Comuna Musenita este in nordul Romaniei, langa Siret. Este un sat care s-a marginit, in chip ciudat, cu patru tari, dintre care doua imperii: a avut granite cu Rusia, cu Austria, cu Ucraina, cu Polonia. Si cum granitele sunt membrane permeabile, s-au petrecut treceri, infiltrari, absorbiri.
Astazi, comuna aceasta este un fagure cu cinci camarute, cinci catune. Are ca nucleu satul Musenita, sat de razesi romani, distincti, cuminti: acestia sunt pazitorii legii din batrani. Musenita este atestat istoriceste de circa 500 de ani. Are la temelie os de martira. Chiar numele Musenita vine de la "mucenita", adica martira. Mormantul martirei se mai vede; in jurul acestui mormant s-a format satul. Crucea mormantului se tot afunda in pamant, incetul cu incetul. Peste putin, crucea va fi in intregime ingropata in pamant, asa cum peste sacru se asterne definitiv profanul.
La acest sat-nucleu sunt arondate patru catune, in majoritate din romani, dar si cu minoritati.
Catunul Bainet, de vreo 60 de case, are o prospetime romaneasca, vestind muntele, vestind zona Sucevitei, a Putnei.
Mai este arondat un catun candva polonez: Vicsani. Polonezii au fost asezati aici de pe vremea lui Stefan cel Mare. Dupa ultimul razboi, polonezii de aici s-au repatriat in Polonia, iar acum, in Vicsani mai sunt doua-trei familii care pastreaza doar nume poloneze, nu si limba. Pe vremea copilariei mele, mai erau acolo vreo 10-12 familii de polonezi, aveau biserica catolica, dar faceau scoala romana. Prima fata care s-a lasat imbratisata de mine a fost o poloneza, Cecilia, colega de clasa la Bainet. Cecilia era o pubera subtire si ciolanoasa care, in 1953, s-a repatriat in Polonia, curmand bucuria amicitiei noastre timpurii.
Alt catun arondat la satul meu este Climauti, cu lipoveni de stil vechi, ajunsi aici dupa fuga lor mistica din Rusia, in secolul 17. Poetul Nichita Danilov este din acest sat.
Alt catun este de ucraineni, a caror vechime (sau infiltrare, extindere) tine de incuscrirea lui Vasile Lupu cu hatmanul respectiv.
O ulita a satului Musenita este locuita de familii de nemti (svabi, cred), veniti de pe vremea cand Bucovina era ducat austriac. Ei au dotat satul cu mori mecanice si cu alte tocmeli nemtesti, care-au ridicat Musenita in stima vecinilor. Dupa razboi, au plecat in tara lor.
In continuitate cu satul, osmotic, este orasul Siret, fosta capitala moldava. Orasul Siret imi pare un cartier al satului Musenita, nu invers... Pe timpul copilariei mele, in Siret traiau multi evrei, si primul meu prieten filosof a fost evreul Fuma, care ma uimea prin cate stia, desi el imi spunea ca eu il uimeam pe el.
In Siretul copilariei mele era si o enclava asiatica: o colonie de copii coreeni, asezata prin 1955, din orfanii razboiului din Coreea. Eram pre-adolescent precoce, cred, daca ar fi sa judec dupa intamplarea ca m-am indragostit de o micuta coreeanca. O vedeam cu greu, pe furis, ii duceam porumb fiert si pere din gradina, si placinte. Ea m-a invatat cateva cuvinte ale unei Asii enigmatice. Schimbam monosilabe platonice. Visam sa ma casatoresc cu ea! Dar instructoarea ei si diriginta mea ne-au domolit sever, spunand, pur si simplu, ca numai micuta coreeanca avea varsta maritisului (12 ani) iar eu, desi ceva mai marisor, nu aveam inca varsta insuratorii, conform codului coreean.
Am avut si alti prieteni de nationalitati diferite. Incercam sa vorbesc cu ei pre limbile lor. Asta mi-a creat sentimentul "planetar" ca pe lume nu exista bariere lingvistice.
Tatal meu cunostea numai limba romana. Mama a invatat putin si limba ocupantului austriac (si a vorbit nemteste cu mine, in copilarie). Dar tata n-a deslusit-o. Mai tarziu, dupa al doilea razboi mondial, tata n-a vrut sa invete nici limba ocupantului rus. Cand l-am intrebat pe tata de ce nu a invatat limbile lor, el mi-a raspuns scurt: "Sa invete ei romaneste".
Si, intr-adevar, cu tatal meu, toti acesti megiesi minoritari au vorbit romaneste. Si tata era un gospodar cautat, pentru diverse trebuinte. Dupa razboi, in sat nu existau cai, si multi veneau sa-l solicite pe tata sa-i ajute cu calul la muncile agricole. Veneau si-l solicitau pe romaneste. Tata mai facea in sat servicii de veterinar, era chemat la urgente veterinare, si-n toate cazurile, vecinii minoritari il solicitau pe romaneste, explicand. El era saritor, raspundea imediat. De altfel, in catunele cu minoritati, toti erau bilingvi, daca nu si trilingvi. Asadar, erau "europeni ai primei ore". Caci in Uniunea Europeana va trebui sa fim bilingvi, macar bilingvi. Afara doar daca oamenii nu vor face ca tatal meu, zicand: "Sa invete ei romaneste! Sa invete Europa romaneste!".
Eu incercam sa vorbesc cu fiecare minoritar al copilariei mele pre limba lui (cate putin, cu fraze colocviale, cotidiene); iar surorile mele i-au zis lui tata: "Uite, Vasile vorbeste cu ei pre limbile lor. Are voie?"
Si tata a raspuns: "Da. El trebuie sa stie limbi straine, ca el va umbla prin lume". Cand tatal meu a spus asta, eu aveam 12-13 ani. Mai tarziu, peste ani, mi-am amintit cu uimire ca a spus-o. Nu stiu daca a fost o profetie sau pur si simplu o deductie logica, mai ales ca el vedea ca eu nu iubeam muncile campului si fugeam de agricultura, trageam spre carte; si aveam dorul departarilor, planuiam expeditii geografice cu Ovidiu, un coleg de clasa. Oricum, sunt uimit de "profetia" tatalui meu.
Pana azi, am trecut de patru ori peste Ecuator, am facut ocolul lumii, am poposit pe patru continente, am facut - efemer - experienta emigrarii in Noua Zeelanda, am facut pelerinaje, misionariat cultural, expeditii asiatice. Si in orice parte de lume, am avut acest sentiment familiar ca sunt acasa, ca sunt in satul meu multi-etnic. Fireste, nu numai Musenita este explicatia capacitatii mele de adaptare, ci si faptul ca mi-a dat Domnul o minte linistita, mi-a dat intelegere si m-a ferit de patologia xenofoba.
Ma intreba Liviu Ioan Stoiciu, un confrate drag, care insa are frica de mapamond: "Ce te faci cand ajungi noaptea intr-un loc necunoscut, in Asia? Cui te adresezi? Cum te descurci?".
Ii raspundeam: "Este ca si cum ajungi noaptea intr-un sat din Bucovina sau din Vrancea: bat la usa unui om, ca la un consatean. Ii simt consateni. Si aceasta premisa psihologica imi deschide toate usile. Pana acum, asa a fost".
Liviu zice: "Dar daca ala nu te percepe ca pe un consatean? Si refuza sa-ti deschida?".
Zic: "In asemenea caz, bat la usa unei manastiri. Toata planeta este presarata cu manastiri. Mitropolitul indian Mar Osthathios chiar imi zicea: traim pe o planeta-manastire".
Poate parea curios ca tatal meu, pazitor senin si instinctiv al limbii romane, se numeste Andrucovici. Asadar, avem un nume cu terminatie slava. Posibil sa avem gene alogene? Nu stiu. Ca o informatie folclorica: un satean din Bahrinesti a intrebat-o pe mama, cand facea actele de casatorie: "De ce te mariti cu un polonez?". Asa presupunea el, luandu-se dupa nume. Mama i-a raspuns ca omul ei este roman, iar numele acesta se mai intalneste la romani, in zona Cernauti.
Mama mea se numea de-acasa Paun. Iar mama tatalui meu se numea Miculescu. Profira Miculescu.
Criticul Cornel Regman imi spunea, prin 1982: "Mai Andrucovici, tu trebuie sa fii rutean, ca si Eminovici". Asadar, a existat ipoteza ca Eminescu a fost rutean, dupa unul din parinti.
Eu il intrebam pe Regman: "Ce-i aia rutean?" (inca nu stiam nici macar ce inseamna rutean). M-am informat, am citit si i-am raspuns lui Regman, cu amuzare: "Istoricii sustin ca rutenii sunt daci liberi slavizati. Asa ca, chiar daca fortat s-ar admite o asemenea ipoteza, si Eminovici, si eu, suntem mai daci liberi decat un Regman!".
Un cercetator din Iasi, Ion Popescu Sireteanu, a umblat la arhive, la documente, si scrie ca numele nostru este totusi Andru, cum o arata si radacina, dar a fost slavizat de mitropolitul Bucovinei, Daniel Vlahovici, care era sarb de origine; acesta a slavizat pe capete numele lucratorilor din cler, deci, posibil, si al unui strabun al meu...
Cand era micuta, fiica mea, Tamara, mi-a zis intr-o zi din senin: "Mai, Andrule, compozitie de Asia ce esti tu!". Oricum, fiica mea, traind acum in Franta, are o nostalgie religioasa dupa Romania.
Limba este un aspect al sangelui. Iar etnicitatea este un fel de "gena culturala" de care nu poti scapa decat prin moarte. Inteleptul, iluminatul, rateaza planeta cand e cazul sa-si apere ginta, familia, in plina globalizare. Caci pentru oricine, speta umana incepe totusi de la familie, de la neamul tau.
Inrudirea cu speta omul o simte nu plecand "de la Adam", ci de la familie, de la ruda imediata. Ruda este un fel de usa spre speta umana, desi pentru unii este numai un zid.
Ca sa-l simti frate pe strain, e nevoie de o iluminare. Daca nu-i poti simti pe indieni neamuri prin iluminarea ta, cu siguranta ca-i vei simti neamuri daca-ti vei lua o nevasta indiana. Casatoria este, asadar, o iluminare.
Un intelept dintr-un trib amerindian care era eliminat din istorie pentru totdeauna (chiar in veacul 20) zicea: "Sunt mahnit ca poporul meu este eliminat, si un alt popor, al vostru, ii ia locul. Dar simt si o impacare cand stiu ca popoarele se compun din oameni. Poate ca totusi suntem frati...".
Adica el a avut iluminarea ca popoarele se compun din oameni, nu din etnii, nu din rase.
Indraznesc sa spun ca am aceasta simtire; poate din cauza unor intamplari iluminatorii; sau poate din darul Domnului; sau poate ca vin dintr-un sat cu vecini multi-etnici. Acolo am primit de timpuriu acest model psihic al trecerii de la satul natal la satul mondial.
Fotografii de FLORIN ANDREESCU