Plecata la studii in Japonia, o romanca se casatoreste cu un barbat pe care il cunoaste, apeland la o agentie matrimoniala. Norocul ii surade si intamplarea devine dragoste. Iubirea e pretutindeni la fel
La trei ani de la casatoria civila, incheiata la primaria orasului in care locuim (invecinat cu Tokyo), am trecut printr-unul din locurile noastre preferate. In inima metropolei, langa o cladire a politiei, vis-a-vis de o scoala de moda si una pentru bucatari, intr-o zona cu hoteluri si restaurante, intr-un decor de beton, sticla si asfalt, din care nu lipsesc totusi pomii, te intalnesti, brusc, cu un obiect rosu. Prima oara cand l-am vazut, am crezut ca e o reclama, pana am descifrat sensul: L...O...V...E... Mai intai ne-am mirat: "Ce-i cu asta? Asa, pur si simplu, in centrul orasului?". Dupa care, ne-am invartit fericiti in jurul operei de arta, rugandu-i pe trecatori sa ne fotografieze impreuna cu ea...
Cand ajunsesem pentru prima oara acolo, inca nu ne marturisisem sentimentele unul fata de celalalt. Ne cunosteam de doua luni. Era a treia intalnire. Cu o zi inainte, fusesem la o expozitie Dali, la care ma invitase el. Aveam gusturi comune. Era dimineata, inca destul de cald pentru primele zile din octombrie. Il conduceam spre Primaria Tokyo, pe care el n-o vazuse, un loc unde veneam adesea, cu drag: privelistea de la etajul patruzeci si cinci imi adancea sentimentul de prietenie pentru acest oras si permanenta uimire in fata fortei umane pe care o emana. Cu o zi in urma, in drum spre muzeul aflat in parcul Ueno, in tren, imi spusese ca el nu o sa ma tina de mana. Acum, fiind dimineata, am intrat intr-o cafenea si am baut fiecare cate o cafea. Nu eram decat noi doi si era o placere sa ne asezam unul langa celalalt, la locurile de la fereastra. (Mai tarziu, dupa casatorie, cand ne-am aranjat bucataria, nu ne-am pus scaunele fata in fata, ci unul langa celalalt, de aceeasi parte a mesei, avand inainte ferestrele de la sufragerie.) E de vina aerul, lumina, sunt pozitii pe care le cauti instinctiv?
Apoi ne-am plimbat prin zona din fata Primariei, dupa care ne-am suit la etajul patruzeci si cinci si am privit peisajul. Nu mai stiu daca se zarea Muntele Fuji sau nu, dar am vazut, desigur, Palatul Imperial, Parcul Meiji, Turnul Tokyo, cladirile din Roppongi, zona portuara. Blocuri, case, autostrazi. Lui ii era rau de inaltime, dar totusi s-a uitat.
Am coborat. Liftul era atat de rapid, incat iti tiuiau urechile. Am mers inapoi, prin soare, pe drumul pe care venisem, de data aceasta tinandu-ne de mana. Ne strangeam tare palmele. Sunt aproape la fel de mari. Din cand in cand, se uita daca este mai sus sau nu umarul lui decat al meu. Sunt destul de inalta.
***
A doua intalnire a fost in septembrie, pe malul oceanului. Stiu ca-i priveam stanjenita pe cei doi indragostiti asezati pe o banca, intre noi si mal, cum ea isi rezema capul de umarul lui. Barbatul cu trei ani mai mare decat mine, care tocmai imi spusese ca el e nascut in zodia Dragonului, iar eu in cea a Oitei, statea pe banca, in stanga mea, la o oarecare departare. Ma privea in ochi, zambea, vorbea rar si clar. Ziua aceea era chiar ziua mea.Venise special ca sa-mi spuna "La multi ani" si a tinut sa-l invat cum se zice in limba romana. In timp ce stateam de vorba, scotea din cand in cand din buzunarul jeans-ului o cutiuta cu bombonele mentolate. Lua cate una. Doar el, mie nu-mi dadea... Asa ca i-am cerut. Dupa care a inceput sa-mi ofere, de cate ori se servea si el. Problema era ca eu am rinita si stranutam amarnic, dupa fiecare pastiluta.
***
"Eu cred ca o femeie straluceste cand munceste. Eu vreau ca sotia mea sa continue sa munceasca, nu tin sa fie casnica", imi spusese, la prima intalnire. In seriale si in relatari documentare, femeia japoneza renunta, de obicei, la serviciu, odata ce se casatoreste. Barbatul o apara pe ea, iar ea apara caminul/copiii (ie wo mamoru). "Si mai cred", a spus el tot atunci, "ca in cresterea copiilor, trebuie sa stii si sa-i certi, nu poti sa-i alinti nelimitat". Eram bucuroasa ca spunea astfel de lucruri de la inceput si, mai ales, ca eram perfect de acord cu el.
Era august, miezul verii, abia respirai de caldura, stateam pe o banca in oras, dupa ce luasem pranzul. Ne dadusem intalnire de dimineata, fiindca, zicea el, se trezeste foarte devreme. La ora aceea inca nu erau deschise cafenelele si ne-am plimbat destul, pana sa gasim una. Starbucks. Intram, comand mocha, iar el, cred, caff frapp (dupa casatorie, cand am rememorat aceste clipe, mi-a marturisit ca era ingrozitor de dulce!). Dar atunci a baut totul, fara sa cracneasca. Am inceput sa discutam despre cum ne petrecem timpul liber, ce muzica ascultam, ce filme ne plac, cand, brusc, spune: "Eu cred". Se uita la cruciulita mea de la gat. "Stii filmul lui Mel Gibson despre Hristos?". "Actrita care joaca Sfanta Maria este romanca", i-am spus. M-a privit in ochi si mi-a spus aproape soptit: "De cand eram mic, am fost atras de Iisus".
***
Prima dimineata in doi, la mine acasa. E mijloc de octombrie, o toamna blanda. Pregatesc o cafea turceasca. O torn in cesti. Pe masa se afla un pliant cu reclama pentru cafea: un cappuccino; sub fotografie scrie: "In dimineata aceasta, am tot ce mi-am dorit". Se pare ca nu numai dorinta mea, ci si a lui era pe cale sa se implineasca. "Oishii" (gustos), zice. "De fapt, tot ce mi-ai gatit tu este oishii. Imi place mancarea romaneasca. Am mai mancat si bucate gatite de altcineva, dar nu mi s-au potrivit, dar tu esti grozava! Ar fi un chin altfel, stiu astfel de cazuri..."
***
Ma rusinam ca ma saruta in public, dar, in acelasi timp, eram si fericita ca o face. Tot in luna octombrie, am mers la teatrul Kabuki, il vedea pentru prima oara. Apoi, la teatrul de papusi, Bunraku. Ambele i-au placut. Ma simteam usurata ca se simte atras de obiectul pasiunii mele. Am luat odata cina si la restaurantul romanesc "Darie" din Ginza. "Bun", zicea el mancand, "bun".
Intr-o seara, in timp ce noi vorbeam la telefon, a inceput filmul coreean "Il Mare". L-am vazut impreuna, fiecare in apartamentul lui. Un alt film indragit de el, pe care nu-l stiam, a fost "My Big Fat Wedding" - dupa care m-a intrebat daca botezul in rit ortodox este asa ca in film, cu tot trupul scufundat intr-un ciubar.
***
- Ce inseamna sa fii crestin? m-a intrebat odata, la telefon.
- Ce mi-ai spus tu in prima zi cand am avut intalnire: EU CRED.
Dupa cateva luni, eu citeam Crezul pentru el, la ceremonia de botez din Romania. Trecuse de buna voie la ortodoxie.
- Dar el a vrut? Sau noi l-am botezat doar asa, si suntem niste complici? a intrebat doamna preoteasa.
- El CREDE, doamna, am spus.
Si astfel, cu intalniri si convorbiri telefonice, au trecut doua luni de la ziua mea. Descoperisem aka ito, firul rosu care ii leaga, in viziunea japoneza, pe doi indragostiti. Era deja noiembrie. Se mai incheia un week-end. Trei luni de la prima intalnire. De dimineata cumparasem impreuna o sofa plianta pentru sufrageria lui, el neavand decat futon (plapumi de dormit pe jos - ii spusesem ca nu pot dormi pe jos). Se facuse rosu ca un rac la casa, cand am platit canapeaua.
Seara de toamna. Stam de vorba la o cafea. El spune:
- D shiy ka na. Ce-ar fi de facut?
- Pai, asta ar fi de facut, zic eu, s shiy!
- Si eu zic la fel. Sa le spun parintilor, fratilor si sefului meu. A sunat pe loc si i-a anuntat. Apoi i-am sunat si eu pe parinti, acasa, in Romania. Le-am cerut voie sa ma marit, a vorbit si el cu ei, eu traducand. "Doamne ajuta!", mi-au spus ai mei. "Si parintii lui ce spun?", intreaba tata. "Sunt bucurosi, foarte bucurosi". "Deci sunt de acord?". "Da. Ne casatorim".
"Kokusai kekkon ka", se pare ca spusese mama lui la telefon. Casatorie internationala, carevasazica... Cu ani in urma, la un seminar, profesorul ne-a rugat sa ne spunem parerea despre acest gen de casatorii. Atat studentii straini, cat si cei japonezi, au fost destul de pesimisti: au vorbit despre bariera lingvistica: nu poti transmite nuante, semnificatii complicate; despre cea culturala: obiceiurile difera, cum te poti adapta sau renunta la ele, mai ales cand este vorba de religie, dar chiar si cand este vorba de mancare, curatenia casei si cea fizica? Apoi au abordat si aspectul social: parintii sau rudele pot sa nu fie de acord sau exista riscul sa nu te poti integra in comunitate... Profesorul a parut surprins sa conchida ca tinerii, fie ei japonezi sau straini, nu par prea dispusi sa se indragosteasca de cineva din alta tara.
Kokusai kekkon. Mai demult, o doamna japoneza mai in varsta mi se plangea ca o prietena de-a ei are fata maritata cu un spaniol si ca este ceva insuportabil, ca nu-si lasa pantofii la usa, aliniati cum trebuie! "Iroiro aru no yo, tot felul de neplaceri"...
***
Imi amintesc adesea de cei doi sempai, un coleg si o colega, mai mari, de la Universitate, care, dorind sa ma vada la casa mea, faceau ceea ce se face in mod obisnuit in Japonia, si, cred, nu numai aici: ma invitau fie in oras, fie acasa, la o petrecere unde veneau si burlaci, apropiati de varsta mea. Dar, desigur, lucrau deja la mari firme. Eu eram o studenta iesita din tipare: ma apropiam de treizeci de ani si imi dadeam doctoratul; femeile japoneze de varsta mea erau, de obicei, casatorite, si mame a cel putin un copil.
Dupa o astfel de petrecere, colega mea mi-a spus: "Tottsukinikui". Adica,"e greu sa se ataseze cineva de tine". Cuvinte care, in cadere, adunau dupa ele, ca un bulgare de zapada in rostogolire, alte cuvinte din amintire, rostite de barbati japonezi la adresa mea, cum ar fi: kawaiku nai (nu e delicata, n-are nevoie de ajutor, nu-i mignona); sau: shibarares dakara, iya da ne (nu-mi place, e prea autoritara, cred ca mi-ar restrange libertatea). Apoi am aflat ca exista un grup al celor ce-si cauta un partener de viata. "La noi sunt inscrisi multi domni care nu au ocazia sa-si faca cunostinte mai apropiate printre doamne...", mi-a spus o functionara. Am incuviintat din cap. "Fiindca nu aveti inca patruzeci de ani, aveti dreptul sa va inscrieti in grupul celor mai tineri...".
A fost mai simplu decat as fi crezut: am predat adeverinta de celibat de la Ambasada, adeverinta de angajat in campul muncii, adeverinta de venit, am completat cererea de inscriere in grupul celor care doresc sa-si caute un partener de viata, am platit serviciile pentru un an si am plecat fericita, dupa ce am mai privit o data numele afisate la intrare - cuplurile formate prin acest birou de mediere pentru casatorii. Doamna care raspundea de mine mi-a urat sa ajung si eu la avizier. Nu cred ca am indraznit sa-mi formulez nici macar in gand un raspuns.
Mai incercasem cu ani in urma. Trimisesem o cerere de inscriere la o astfel de firma, dar nu primisem nici un raspuns. Si atunci, ca si acum, adresa agentiei matrimoniale era scrisa intr-un anunt publicitar din ziarul la care eram abonata, unul din cele mai mari din Japonia. Nu mai tin minte. Cred ca stiam de firmele acestea, dinainte de a veni la studii in Japonia, sau am aflat dupa aceea? Oricum, cert este ca vazusem destul de des in filmele lor (seriale de televiziune) asa-zisele omiai: intalniri intre doi tineri, aranjate de un mediator de la o firma specializata. Inainte de intalnire, tinerii primeau datele referitoare la candidat/a si o fotografie a lui/ei. Daca erau interesati, se intalneau in prezenta mediatorului, uneori si a parintilor din ambele parti. Cateodata, chiar acceptarea unei astfel de intalniri insemna acceptarea candidatului ca logodnic. Alteori, dupa prima intalnire, tinerii urmau sa decida daca strang relatiile sau nu. Nici rolul parintilor nu era de neglijat in luarea deciziei. In alte filme, se punea uneori intrebarea: "renai kekkon" sau "omiai kekkon", adica, "v-ati casatorit din dragoste sau prin intalniri aranjate?".
La prima vedere, puteai crede ca o casatorie prin omiai nu este si o casatorie din dragoste...
Firma in evidenta careia ma inscrisesem nu intervenea, insa, in procesul de cunoastere a partilor sau in luarea deciziilor. Din interes sau din dragoste, depindea de cei implicati. Eu stiam ce imi doresc. La mai bine de un an de la casatorie, m-am intalnit, in Romania, cu prietena mea din copilarie, care m-a intrebat cum mi-am cunoscut sotul. Cand i-am spus ca printr-o agentie, mi-a zis: "La noi, la agentii nu se duc decat cei cu probleme, in rest, daca esti O.K., iti gasesti tu singur pe cineva, totul este sa iesi din casa la un ceai, undeva...". Da, eu nu ieseam. Acasa - facultate, iar mai tarziu, serviciu - acasa. Nu baruri, nu cluburi, nu discoteci. Un prieten roman, venit tot cu bursa de studiu, si o prietena foarte buna venita cu serviciul la Tokyo, si-au cunoscut partenerul de viata la o petrecere. Seara, la distractie cu colegii de facultate sau de serviciu, au facut cunostinta cu cineva aflat si el in alt grup, cineva care, cu timpul, a devenit jumatatea lor. Ea s-a casatorit cand eu eram studenta; el, la un an dupa ce m-am casatorit eu.
Da, mai aveam un an pana la patruzeci, si eram deja angajata in invatamant de 5 ani. Aveam doctoratul, dar n-aveam un iubit. Nu stiu unde citisem, sau vazusem tot in vreun film, ca in Japonia, femeile care continua studiile superioare se casatoresc mai greu... Si, in general, femeile de varsta mea, cu serviciu, erau prezentate in seriale ca fiind destul de barbatoase si dure... Cu vreo doi ani inainte de a ma inscrie eu la aceasta agentie matrimoniala, in Japonia fusese la moda cuvantul make inu (caine de prisos). Se facea referire la femeile de peste treizeci de ani, necasatorite, fara copii, dar cu serviciu si suficienti bani ca sa duca o viata fericita. Era un fel de a spune ca in Japonia o femeie este considerata realizata doar daca se casatoreste pana la trei-zeci de ani si are copii, in majoritatea cazurilor, renuntand la profesie. Deci eu eram un caine de prisos.
Cu un an inainte de a bate la usa acestei agentii matrimoniale, fusesem in Romania si, la recomandarea unui preot mult stimat, am inceput sa citesc doua acatiste: unul inchinat Maicii Domnului si unul inchinat Sfantului Antonie. Le citeam alternativ, aproape zi de zi. Si-mi rosteam dorinta.
M-am inscris la agentie in martie. In fiecare luna, dupa cum fusese intelegerea, am primit datele a cate trei candidati care indeplineau conditiile mele de varsta, venituri si... inaltime. Sunt destul de inalti... Erau atasate si cateva randuri scrise de ei insisi, o mica auto-prezentare si o idee despre cum vad ei relatia ideala cu partenerul. Desigur, si eu scrisesem asa ceva in cererea mea. Am raspuns ca sunt interesata de unii, pe altii i-am respins. Au fost cativa care au vrut sa ma cunoasca. Ca urmare, am schimbat, tot prin agentie, numerele de mobil. Si am asteptat. Unii au sunat, altii nu. Dintre cei care au sunat, unul a disparut dupa o intalnire. In ceea ce-i priveste pe alti doi, am disparut eu. Si iata ca este august si ma suna un altul, care-mi spune: "Nu voi veni la intalnire in costum". Mama era la mine, eram in vacanta de vara. Ii povestesc, ne amuzam. Raspunsul meu fusese: "Nici eu".
La prima intalnire, mi-a spus ca este cam retras si cam tacut, si ca fetele se cam plictisesc cu el; i-am raspuns ca eu nu ma plictisesc deloc si ca a te bucura de tacere, in prezenta cuiva, este ceva deosebit. Dupa prima intalnire, a sunat telefonul, la zece seara, ca sa-mi multumeasca pentru ziua deosebit de placuta. Apoi a sunat telefonul o data pe saptamana. Iar apoi, in fiecare seara, patru luni. Vorbeam cam cate o ora, despre noi, amintiri, prieteni, intamplari, ganduri, sentimente, descoperindu-ne din ce in ce mai apropiati. Eu continuam sa ma rog seara de seara, ca de obicei.
***
Cand m-a prezentat parintilor lui, am aflat ca sunt amandoi de varsta tatei. Iar mama lui a spus: "Ce griji mi-am facut ca nu se mai insoara, ce griji! Dar iata ca EXISTA DUMNEZEU!".
Am depus actele la primaria orasului la patru luni de la prima intalnire, iar la un an, am facut cununia religioasa in Romania, nasii fiind domnul si doamna preoteasa. Au venit rude si prieteni.
Un domn japonez ne-a spus de curand: "Deasupra voastra pluteste un norulet in forma de inima. Ma faceti si pe mine fericit". Si apoi, razand, "dar asta nu mai dureaza mult, vreo cinci-sase ani...". La noi au trecut sapte. Poate avem o sansa...
MARIA MELANIA