Raveica nu ne poate primi. Va muri, noaptea asta. Ultima bocitoare din Gura Raului. Nora ei, Maria, ne zice ca de sapte zile sta intinsa pe pat, fara suflare. A trimis dupa preot, sa vina diseara la capataiul ei. Si plange. Batrana Raveica i-a fost ca o mama. O mama a intregului sat, a tuturor oamenilor. "Pe cati nu i-o cantat (plans) ea si nu le-o petrecut sufletele in cealalta lume... Acuma ii vremea sa se cante cineva si pentru dansa".
A doua zi dimineata mai zabovim putin pe la gardul inalt, de caramida si fier impletit. Nora Maria iese imbujorata. Poarta acelasi sfeter rosu, de lana groasa, pe gat. Ne face semne repezite, cu mana, sa intram. Spune ceva agitat, repetand des expresii precum: "ii ca o minune!"... Cum ca asta noapte i-a venit sa-i sopteasca muribundei la ureche ceva... Nici nu se gandea c-ar putea s-o auda. I-a venit sa-i spuna ca niste domni mari, de la Bucuresti, "or venit special" ca sa intrebe de caietele ei cu bocete. Bocetele... Cine-si inchipuia ca batrana si-ar putea aminti?... Iar acum, Raveica Capatana sta inaintea noastra, pe marginea patului, mandra si dreapta ca o imparateasa, privindu-ne pe toti copilaros, cu un zambet stins. Efectiv nu-mi vine sa cred ca am in fata o femeie abia iesita din moarte. Din moarte adanca si lunga. Din coma. Chipul i-e inca foarte palid, livid, ochii umezi si mirati, dezmeticiti ca dupa un somn indelung. Isi tine palmele-n poala, impreunate, solemne. Linistite, precum doua aripi de pasare adormita frumos. "N-am murit, ca sa le spun la domni "povestea" mea", zice. Calm, hotarat, din vorbele ei nu razbate nici o indoiala. Si avea sa repete asta inca de vreo douazeci de ori, de-a lungul convorbirii noastre: "N-am murit asta noapte, ca sa le pot zice...". Mintea i-e atenta, amintirile intacte. In privirile albastre, intunecate, se reaprind treptat vechi straluciri. Si abia foarte tarziu aveam sa-mi dau seama de insemnatatea reala a acestui fapt, de onoarea extraordinara pe care mi-a facut -o aceasta femeie, cu o putere ce aproape ma cutremura: da, Raveica Capatana s-a trezit din morti anumit pentru mine.
Darul plansului
Batranele din Gura Raului au pielea fetei alba-alba, intinsa, nesapata de riduri. Chipuri albe, menite parca din stravechimi sa se potriveasca cu mandrele costume sibiene alb-negru, sa rasara din adancul naframelor acelora imense si bogate, cu modele fastuoase si franjuri prelungi. Niste regine par, intr-adevar. Glasul le e rotunjit, intelept, princiar parca. Mersul falnic, leganat dupa lente si tainice masuri. Asezarea aceasta e una dintre putinele din tara in care oamenii inca mai merg pe ulite invesmantati in straiul asta pretentios si amplu, zi de zi. O promenada de regine si crai e ulita mare a satului duminica, dupa Liturghie. Si toti o cunosc pe batrana Raveica. Pe toata valea asta serpuita a Cibinului, de la "gura" lui si pana la drumul mare al Sebesului, toti o stiu si o pretuiesc enorm. Oamenii zic despre ea ca are "un dar" sau ca are "puteri mari". Ca ar detine "darul plansului", o putere speciala pe care putini o mai au azi.
* Asta mi-o zisese si Ihora Marina, cea care "se mai canta" si acum la morti, in locul Raveicai, si care-i chiar viseaza "intre flori, imbracati frumos, romaneste" pe aceia ce s-au dus senini catre Rai. Batranica asta rotunjoara, cu obraz bucalat ca de fecioara, mi-a recunoscut umila ca, desi face asta de multi ani, ea "n-are nici pe departe darul" inaintasei sale. Ca doar Raveica e in masura sa vorbeasca despre bocete - ea singura poate "sa intre in legatura" cu sufletele raposatilor si sa le petreaca dincolo.
* La fel, Muntean Maria, zisa Mia Lupului. Considerata unanim "femeie cu puteri foarte mari". O descantatoare. Una din ultimele. Desi tot parul i-e alb ca laptele, pastreaza la spate, sub naframa, niste cozi feciorelnice si blonde precum aurul, impletite complicat, intr-un cerc pe care nu l-a mai desfacut din ziua-n care a inceput "sa faca" lucruri neobisnuite. Multora le e si teama sa-i treaca pragul. Stie sa prezica viitorul cu bobi, adeseori profetiile i s-au implinit, de aceea satenii se inspaimanta doar la gandul sa afle. Stie sa intoarca laptele la vitele deocheate. A auzit cu urechile ei Maiestrele cantand voluptuos, a dragoste, prin paduri. Stie cum se face ca sa-ti aduci acasa barbatul iubit calare pe un caine mare, cu ochii ca flacara. Stie multe. Dar sa se cante la coparseiele mortilor, asta n-a putut-o niciodata. "N-am darul, n-am vers", ne spune, dusa pe ganduri. "Numa' Raveica ceea stie, numa' ea are puterea sa vaza sufletu' mortului cum iese din el ca un abure..."
* Si, nu in cele din urma, dascalul de istorie al satului, Dumitru Campean. Cel care s-a ocupat indelung si minutios de credintele ancestrale ale Gurii Raului. S-a uitat deseori la Raveica cum face. Zice ca acolo, langa sicriu, batrana intra intr-un fel de "transa" - asta-i cuvantul! - in care efectiv "vorbeste cu glasul mortului". Atunci, in starea aceea de durere suprema, pe care ea insasi si-o provoaca, femeia se transfigureaza. Nu mai e ea. Versurile ii vin pe buze inconstient, "transmise" parca din alte lumi. Bocetele sale sunt "revelate", superbe poezii in care nici un vers nu-i pregatit dinainte, ci toate-i vin chiar atunci, pe loc, in starea aceea vecina extazului. Un fenomen straniu, pe care el nu l-a intalnit nici in carti, nici in filme, nici la acei renumiti samani siberieni despre care auzise ca ar detine un cult al mortilor si niste tehnici magice asemanatoare. Si-mi mai zice profesorul Campean ca au mai fost cateva situatii in care aceasta femeie si-a revenit din moarte. Doctorii au spus ca nu mai au solutii, preotul i-a dat ultima impartasanie. Iar ea "s-a pus" ca sa moara, in pat. Apoi, de fiecare data, si-a amintit ca mai are ceva de facut...
Raveica Capatana e doar o taranca oarecare, dintr-un sat de la poalele Cindrelului. Dar dupa ce a plans de-o viata cu lacrimile unei intregi asezari, cu plansul oamenilor care nu au avut puterea sa mai planga, dupa ce a calauzit duhurile atator crestini spre vamile vazduhului, ea a ajuns acum sa fie stapana chiar si pe propria-i moarte.
"Iubeam. Iubeam din toata inima..."
Afara bat clopotele. Dangatul lor rasuna in fiecare ungher al incaperii. O odaie nespus de curata, cu flori in fereastra si sfinti mari pe pereti. Raveica isi trece o palma pe deasupra ochilor incordati, de parca ar vrea sa-si vanture tremurat lumina unor vechi amintiri. Cand vorbeste despre mortii ei, despre clipele acelea delirante petrecute langa capataiul lor, cuvintele batranei capata o forta ireala, ca de vis. "Am primit harul lacrimilor", zice. "Harul lacrimilor. Iar asta ii lucru mare...". Mama sa a murit pe cand ea avea numai 9 ani. Atunci a simtit pentru prima data in urechi "cantecul mortii". O pornire neasteptata de a-si descarca tristetea, dar nu strigat, nu cu siroaie de lacrimi, ci mult mai rafinat, insa mai dureros parca - anume de-a o face in versuri. Pe urma i-au murit fratii, unul dupa altul. Fratiorul ei drag, Ionut: "Dragul meu, fratele meu/ Vai cum imi pare de rau...". Sicriul lui era mic - cam un metru - din lemn de brad reavan, abia geluit. Asa, ca o lada. A murit si tatal, chiar in ziua in care Raveica isi imbraca rochia de mireasa. Ion Hanz, celebru poet popular al Gurii Raului. Poate de la acest parinte a mostenit ceva, "poezia, da' nu bocetu'. Bocetu' nu poate fi mostenit si nici invatat". Asa zice. Apoi s-a dus si barbatul ei iubit, Mitu lu' Tanase, om pe care chiar nu mai vroia sa-l piarda, orice-ar fi fost, caci ramanea prea singura in lume... Asa incat, dupa toate astea, ea si-a pus fata pe lemnul sicrielor, si-n piept a simtit cum incep sa ii urce... versurile! "Puneam obrazu' pe sicriu' la mortu' si el imi spunea bocetu' asta. Imi dadeau cuvintele. Imi ziceam acolo durerea mea. Si asta ma stampara. Imi stampara sufletu'. Simteam asa... Ca ma usor. Bocetu' asta ii ca o razbunare. Sa razbuni durerea care te apasa. Durerea care mi-o ramas in inima eu am inschimbat-o in versuri..."
E-o aventura sa le citesti, sa le destesi povestile care le-au inspirat. Stranse in vreo sapte caiete si-un fel de carte mare, pe care i-a tiparit-o, nu de mult, cineva din sat. Fiecare bocet din acestea e o biografie. Povestea vietii unui om. Cu bune, cu rele, cu intamplari si secvente concrete care-au ramas in memoria satenilor, innodate maiestrit prin versuri de jale. Pe toate le aduna Raveica, pe pat, langa ea si le contempla de sus, indiferenta, fara mandrie. De parca, de-acum, nici nu i-ar mai apartine. Imi repeta ca asta nu-i un talent si nici ceva ce poate fi invatat de la altii. "Doamne, cum sa inveti asa ceva?... Nu se poate. N-ai cum. Trebuie numai sa deschizi inima. Da' asa, fara oprelisti. Asta nu stiu oamenii sa faca. Plansu' asta. Ca doar si asta-i un dar. O, Doamne, ce mult m-am cantat eu! Sute si sute de suflete, de pe toata valea... Da' iubeam pe toata lumea! Iubeam pe mortu' din toata inima. Cand te canti langa el din toata inima, parca, nu stiu cum... Parca intri cu el in groapa, impreuna cu el. Si iubeam. Eu nu alegeam ca-i bogat ori sarac, c-o fo' bun sau rau, c-o facut cutare lucru in viata lui. Eu n-am ales niciodata pe nimeni. Chiar daca erau oameni care m-o dusmanit, care mi-o vrut mult rau - eu nu ma lasam! No. Uite, cum o fo' soacra mea, care-o fo' rea cu mine si m-o batjocorit si m-o chinuit toata viata. Am zis atunci, la sicriu, ca: "Doua mame am avut/ Pe-amandoua le-am pierdut...". Da' din toata inima am zis. Si lu' tatu i s-o pus la inima cand m-am cantat eu. Ca el numa' nu putea pricepe cum puteam eu zice asa frumos despre o femeie care atata m-o urat si m-o amarat... Cand plange, omul nu uita. Si asta iti intareste viata. De egzemplu, mama mea - o murit cand eu eram copila mica. Da' eu nu mi-am uitat-o. Aproape la fiecare mort o tot pomeneam. Vorbeam cu mortu', cu sufletu' lui: "De-aicea cand ii pleca/ Multa lume te-o vedea/ De-i vedea pe mama mea/ De ti-i intalni cu ea/ Spune-i ca mi-i dor de ea/ Ca mi-i tare dor de ea..". Poti zice ca-s asa, niste vaiete de muiere proasta si slaba de inima. Poate. Da' eu va spun ca atuncea... Nus cum sa va poci zice... Parca intram in legatura cu mortu' cand ii ziceam durerea mea. Trebuie sa stii cum sa le zici, bocetele astea. Nu mai stie lumea azi sa planga fara sfiala. Sa stii sa plangi ii asa, ca un leac pentru suflet. Lacrima curata de Domnul e ascultata. Asta o stiu si o zic. Da' astazi parca nu mai plange nimeni. Ma mai uitam la televizor, ori la mormantarile astea de la oras. Stau toti si se uita la sicriu. Daca mai arunca si ei un pumn de tarana acolo. Si abia asteapta sa mearga toti la pomeana, sa manance si sa bea si sa-si aminteasca. Eu una nu iubeam prea mult pomenile. Nu-mi place adunarea, teatrul, vorba lunga. Da' sa stai singur langa fruntea la un mort si sa te canti cu toata durerea ta... Asta ii lucru mare. Mi se stampara inima. Dupa ce plecam de la mormant, eram fericita de gandeam ca-s in al septelea cer. C-am facut ceva bun, c-am plans eu in locu' tuturor. Parca nici nu vroiam sa se termine, sa-l bage pe om in groapa si lumea sa-l uite acolo. Si ma cantam asa, chiar daca era cel mai ticalos om intre oameni: "Nu puneti pe el pamant/ Ca o fost un suflet bland/ Nu puneti pe el tarana/ C-o fost o inima buna.."."
Dincolo de ganduri
Intr-adevar, profesorul Campean avusese dreptate: de-un fel de "transa" este vorba. Raveica recunoaste asta cand o-ntreb la ce se gandea atunci cand se canta langa sicriele mortilor. Imi zice ca nu se gandea la nimic. La absolut nimic. Ca intra intr-o "stare", "dincolo de ganduri". Inteleg de la ea ca ar fi ca un fel de delir, dar in care te pastrezi totodata perfect lucid, fara ca lacrimile sa-ti intunece privirea si fara ca durerea sa-ti inece rostirea versului. La moartea unui frate de-al sau a ramas in starea asta trei zile incheiate. Nici nu si-a dat seama cand se schimbau ziua cu noaptea, n-a mancat, n-a baut. Si nu si-a ridicat capul de pe sicriu, "cantandu-se" fara oprire. "Vai moarte, arde-te-ar focul/ C-aice nu ti-a fost locul/ Sa te fi dus prin streini/ Pe la oameni mai batrani/ Ai iesit la drumul mare/ Si ai luat la intamplare/ Ai luat om tinerel/ Nu ti-o fost mila de el...".
Mereu si mereu Raveica repeta cuvantul acesta: "inima"!... Ca trebuie sa zici "din toata inima", sa-ti deschizi inima, ca versurile iti picura in inima "din alta parte"... E adevarat, niciodata n-a stiut de dinainte ce va zice acolo. Si nici nu e bine sa gandesti dinainte. "Caci atuncea nu mai vorbesti cu glasu' tau. Vorbesti cu glasu' mortului de langa tine...". Cand auzea la biserica batand clopotele mortilor, femeia isi golea mintea de ganduri si pornea spre cimitir doar cu inima deschisa, nu si cu mintea. "Iara cateodata, cand ma-ntorceam de la mormantari, fugeam repede acasa si puneam mana pe caiet si-ncepeam a scrie ce-am zas mai-nainte. Asa, automat, fara sa ma gandesc. Dintr-o suflare. S-apoi cand citeam, dupa o zi-doua, nici nu-mi venea a crede ca eu, Raveica, am putut sa compun toate astea... Ma tot intrebau oamenii: "Ca de unde le mai scoti? De fiecare data altfel...". Si eu le ziceam ca nu stiu. Imi vin. Mi s-o pus pe inima. De la un timp, am inceput sa vaz lumea in versuri. Cand aveam de-a trimete o scrisoare la copii, la barbat, cand erau la armata ori cand erau departe, eu o scriam in versuri. Si cand faceam o cerere la primarie, tot in versuri parca imi venea a o scrie. Auzeam asa, mereu, ca o muzica in inima mea. No. Asta era. Altceva nu. Asta m-o facut pe mine fericita."
Raveica Capatana are acum 77 de ani. A facut cinci clase primare, la scoala de aici, din Gura Raului. Incepand cu acum vreo 10 ani, ceva ciudat s-a petrecut in viata ei. Intr-o seara de primavara timpurie, pe cand statea cu fereastra deschisa spre cerul plin cu stele, s-a gandit deodata la toti cei dragi din neamul ei care au murit si atunci, fara sa-si dea seama precis de ce... a deschis dulapul cu versuri!
Ultimul bocet
Dulapul. De multa vreme nu mai facuse asta. De fapt, crede ca n-o facuse cam niciodata. Caietele erau acolo, stivuite cuminte, intre randurile de straie stramosesti. A deschis unul si a citit. Apoi altul. S-a uitat inauntru, mirata. Cuvintele erau intocmai cum fusesera scrise atunci, demult, dupa inmormantari. La prima mana. Cu unele greseli, fara nici o adaugire ori ajustare de ritm. Niciodata Raveica n-a facut corectii pe bocetele ei, nici macar o singura virgula. S-a uitat inauntru si a citit. Apoi a rupt incet, pe rand, fiecare poezie, bocet cu bocet. Manunchiuri de file pe care le-a asezat meticulos pe jarul din cuptor, ce mocnea inca, negru-rosiatic. Nu stie nici acum prea bine de ce. Asa i-a venit. Zice ca niciodata in viata n-a facut altceva decat ceea ce i-a venit. "Am zas ca pentru mine parca nu mai are rost sa mai plang atata. Nu stiu, parca m-am urat. Asta o fost asa, ca o usurare. Caietele alea parca imi tineau in loc viata. Asa ca, pe care le-am citit, le-am bagat in foc. No. Asta o fost... Povestea...". Ii spun ca imi pare rau. Nu de alta, dar caietele acelea erau o istorie vie a satului, cu nume, intamplari, ani, cu povestile atator si atator oameni. Care meritau poate sa ramana cuiva amintire. Macar pentru acest motiv si tot erau foarte valoroase. Iar Raveica priveste parca prin mine, spre fereastra cea larga, zambind luminii si vietii primavaratice de afara, satului si lumii intregi de dincolo de peretii intre care zace, de atatia ani, insingurata: "Da, poate. Da' eu, atunci, n-am stiut...".
***
Isi aminteste cu precizie ziua si ora, acum 5 ani, cand "i s-o luat" harul lacrimilor. De la un simplu fapt, un amanunt aparent fara nici o importanta. Era ca de obicei la o inmormantare, aici, in vecini. Tot primavara, o zi albastra de la inceputul lui martie. Odaia era larga, racoroasa, cu lazi de zestre si prapuri inalti spre pereti. Lume multa, cufundata in linistea priveghiului. Raveica era in fata, indoliata, cu fruntea lipita de sicriu. Si atunci, deodata... l-a vazut! Usa cea mare s-a deschis incet si-n incapere a intrat un barbat. Inalt, mai in varsta. Imbracat in suman lung, frumos, de postav negru. S-a descoperit si s-a apropiat de ceilalti. Il stia de undeva, era dintr-un sat vecin, asa crede. Si parca zambea, dar foarte putin, pe sub mustata lui vartoasa si sura. Fruntea-i era plecata, ca si a celorlalti. Si numai tarziu, dupa o prelunga tacere, el a rostit ceea ce ea banuia deja, ceea ce presimtea ca odata si odata o sa i se intample. A zis... Nici nu mai stie precis ce. Ceva cum ca "sigur acuma femeia aceea o sa se cante...". Cam asa ceva. Nici n-a zis-o vadit, cu glas tare, dinadins ca sa-l auda ceilalti. Si nici macar n-a zis-o cu ironie ori zeflemea. "O zis si el asa cum i-o venit, bietu' om. Da' eu l-am auzit. Si de atuncea n-am mai putut. Gata, nu m-am mai cantat pana azi, niciodata. Din secunda aceia. N-am mai avut... harul! Da, probabil ca ti se ia. Tot asa de usor cum ti se si da. Pan-odata. Pan-odata-s toate. Pan-o fost din toata inima, o fost. De acuma-nainte, lacrimile mele curg inauntru".
Fotografiile autorului
P.S. - Imediat dupa plecarea mea din satul Gura Raului, starea de sanatate a Raveicai s-a agravat iarasi, intr-un ritm galopant. Acum se afla intr-o faza critica, la un spital din Sibiu. Rudele spun ca va muri foarte curand. Dar cu Raveica Capatana nu prea poti sa stii niciodata.