Baiatul si pasarile
- Povestiti-ne despre copilaria dumneavoastra din satul Cenade...
- Eu m-am nascut si am copilarit pe dealurile Ardealului, si de acolo ai alta perspectiva asupra lumii! Poate ca asa s-a nascut si viziunea panoramica din picturile mele, caci tot timpul am vazut lucrurile de sus, larg si cuprinzator. Apoi, eu m-am nascut langa padure, si asa am observat de copil tot ce misca: animale, pasari, fluturi, gaze - toate ma fermecau!
- Saranii sunt pragmatici. Isi pun copiii la munca de mici. Parintii dvs. va lasau sa umblati dupa fluturi?
- Tata a fost primul primar roman din Cenade (judetul Alba), primul primar de dupa Marea Unire. A stat doua legislaturi, si cand a terminat s-a facut brigadier silvic. Avea oarece cheag, asa ca daca ma puneau sa fac ceva, ma trimiteau la pascut vaci si oi. Visul meu. Sa stau singur, pierdut, prin pajistile inmiresmate. Eram nebun dupa pasari! Pe unele le tineam chiar in colivii, dar nu ramaneau prizoniere prea mult; dupa ce le invatam pe de rost cantecul si culorile, le dadeam drumul. Pasarile sunt pentru orice copil un miracol. Iar eu le-am vazut si le-am studiat indeaproape. Daca vezi o pasare in copac, e una! Dar daca o tii in mana, si-i simti viata, e altceva. Ce senzatie sa tii o pasare in mana! E speriata, inima ii bate sa i se rupa, e ceva extraordinar!...
- Pasarile din Cenade erau ca acelea pe care le-ati pictat in tablouri?
- Multe erau colorate, asa cum sunt prigoriile, despre care, la tara, cand se rotesc si canta, se spune ca anunta ploaia. Isi fac cuiburile prin rape. Dar cotofenele mi-au placut cel mai mult. La noi, in Ardeal, li se spune fatatarci. Fatatarca este pasarea care aduce vesti bune. Era o aventura intreaga sa cauti prin spini, prin tufe, ca sa le descoperi cuiburile. Bineinteles ca le lasi acolo. Chiar si aici, in parcul Herastrau, am gasit printre tufe cuiburi intregi. E o bucurie sa stii ca natura e asa de aproape, chiar si intr-un oras. Ca nevazut si ascuns, rostul ei se implineste.
- E importanta pentru un pictor lumea in care traieste, peisajul in care a copilarit?
- Sigur ca e important de unde venim, unde ne-am nascut. Dar eu am pictat, am facut schite si am umblat foarte mult si pe dealurile din Muntenia si din Oltenia. De altfel, peisajul inspre Transilvania, in zona Fagarasului mai ales, e mult mai abrupt ca in Oltenia de Nord, Muntenia si Moldova, unde dealurile scad incetisor, nu asa brusc ca in Ardeal - de aceea, dealurile Regatului sunt mult mai picturale. Am umblat si mi-a placut sa pictez toata tara. Insa cum lumea stie ca-s nascut in Transilvania, pune pe seama acestui fapt o multime de lucrari facute de mine. Si nu-i chiar asa, caci eu ii iubesc deopotriva pe toti romanii si tot peisajul tarii. Dar mai ales dealurile. Imi place mult sudul. Cand eram tanar, am pictat mult pe Valea Prahovei, la Breaza, unde aveam o gazda. Plecam dimineata si ma intorceam seara. Faceam schite, desenam, luam o sticla cu apa cu mine, doua sandvisuri, o lanterna si stateam pana la apusul soarelui. Daca se intuneca, foloseam lanterna pe carari si pe drumuri de tara. Dar am si peisaje din Maramures, din Delta. Si am fost si in Grecia, si am desenat si pe-acolo. Asta s-a intamplat in tinerete. Apoi, dupa cativa ani, nu m-am mai dus in natura. Astazi prefer sa compun peisajul din mintea mea. Il inventez in atelier, pur si simplu. Il compun din ce am acumulat in sufletul meu. Totusi, imaginile din Transilvania sunt pline de amintiri care ma leaga de locurile copilariei, e lumea mea, stratificata in mine precum cercurile copacului.
Ciresul de pe Calea Rahovei
- Cum ati devenit pictor, d-le Viorel Marginean?
- Noi am fost zece copii la parinti, si eu am fost al zecelea. Fiind cel mai mic, imi placea mult sa rasfoiesc manualele de scoala ale fratilor mai mari, imi placeau cele de istorie, de geografie, erau imagini de arta in multe dintre ele, si asa am inceput sa desenez. Desenam enorm, inspirandu-ma din manuale, din natura, ori din imaginatie si memorie.
- Desenati de mic?
- De cand eram prescolar. Si de mic am dorit sa fiu pictor.
- Ati avut pe cineva sa va indrume?
- N-am avut pe nimeni! Am desenat cum am vrut eu. Dar am avut si doi frati mai mari care aveau si ei talent. Am si acum niste planse facute de unul dintre ei, sunt desene tehnice, nu-ti vine sa crezi ca au fost facute de un copil!
- De unde vi se trage talentul pentru pictura?
- Cred ca din partea mamei. Bunicul, pe care am avut norocul sa il cunosc, a murit la 84 de ani. Era analfabet, dar asa, fara carte, facea mobilier din lemn de stejar, facea porti, suri, poduri, avea stiinta lui secreta ca sa le faca trainice. Gheorghe Alexa il chema. La noi in comuna traiau si sasi, si romani, dar tot ce se lucra din lemn, era lucrat de romani. Sasii erau numai zidari. Din partea tatalui, erau pe toata linia padurari. Bunicul a fost padurar, tata la fel. Mama tesea covoare, ca asa se lucra atunci, si era foarte talentata!
- Tot umbland pe dealuri, sa desenati, cei din sat va priveau ca pe un copil cam ciudat, iesit din norma comuna?
- Deloc! Sa desenezi, sa citesti, sa creezi ceva cu mainile tale, astea-s lucruri firesti in Ardeal! Taranul nu se lasa niciodata de treaba. Mai tarziu, cand au aflat ca pictez si ca sunt bine vazut la Bucuresti, s-au bucurat.
- Parintii v-au incurajat sa va rupeti de rostul gospodariei, sa va dedicati intru totul picturii?
- Mai aveam doi frati la scoala, la Blaj, si cand s-a pus problema sa merg si eu la Liceul de Arta, la Cluj, tata si mama s-au cam speriat. De-acum era dupa razboi si nu mai aveau situatia dinainte; pe deasupra, tata fusese declarat chiabur si n-o duceau tocmai bine. Dar pana la urma m-au lasat, caci eu eram extrem de hotarat sa devin pictor! Sin minte ca azi, ca n-aveau sa-mi dea bani de tren; de altfel, nu mai fusesem pana atunci niciodata cu trenul, noroc cu un frate mai mare, care fusese prizonier la Stalingrad si venise acasa, dupa ani de stat prin Siberia. El a fost desemnat" sa ma insoteasca la Cluj. Bani de drum mi-a dat dirigintele meu, care credea tare in mine si voia sa ma ridic. Mi-a dat o suma importanta: "Du-te, tu, si da examen la Cluj, si pe urma om vedea!" - mi-a spus. La Cluj, tocmai se infiintase Liceul de Arta. Asa ca m-am dus, am dat examen si am intrat. La liceu, m-a incurajat mult directorul scolii, domnul Nistor Motiu, care studiase sculptura la Bucuresti. Deodata cu mine, directorul il remarcase si pe viitorul pictor de mare marca Vladimir Setran, de care ma leaga o veche prietenie, inca din anii aceia de adolescenta. Si tot Nistor Motiu ne-a sfatuit pe amandoi ca, la terminarea liceului, sa venim la facultate la Bucuresti - intr-o vreme cand mai toti ardelenii faceau, prin traditie, Belle-Artele la Cluj. In vremea admiterii la Institutul Grigorescu, am trait o aventura uluitoare! Doru Setran, care avea o matusa la Bucuresti, plecase inaintea mea acolo, urmand sa ma gazduiasca si pe mine la ea, o vreme. Stabilisem amandoi ca-mi va scrie si mie o carte postala, ca sa ma informeze, acasa, la Cenade, cand urma sa inceapa examenul de admitere, pentru ca la tara n-aveam cum afla. Ei, si Setran chiar mi-a scris o carte postala cu data examenului. Numai ca numarul casei de pe Calea Rahovei, acolo unde statea matusa lui, era aproape de neinteles! Mai apoi, mi-a marturisit ca a scris cartea postala mergand cu tramvaiul, si din cauza miscarii leganate a vagonului, adresa matusii - singura mea speranta sa pot trage undeva intr-un Bucuresti necunoscut - nu se intelegea! Dar eu nu m-am descurajat si, cu o incredere oarba, o incredere de ardelean in destinul meu, am plecat la Bucuresti, sa-l caut pe Setran de unde nu-i! Mi-am lasat bagajele pe undeva pe la Institut si m-am interesat calm ce tramvai merge pe Calea Rahova. Si cand m-am urcat in el, planul era facut: am sa incerc la mai multe case, batand din poarta in poarta. Ei, si la un moment dat, am coborat din tramvai, din instinct sau poate din inspiratie - oricum fara nici un motiv logic! - la o statie oarecare de pe Calea Rahovei. Si, imediat ce am coborat, am auzit un fasait... In fata unei vile era un cires... Si Setran era sus, in el!
Ocheanul intors
- Pare totul atat de usor la dvs., asa cum povestiti. Ati venit din Cenade, unde umblati dupa pasari, ati intrat din prima la liceu, la fel la facultate... Ati fost o forta a naturii!
- Atunci cand e sa se implineasca ceva, lucrurile au un firesc al lor! Poate ca asta-i destinul! Nu spun ca-i usor, nu poti sa treci ca gasca prin apa. Noi, in afara orelor, cum aveam un pic de timp liber, mergeam in natura. Luam tramvaiul, aveam si niste scule inventate de noi, cu care prindeam cartoanele, pentru ca panza era scumpa; dar gaseam in piata, la taranci, panza de in, tesuta de ele la razboi, si le preparam. Mai am si acum niste sasiuri facute de noi si prinse la colturi cu niste coltare din alea metalice, care se puneau la ferestre. Oricum, la liceu, la Cluj, am avut profesori mai interesanti decat la facultate! Dar fiecare rau are partea lui buna. Neavand ca dascali niste personalitati puternice, n-am fost influentati de ei, am fost mai liberi in exprimare. Asa ca ne-au ramas biblioteca, natura, studiul si observarea. Si nu cred eu sa fi lasat in biblioteca Facultatii, cinci carti necitite de mine.
- Departe de dealurile Cenadului, care e astazi izvorul dvs. de inspiratie?
- Un artist lucreaza si observa tot timpul, chiar si cand merge in autobuz. Ochiul mintii lui vede tot. Nu numai ce-l inconjoara - case, oameni, copaci, ci si realitatea ascunsa in peisaj. De exemplu, eu cand merg pe jos, pe soseaua Kiseleff, de la Arcul de Triumf, unde stau, pana la atelier sau in Parcul Herastrau, vad de nenumarate ori ca lucratorii de la spatii verzi nu stiu sa taie ramurile copacilor. Ramura copacului trebuie taiata cat mai aproape de trunchi. Atunci scoarta are puterea sa creasca si sa acopere taietura, inchizand rana. Dar daca lasi cioturi, scoarta copacului nu are putere sa creasca pana la capat. Acolo copacul devine gaunos, putrezeste si face scorburi. Cand vezi asa ceva, iti produce suferinta si tie. Si suferinta asta trece si in desen, in pictura. Desi un stejar secular - asa chinuit, neingrijit si cu cioturi - poate fi pentru tine, ca pictor, foarte interesant din punct de vedere artistic! Caci realitatea din arta si realitatea de fiecare zi sunt doua lucruri total diferite. Pentru oamenii obisnuiti, frumosul se confunda cu ordinea, cu curatul, cu ceea ce le place la prima impresie. Pe de alta parte, sa stiti ca in arta ideile nu vin ca un trasnet, din senin, ca nici trasnetul nu vine din senin. Cauti multa vreme o solutie, si intr-o zi o gasesti.
- Asadar, faceti tablourile mai intai in minte, si apoi le treceti pe panza?
- Sa va dau un exemplu. Am in expozitia deschisa zilele acestea la galeria Artmark o lucrare cu niste boia de ardei, rosu oranj. Acest subiect m-a obsedat multa vreme, asa ca m-am dus prin piete, am facut schite, am stat, m-am uitat. Acest pigment rosu oranj era o movila mare si frumos colorata, cu o taranca stand dincolo de ea. Ani de zile m-am tot gandit cum sa fac lucrarea asta, si dupa foarte mult timp, am pictat-o. Caci lucrurile trebuie sa se aseze. Iti trebuie perspectiva, reculul necesar pentru a putea vedea totul clar. Alt exemplu. Ca sa vezi clar un obiect pe sevalet, o panza, trebuie sa te asezi la o distanta de trei ori si jumatate decat marimea panzei si, cum eu lucrez cu panze foarte mari, folosesc un... binoclu! Il tin intors, pe dos. Privindu-mi astfel prin el panzele, mi le micsoreaza. E mica mea inventie. Asa imi trimit lucrarea la distanta si o pot aduna, o pot concentra. Altfel, ma copleseste mental. Si sa va mai spun ceva. Eu lucrez in acelasi timp la mai multe tablouri. Aici, in atelier, am lucrari in toate stadiile, la care revin pe rand. Ma gandesc la toate, diminetile, pe drumul catre atelier.
- Vorbiti-ne despre picturile dvs. cele uriesesti...
- Cea mai mare e inalta de 8 metri si e lunga de 50 de metri! A fost expusa recent pe fatada Teatrului National, cand a avut loc vernisajul de la Artmark. Invita publicul la vizitarea expozitiei. Am fost nevoit sa o scot de acolo, caci viscolul incepuse sa spintece din ea si era pacat! Tabloul acesta l-am realizat cu prilejul unor spectacole de Anul Nou, pe cand traia Tudor Vornicu, regretatul mentor al televiziunii romane. L-am facut in atelierele de pictura ale institutiei, care sunt mari si foarte bine dotate tehnic. In felul acesta am putut picta aceasta mare suprafata de panza. Am pictat-o singur. M-au mai ajutat, asa, dandu-mi la mana pensula si culorile, baietii din studio.
- In cat timp ati lucrat-o?
- Intr-o vara. Si mai am una, mai mica, este undeva pe la Ambasada Romana din Spania. Lucrarea cea mare am dus-o apoi la sediul UNESCO, la Paris, si am expus-o pe cei trei pereti ai cladirii, impachetand pur si simplu in ea, fatada si partile laterale. Lucrarea a mai fost expusa aici, in tara, acum 6 ani, la Muzeul National de Arta, si dupa aceea la Calarasi. Acum sper sa o mai pot reconditiona ca sa o mai folosesc o data, apoi renunt la ea.
Secretul unei generatii
- Vorbiti-ne acum despre generatia dvs. - artisti unul si unul...
- Noi nu am venit din case cu mari biblioteci si cu o educatie speciala. Suntem, in general, o generatie care am prins mari transformari din punct de vedere social, dar din punctul de vedere al invatamantului lucrurile nu au stat rau: se infiintasera o sumedenie de licee de arta, aproape in toate judetele. Exista un interes real pentru invatamant, iar invatamantul superior avea o durata de 6 ani. Acum s-a redus intai la 5, pe urma la 4, acum la 3 ani, si mai exista un masterat. Am fost odata intr-un juriu, la Alba Iulia, si erau lucrarile insirate acolo, intr-o sala mare. Am spus: "Domnilor, imi dati voie sa facem o incercare?Sa va spun care din expozanti are trei ani de facultate, care e cu patru si cu cinci si care cu sase?". Ei bine, n-am gresit la niciunul! Caci se vede! Nu sunt mai putin destepti decat cei care fac sase ani, dar le lipseste experienta de scoala. Ca sa poti sa stapanesti pictura, din punct de vedere practic, e necesar un anumit numar de ore de exercitii; este ca la condusul unui automobil. Studiul trebuie sa se faca foarte serios si cred ca in perioada noastra s-a facut. Astazi nu mai e nici o interdictie. Uneori este o libertate atat de mare, incat studentii nu mai stiu ce sa faca cu ea, nu o mai stapanesc. E ca si cum ai vorbi de democratie intr-o tara subdezvoltata. Democratia presupune o cultura si o responsabilitate, si daca nu esti bine pregatit, nu stii ce sa faci cu ea. Noi eram educati ca trebuie sa lucram si sa studiem intruna. Asta e unul din secretele generatiei noastre! Noi mergem si azi in fiece zi la atelier, iar cand nu putem merge, asta ne deranjeaza, pentru ca ne scoate din ritm, la fel ca si sarbatorile de iarna - multe, una dupa alta. Asta nu inseamna ca lucram in fiecare zi, insa e foarte important sa stai in atmosfera atelierului, sa nu-ti intrerupi firul gandirii, al cautarilor, care se transforma apoi in tablouri.
- Se poate trai din pictura, maestre?
- Vor mai trece ceva ani pana cand un anumit public, ce nu sta rau material, sa se apropie in mod intim de arta. Ca asta-i ciudat: pe o masina, bogatii Romaniei dau oricat de multi bani, la fel pentru o casa, pe cand pentru un tablou ori o sculptura, ii strange la buzunar. Fiecare ar dori, sa zic asa, ca Mercedesul sa-l poata cumpara la pret de Tico! Sigur, se gasesc lucrari si de doi lei, de zece lei si de 100 de lei, dar aceste lucrari, pe care cei cu dare de mana le vor pune pe perete, nu pot inlocui lucrarile de valoare. In general, suntem in faza in care starea materiala ne intereseaza mai mult si sufletul mai putin. Dar am credinta ca nu va mai trece mult timp si lucrurile se vor aseza. Caci romanii sunt foarte talentati. Iar pe de alta parte, raul se poate face numai cu incultura!