Precedata de o publicitate care ingrosa latura de "scandal", aceasta carte, aparuta, dupa dorinta autorului, la 5 ani de la moartea lui, este cu siguranta un eveniment editorial. Dar nu pentru amatorii de indiscretii, "dezvaluiri" socante sau exhibitionisme sentimentale, caci viata afectiva, considerata neinteresanta, nu apare in marturiile postume ale teoreticianului literar Adrian Marino (1921-2005). El isi spune doar povestea devenirii intelectuale, culturale si ideologice in regimurile totalitare in care i-a fost dat sa-si duca existenta, de fapt povestea constructiei unei mentalitati si a unei vaste opere culturale in total contratimp istoric. Si o face fiindca ar putea avea in posteritate o valoare documentara. E viata neliteraturizata si trista a unui intransigent care se obstineaza in munca si studiu organizat, pentru a realiza, cu elan neopasoptist, vaste constructii teoretice intr-o cultura minora. Cu o dubla identitate, de roman si european, perfect sincronizate, acest om si-a propus si si-a implinit un program propriu de constructie sistematica, bazat pe documentare riguroasa, eruditie si enciclopedism cultural, intr-o singuratate sociala si morala asumata, dar nu mai putin dureroasa. Autobiografia e fascinanta in primul rand prin unicitatea personajului mizantrop, cu fire dificila, si abia apoi ca document de epoca. Solitudinea se datoreaza unor "defecte" recunoscute cu onestitate, in repetate randuri, si care-l fac greu de suportat, antipatic. Vesnic rebel, neadaptat, irascibil, crispat, cu un spirit critic rece si brutal, Adrian Marino se autodefineste la finalul vietii ca un om fara "amintiri frumoase". Un om care a avut de suferit atat din cauza firii proprii, cat si din cauza mediului mereu ostil, in care s-a simtit permanent un corp strain, izolat si expulzat, altceva - cerc vicios care i-a alterat si mai profund caracterul. Recalcitrant s-a manifestat din copilarie si adolescenta si nici macar de atunci nu are amintiri placute caci, respingand orice disciplinare si conventie sociala, are proaste relatii cu parintii, pe care-i judeca necrutator. Singurul "noroc" pe care si-l recunoaste e acela de a se fi nascut intr-o familie de intelectuali de orientare liberala, cu o valoroasa biblioteca imbogatita de mai multe generatii si in care isi gaseste de la o varsta frageda refugiul, preluand de la mari ganditori rationalismul si repulsia pentru orice fel de fanatism. Nici in oribilii ani de la Liceul Militar din Iasi, nici la Liceul Sincai din Bucuresti si nici la Facultatea de Litere, tanarul cu alte preocupari si orizonturi decat colegii si profesorii lui nu va scapa de complexele de superioritate-inferioritate care-l fac sa-si simta mediul ostil. Frecventa cu care apar pe parcursul celor peste 500 de pagini ale "Vietii..." verbul a detesta la persoana I singular, si calificative precum dezgustator, abject, odios, penibil, mediocru etc. ne dau masura parerii lui despre mai toti oamenii cu care e nevoit sa aiba de a face, de la G. Calinescu la colegii de detentie politica si de la personalitati din mediul literar romanesc si international, la politicienii si persoanele publice de dupa 1989. Aproape nimeni si nimic nu-i place acestui carturar osciland intre idealismul abstract si spiritul critic taios, intre angajamentul ideologic democratic, antitotalitar, liberal, si egoismul rece al unor solutii de supravietuire. Arestat in 1948 pentru activitati anticomuniste in cadrul organizatiei de tineret taraniste, detinut timp de 8 ani la Jilava, Aiud si alte puscarii, apoi trimis alti 6 ani cu domiciliul obligatoriu la Latesti, in Baragan, pana in 1963, Adrian Marino e un izolat si in mediul concentrationar, unde rezista mizeriei fizice si morale, doar datorita luciditatii si spiritului analitic, pasiunii pentru studiul serios. Acum descopera ca zona ideologica, teoretica, il atrage mai mult decat beletristica, pentru care are un dispret superior (si acesta e un caz unic: sa nu iubesti literatura, dar sa te ocupi o viata de ea!). Nici mediul de la Cluj, unde se stabileste la devotata lui sotie, nu-i place, iar vexatiunile pe care le sufera il fac sa opteze pentru "cariera" de liber profesionist integral si sa se dedice unor ample sinteze de teorie si istorie a ideilor literare, opere de pionierat, nu doar in cultura romana, ci si pe plan mondial, unde au circulatie academica. Din dorinta implinirii acestor ambitioase constructii de ideologie culturala, pentru a-si aduna material din marile biblioteci occidentale, Adrian Marino spune ca a fost nevoit sa aiba o relatie ambigua cu regimul ceausist si cu D.I.E., dar ca nu a semnat nici un angajament cu Securitatea. N-a fost un "rezident", dar nici un slujitor; refuzand sinuciderea intelectuala, a cedat in fata regimului ce parea definitiv consolidat prin adoptarea unui rationament pragmatic doar pentru a-si implini vocatia singulara, obsesiva. "Viata unui om singur" e o carte cu totul iesita din comun, ca si omul ce o semneaza: un frustrat incapabil de bucurii, cu o umoare constant acra. Sau asa vrea sa se arate. Rar se crapa nitel platosa rece si se intrevad omenestile slabiciuni: aprecia bunatatile societatii de consum, era un pasionat filatelist, isi aducea din calatorii suveniruri turistice... Spre sfarsitul cartii, cand isi trece in revista foarte putinii prieteni fideli, aminteste printre ei si un motan roscat, singura fiinta din viata despre care spune clar ca o iubeste...