, in Drumul Taberei, faceam cam 45 de minute dus, 45 de minute intors. Imi mai ramaneau 10-15 minute de stat acasa. Ei bine, desi pare absurd, ma duceam de fiecare data acasa. Nu ma intrebati de ce, ca nu stiu sa va spun. Va dati seama ca nu eram obligat. O faceam si cand acasa nu ma astepta nimeni. Imi place acasa, e locul in care ma reincarc cu energie, locul care ma echilibreaza cel mai tare.
Dragos, ape linistite
- Cumintenia despre care vorbesti nu se potriveste deloc imaginii dure, de tip imbracat in geaca de piele, calare pe motor si care, in mare parte, a jucat numai roluri de baieti rai.
- Mda... eu vorbesc de Dragos de acum, cel cu ape linistite. N-am fost toata viata asa. Am avut perioadele mele, in care ajungeam acasa la 6 dimineata baut, si la 8 plecam mai departe. Hainele imi erau impartite intre garsoniera pe care o primisem de la bunica mea, sediul firmei Exit Films, care era o casa inchiriata, si o garsoniera imprumutata de Cristi Puiu, plus alte locuri prin care poposeam. Am baut destul de mult, ca orice pusti, am pierdut nopti. Pe vremea aceea jucam in patru teatre din tara, faceam televiziune, faceam film, ma trezeam la 7 si mergeam la agentia de casting, terminam cu totul pe la miezul noptii si apoi mergeam la baut. Imi spuneau ai mei: "Dragose, ia-o mai incet!". "Ei, imi zici tu mie ce pot si ce nu?". Evident, intr-o zi n-am mai putut. La 24 de ani, mi s-a declansat diabetul.
- Asta a fost semnalul de alarma?
- Sincer, mi-am dat seama de gravitatea faptului mult mai tarziu. Atunci m-am linistit vreo sase luni, dupa care am inceput iar sa pierd nopti si sa beau. Ma mai dadeau cate unii afara din baruri, pentru ca ma vedeau cu seringa de insulina si credeau ca-mi bag droguri. Si asta a tinut pana ce am cunoscut-o pe Dana. Ea a facut ca lucrurile sa se schimbe radical in viata mea. Inainte s-o cunosc, daca o fata imi vorbea de casatorie, chiar si daca facea doar o aluzie, ma ridicam, imi luam haina si plecam. Nici nu stateam la discutii. In reteta mea de viata nu exista asta. Nu visam deloc sa fiu casatorit. Apoi, am cunoscut-o pe Dana si in cinci zile am cerut-o de nevasta.
- Aoleu! De unde vine certitudinea asta? Cum stii sigur, in doar cinci zile, ca celalalt e cu adevarat jumatatea ta?
- E foarte greu sa-ti spun, pentru ca e singura persoana pentru care am simtit asa ceva. Am stiut brusc ca vreau sa raman cu ea toata viata. Brusc nu te mai deranjeaza ca are o alunita pe obraz sau ca lobul urechii e prea lung sau ca are un rid nu stiu unde. E ceva dincolo de toate maruntisurile astea exterioare, e mult mai profund, simti, ca-n cliseele alea din filme, ca ti-e sortita si ca nu mai poti fi fericit fara ea. De atunci s-au linistit toate.
(Termina de mancat desertul, scoate o trusa mica din rucsac, se inteapa la deget si-si masoara cu un aparat glicemia.)
- E in ordine! (Scoate seringa de insulina si-si face o injectie rapida in burta.)
Diabetul m-a speriat mult. Te face mai riguros, mai tenace. N-ai de ales. Eu daca n-am cantarul la mine, am obisnuinta. Uite, aici am mancat cam 30 g de hidrati. Acum, la o filmare, imi permit sa spun ca am nevoie de o pauza de masa si de injectie. Dar la inceput, nu puteam. Cine m-ar fi ascultat? Imi faceam singur rau, m-ar fi privit lumea cu mila, ar fi fost usor sa spuna: "Ah, nu-i dam rol lui Bucur, ca asta e bolnav, nu face fata!". Taceam, luam rolul, imi faceam treaba si, cand era nevoie, ma mai bagam dupa cate un scaun, imi faceam insulina si ma intorceam la filmare. Acum pot vorbi despre asta, pentru ca imi permit, stiu ca am demonstrat deja ca pot juca in conditii extrem de dificile. Si vorbesc pentru ca vreau sa le fac si altora un bine, vreau sa le arat ca se poate trai, ca poti avea familie, ca, daca vrei, poti manca ceva dulce, ca poti avea o viata absolut normala, dar trebuie sa fii un pic mai atent. De altfel, am si pornit de curand un blog www.amdiabet.com, care contine informatii utile, interviuri cu diabetici celebri si alte sfaturi si indrumari.
Fericire cu pampersi
- Fetita voastra a implinit 3 ani. Cum te simti in ipostaza de tata?
- Sofia e una din marile cotituri din viata mea. Asa cum nu-mi doream neaparat sa ma casatoresc, nici n-am cautat cu tot dinadinsul sa am copii. Dar lucrurile vin atunci cand trebuie sa vina. Nu m-am gandit daca vreau baiat sau fata, m-am bucurat, pur si simplu, de ce ni se intampla. Am inceput sa visam, cum o sa facem, unde o sa se nasca, in ce camera ii punem patutul. Am asistat si eu la nastere, voiam sa le pun fetelor o melodie si m-am incurcat, de emotie, in CD-uri. A fost un moment extraordinar. E o mare bucurie sa fii cu adevarat langa copilul tau in primele zile de viata. In prima saptamana, eu am spalat-o, eu i-am schimbat pampersii. Nu vad in asta nici o rusine. Ca sa nu mai vorbim cat de important e ajutorul tau pentru femeia de alaturi, care a trecut printr-o nastere si pentru care, oricum, e totul infinit mai greu decat pentru tine, ca tata. In perioada aceea am refuzat mai multe proiecte si am stat acasa 8 luni de zile, ca sa pot fi cu ele.
- Cred ca esti un caz rar printre tatii din ziua de azi.
- Sa stii ca nu sunt singurul. Oamenii din jurul meu sunt exact la fel. Actorii Mimi Branescu si Adrian Vancica sunt exact la fel in relatia cu copiii lor. Iar Alexandru Papadopol, cu care pe vremuri beam patru zile pe saptamana pana dimineata, e si el un mare familist. Ne-am schimbat toti la 180 de grade, cand am descoperit ce inseamna sa ai o familie. A venit totul natural, pentru ca am fost o generatie crescuta in libertate, am putut alege, am avut timp sa facem tot felul de lucruri, nu ne-a obligat nimeni sa ne casatorim devreme. M-am simtit bine la fiecare varsta si ma simt bine si acum.
- Cum isi petrece timpul liber familia Bucur?
- Am prieteni foarte buni atat din lumea filmului, cat si "civili": Radu Muntean, Cornel Porumboiu, Andi Vasluianu, Mimi Branescu sau Japonica, Claudiu-Tiganu. Din fericire, nici unul nu e monden din fire. S-apoi, la petrecerile astea mondene vin tot felul de oameni cu care nu prea vreau sa am de-a face. Sunt cateva locuri foarte frumoase, pe unde iesim cand avem chef, niste restaurante foarte bune, mergem la film foarte des, vin prietenii la noi sau mergem noi la prieteni sa bem un vin sau bere. Alteori, ne gatim unii altora: eu fac calamar cu paine prajita, usturoi, ardei iute si lamaie sau clatite cu branza la cuptor, iar Dana stie sa faca un tiramisu foarte bun. De cand o avem pe Sofia, mai des ne vedem cu prietenii pe la noi, pentru ca la 9 si ceva trebuie s-o culcam. In rest, cand suntem doar noi, ne trezim devreme, ca asa vrea Sofia, scoatem cainele afara, facem micul dejun, mergem la joaca in parc si, cand doarme ea de amiaza, ne facem si noi treburile. Seara fugim amandoi la un film sau la restaurant. In cluburi nu-mi place deloc. Am propriul club, The Frame, si tot nu ma duc. Am fost cu Dana anul trecut la Londra. Si am mers si intr-un club, in care se dansa. Am stat, ne-am chinuit, am incercat sa dansam, ne venea sa si radem, pana la urma ne-am uitat unul la altul si-am iesit. Am gasit un restaurant bun in alta parte si am stat linistiti la povesti. Daca stii sa imbatranesti frumos, gasesti bucurii la orice varsta.
- Ai o agentie de casting si un club. Cand mai ai timp si de afaceri? Nu-ti trebuie o vocatie speciala pentru asta?
- De micile afaceri m-am apucat dintr-un motiv foarte clar: sa pot face actorie asa cum vreau! Daca nu vii dintr-o familie cu bani sau daca tu nu ai niste bani ai tai, castigati treaba ta cum, nu poti sa te tii cocos in actorie. Daca esti norocos si faci un film pe an in rol principal, iei 15.000 de euro, hai 20.000, dar numai norocosii fac un film pe an. Nu poti tine o familie cu 1000 de euro pe luna. Mai ai si varianta sa intri in teatru. Eu am plecat din teatru, salariul era de 380 RON. Si nu orice actor intra in teatru, trebuie sa ai noroc ca sa intri in teatru, trebuie sa zici saru-mana, trebuie sa te inclini cand intra actorul ala mai in varsta, chiar daca tu stii foarte bine ca ala e un betiv care uita textul pe scena. Stii cum faceau? Scoteau banii si-mi intindeau: "Ba, ba baiete, ia aici si adu-mi un pachet de tigari". Eu nu pot sa fac chestii de genul asta, nu le-am facut si n-o sa le fac. Si atunci am preferat sa muncesc. Mi-am deschis o agentie de casting, "Exit Films". Am muncit enorm si eu, si asociatul meu. La inceput, noi faceam tot, de la curatenie pana la zugravit. Apoi a aparut si clubul, a fost o ocazie de care am profitat. Nu castig enorm din micile mele afaceri, am castigat mai bine din film. Dar cat castig imi permite sa-mi vad linistit de cariera si sa nu ajung sa joc in vreun serial de rahat sau intr-o susa din aia, gen "Revelion cu prietenii" .
Reteta sigura: profesionalismul
- Pari un om foarte disciplinat si tenace, care nu lasa nimic la voia intamplarii.
- Sunt tenace, dar nu in sensul in care sa-mi propun ceva si sa fac tot posibilul sa ajung acolo. Mai degraba las viata sa-mi ofere oportunitati, dar cand ele mi se prezinta, profit la maximum. N-am calcat pe cadavre ca sa am ceea ce am. Eu doar am stiut sa folosesc ocaziile, asa cum trebuie. Si mai cred ca trebuie sa fii pregatit. Si in actorie, si in viata. Uite, ai un casting, daca te duci beat la casting, nu esti pregatit! Eu toata meseria asta o vad un pic dincolo de talent. Mizez foarte mult pe profesionalism. Nu-mi joc modestia, chiar stiu ca sunt actori mult mai talentati decat mine. Dar nu-s la fel de profesionisti. Eu, daca trag 20 de duble, 18 sunt cam la fel din punct de vedere tehnic. Intr-un film stric cam 3 duble, din 500, cate sunt cu aproximatie. Sunt actori care, daca reusesc sa traga o dubla buna din 20, sunt mari. A doua oara, normal ca regizorul nu-i mai ia. Ca regizorul da socoteala producatorului. Pelicula e foarte scumpa. Stiu un producator al unui film turnat anul trecut care i-a spus unui actor: "Baiete, greselile tale m-au costat 10.000 de euro". Am jucat intr-un film in care regizorul, dupa cateva duble, a luat camera de pe partenerul meu de dialog si a pus camera pe mine, pentru ca ala nu-si invatase rolul. Eu am niste cadre extraordinare in care ascult cu atentie, in timp ce el citea, de fapt, cu textul pe genunchi. De aia spun ca talentul nu e suficient. Sunt multe lucruri practice, care, din pacate, nu se invata in facultate. Asta m-a facut sa pornesc, alaturi de Dorian Boguta si Alex Papadopol, niste ateliere de actorie pentru actorii de film, bazate strict pe tehnica. Vor dura trei luni si incep acum, la sfarsitul lui martie.
Sus, pe orbita
- Hai sa vorbim un pic si despre film. Ai jucat mult timp doar un anume tip de personaj. Ce roluri te intereseaza acum?
- Ma intereseaza rolurile care nu ma fac sa fiu penibil pe ecran. Rolurile trebuie sa vina dupa cum se schimba varsta interioara. Era firesc sa joc la inceput tipi duri, ca se potriveau cu mine, eram un tip inalt, ciolanos, tuns scurt si destul de greu de stapanit. Acum m-as simti penibil sa mai fac un rol ca cel din "Marfa si Banii" sau "Furia". Asa cum, acum sapte ani, daca as fi jucat rolul lui Cristi, din "Politist, adjectiv", n-as fi fost deloc credibil.
- Acum un an, ai mai facut un pas important in cariera, jucand, alaturi de actorul Colin Farrell, intr-o productie americana regizata de Peter Weir - autorul, intre altele, al celebrelor "The Truman Show" si "Cercul poetilor disparuti" . Cum e sa faci film in sistem occidental?
- Camera de filmat e tot camera, actoria tot actorie, relatiile intre actori si regizori, aceleasi ca la noi! Diferentele le da bugetul... Am petrecut luni intregi cu actorii din "The Way Back", si nici macar o data nu a existat o atitudine din partea vreunuia care sa sugereze faptul ca ei au luat Oscaruri sau Globuri de Aur, iar eu sunt Dragos din Drumul Taberei (nu ca ar fi stiut unde e cartierul asta).
- Anul acesta te vom mai vedea intr-un nou film, marca Radu Muntean. Despre ce este vorba?
- Filmul se numeste "Marti, dupa Craciun", iar scenariul este scris de Radu Muntean, Razvan Radulescu si Alex Baciu. Paul Hanganu este indragostit de doua femei, Adriana si Raluca. Adriana este sotia lui si mama fetitei lor de 8 ani, femeia cu care a impartit bucuriile vietii in ultimii zece ani. Raluca este femeia care l-a facut sa se redescopere. Paul trebuie sa decida intre ele doua, inainte de Craciun. Cam aceasta este miza filmului. In rolurile principale sunt Mimi Branescu, Mirela Oprisor si Maria Popistasu, iar eu il joc pe Cristi, prietenul personajului lui Mimi Branescu. Este o inversare, daca vreti, a rolurilor din Boogie, cand el era prietenul din liceu pe care il intalnesc dupa cativa ani.
- Ai jucat intr-un film premiat la Cannes si propus pentru Oscar si esti, la aproape 33 de ani, cel de-al treilea roman, dupa Maria Popistasu (2007) si Anamaria Marinca (2008), selectionat in cadrul prestigiosului program international Shooting Stars, din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Cum te simti dupa toate astea?
- Sincer, ca la inceput de drum, e un inceput de drum care poate sau nu sa duca undeva, nu e o cotitura, e un alt nivel pe care inca nu-l cunosc bine. Cinematografia afara nu e la fel ca in Romania, e foarte diferita. Iar eu simt tot ceea ce mi se intampla ca pe o deschidere enorma. In momentul de fata, Occidentul e foarte atent la filmele care vin din Romania. Tocmai m-am intors de la Festivalul de la Berlin, unde "Politist, adjectiv" si "4.., 3.., 2.." sunt pe buzele tuturor. "Politist, adjectiv" nu e un film de actor, e un film de regizor, de conceptie, dar imi aduce si mie foarte multa vizibilitate. Daca profit de deschiderea asta, mi se va schimba viata. Daca nu, nu.