Nimeni nu m-a intrebat vreodata cum m-am indragostit prima oara, care a fost prima mea dragoste. Si poate ca e mai bine asa,. O intrebare ca asta m-ar pune intr-o incurcatura destul de mare: nu stiu cum se intampla la altii, dar la mine prima dragoste s-a transformat repede intr-o mare iubire. Sunt un pic stingherita de cele cateva vorbe pe care am apucat sa le scriu si mi se pare chiar ca am spus deja prea mult. Ca as putea umbri legatura puternica ce s-a nascut intre mine si barbatul meu, inca de cand ne-am vazut pentru prima data. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten bun care-mi spunea ca rugaciunea, dragostea si poezia trebuie sa ramana niste lucruri de taina ale fiecaruia dintre noi, ca ele sunt cu atat mai puternice, mai pline de substanta si de forta cu cat sunt mai bine aparate de ceilalti, ca fiecare vorba spusa altora nu face decat sa risipeasca legatura aceea tainica, mirajul acela unic dintre doi oameni care au fost daruiti de Dumnezeu cu dragoste si iubire. Multa vreme m-au urmarit vorbele acestea, si marturisesc ca si acum, dupa multi ani de cand le-am auzit, mi-e greu sa vorbesc despre aceste lucruri atat de ale mele, fara sa am teama ca le stirbesc. Si totusi, dragostea adevarata te invata ca trebuie sa fii generos, si atunci nu poti sa nu te gandesti ca, poate, ceea ce tu povestesti ar putea fi de folos cuiva mai putin norocos decat tine.
Ameteala dintai
As vrea sa povestesc mai intai despre timpul potrivit si despre puterea dragostei adevarate, care mie mi-au fost dezvaluite intr-o noapte de august. Sunt si acum convinsa ca pentru toate este un timp, un moment anume, o clipa pe care nu trebuie sa le anticipezi, dar nici sa le intarzii, ca nu trebuie sa grabesti coacerea, parguirea lor, daca vrei sa nu le pierzi, poate definitiv. Ca sa vorbesti despre prima indragostire, iti trebuie insa multa rabdare si multa intelegere pentru cel care ai fost atunci, la vremea intamplarilor. In cazul meu, vremea aceea inseamna acum cateva zeci de ani. Pana sa existe un el care sa intruchipeze toata zapaceala ce m-a cuprins intr-o primavara, pana cand aceasta zapaceala sa se contureze intr-un chip omenesc, s-a intamplat ca m-am indragostit oarecum fara obiect, caci nu m-am indragostit de cineva anume, ci asa, la modul acela inefabil si nelamurit. Simteam ca sunt pregatita pentru ceva ce inca nu traisem si, mai mult decat atata, nici nu prea stiam in ce fel trebuie trait. Adica, vreau sa va spun ca m-am indragostit de ceva fara nume si fara chip, ceva pe care l-am numit, mai tarziu... dragoste.
Greu de scris despre starea aceasta atat de minunata si bulversanta in acelasi timp, si cred ca va amintiti toti, caci toti trecem prin ea, vrand, nevrand, cat de greu a fost de depasit, de trait varsta aceea, perioada aceea indecisa, plina de nelamuriri si de nemultumiri, legate de tot ce te inconjura, de faptul ca ai crescut in salturi, ca mainile si picioarele ti se pareau dintr-o data prea lungi, urechile prea mari, vocea pitigaiata, obrazul incercat de eruptii enervante... Cum sa povestesti cu usurinta despre ceea ce nici acum nu stii prea bine ce-a fost? Realitate sau parere? Cum sa numesti ceea ce-ti scapa printre degete ca un abur molatec, si totusi a fost atat de intens, incat te-a tulburat peste masura? Cum sa definesti ceva ce te-a cuprins pentru o vreme, te-a innebunit si te-a schimbat cu totul, fara putinta de a te opune? Ramai ametit, numai cand iti aduci aminte. Cum sa opresti tumultul acela urias, teribil care te-a stapanit o vreme, si cum sa nu razi acum, la maturitate, cand iti amintesti cum a disparut ca prin farmec, in momentul in care pentru intaia oara te-a luat de mana un baiat? Si ce eveniment a fost acela! Dorit si visat, analizat si tocat marunt apoi, zile in sir. Si ce fiori te-au napadit din cap pana in picioare! Si ce emotie ti s-a oprit in gat, gata-gata sa te inece! Si cum s-a risipit apoi teama, ca si cum ar fi fost o bucata de gheata ce s-a topit doar la flacara unui chibrit! Si cum a crescut ea intr-o bucurie pe care ai botezat-o instinctiv, fara sa gresesti, pentru totdeauna, dragoste!
Nunta licuricilor
E foarte posibil ca aceste marturisiri sa starneasca zambetul si ironia generatiei tinere de astazi, care traieste dupa reguli diferite, care trece usor, mult mai usor, prea usor uneori, peste barierele pe care noi, cei trecuti de jumatatea vietii, le depaseam cu precautii, cu emotie teribila, crescanda, de la o zi la alta. Nu saream etapele. Tensiunea fiecarei zile crestea, se acumula in ritmul potrivit, aveam unul cu altul parca mai multa rabdare decat tinerii de acum. Si mai multa responsabilitate a gesturilor si a vorbelor. Comunicarea este mult mai rapida astazi decat inainte, si parca toate se grabesc spre un deznodamant. Inainte, trecea o saptamana pana cand postasul iti aducea raspuns la o scrisoare. Si mai inainte de asta, impleteai cosita alba, pana cand iti vedeai iubitul intorcandu-se din razboi. Astazi, pericolul cel mare este al trairii superficiale, neasumate total, care vine tocmai din graba cu care se petrec toate, din usurinta cu care poti inlocui o stare cu alta, o persoana cu alta, fara remuscari si fara pareri de rau. Totul merge spre o simplificare si o saracire a relatiilor dintre oameni. Spre o simplificare si saracire a sentimentelor. Va spuneam mai inainte ca prima mea poveste de dragoste sta mereu sub semnul magic al unei nopti de august, in care, mergand pe jos spre un sat din varful muntelui, am intalnit o nunta, o nunta ciudata si misterioasa, o nunta a licuricilor. Dealuri intregi erau pline cu sute si mii de luminite care palpaiau sincopat in noaptea calda de vara, chemandu-se unele pe altele prin cine stie ce semne stranii. Ghicindu-se si alegandu-se ca-ntr-un dans pentru initiati, dupa legi misterioase. Nu mai vazusem niciodata asa ceva. Dealurile parca luasera foc si ne-am oprit, eu si cel care avea sa devina barbatul meu, tacuti, muti de uimire, tinandu-ne de mana sub cerul in care alte lumini le raspundeau celor de jos, coborand ca un val peste noi. Asa a inceput prima mea dragoste. Si faptul ca ea a fost fericita ma face sa pot spune acuma, fara teama de ridicol, ca nunta licuricilor la care eram spectatori a izvorat si s-a nascut din bucuria noastra. Din fericirea ca ne-am intalnit, ca ne-am cunoscut si ca traim in acelasi timp, ca avem ganduri asemanatoare, ca putem visa aceleasi lucruri. Ca sentimentul pe care-l traiam era atat de puternic, incat intreaga natura a fost cuprinsa de o frenezie fara seaman, de o tulburare vecina cu a noastra. Ca dragostea noastra era atat de puternica, incat era in stare sa mute si muntii din loc, nu doar sa umple dealurile cu licurici indragostiti.
Invinsi si invingatori
Va marturisesc ca urmaresc rubrica "Asul de inima" cu mare interes, inca de la aparitia ei, si ca am ramas impresionata de multe dintre articolele publicate. De multe ori, am avut de invatat din marturisirile celor care scriau. Fiecare poveste a lor mi-a dat si mie de gandit. M-am pus adesea in locul celui care scria, gandindu-ma cum as fi reactionat eu intr-o situatie similara. Si astfel, aceste povesti m-au ajutat si ma ajuta sa ma cunosc mai bine pe mine insami si sa aleg rezolvarea potrivita in anumite intamplari din viata mea.
Intr-unul dintre numerele trecute ale revistei, ati publicat un articol despre razbunare. Va pot spune ca acest articol m-a pus pe ganduri mai mult decat altele, pentru ca, oarecum, am o cu totul alta parere despre relatia de dragoste dintre doi oameni. Am citit de multe ori ca dragostea este egoista, iar aceste marturisiri despre razbunare pe care le-ati publicat pot sa dovedeasca asta, dar eu cred ca dragostea adevarata n-are cum sa fie egoista, ca implinirea celui de langa tine iti poate aduce intotdeauna multumirea. Eu cred ca fara generozitate maxima nu exista implinire, ca nu poate exista inselatorie si tradare acolo unde doi oameni ard la fel, pentru acelasi gand. Sigur ca nimeni nu este perfect, de aceea e nevoie de toleranta; vremurile pe care le traim nu sunt usoare, de aceea e nevoie de rabdare.
In caruselul dragostei, drumul este circular si nu avem cum sa nu trecem toti, pe rand, prin toate situatiile posibile. Putem fi, deopotriva, invinsi si invingatori. De aceea e nevoie de intelepciune si grija permanenta pentru cel de langa noi. Dragostea adevarata nu este o competitie intre un barbat si o femeie, este, in schimb, la urma urmei, o batalie intre ei si lumea in care traiesc.
Revenind, va pot spune doar ca Dumnezeu mi-a daruit bucuria unei prime iubiri libere, netarmurita si nepasatoare fata de cele lumesti. Ca tot El i-a dat o alta dimensiune, mai grea, dar mult mai profunda, atunci cand a crezut ca e timpul sa-l ia prea devreme de langa mine pe omul cel drag. Acum, la multi ani de atunci, nu vreau sa va mai spun altceva decat ca despre o mare iubire nu se poate vorbi decat... tacand.
Iar amintirile unei asemenea mari iubiri, daca ai avut norocul s-o traiesti, lumineaza peste ani, intocmai ca licuricii aceia de demult, adunati cu mare grija in causul palmelor, lumini insufletite, cu care am fost eu incununata atunci, in noaptea aceea magica, precum o regina.
MINERVA