Nu mai stiu exact de cat timp urcam, dar seara incepuse sa se lase peste oras ca o draperie albastra, intai transparenta si involburata, apoi, odata cu uruitul telecabinei ce ma ducea spre inaltimile Tampei, tot mai cenusie si incremenita. Era frig si, pe masura ce urcam, temperatura ne sfida, coborand nepermis de mult sub zero grade, incat pana si meteorologii se gandisera sa anunte in acea zi cod portocaliu. Dar portocalii, in Brasovul vazut de deasupra, erau doar felinarele din cetate, doar lumina lor care curgea serpuitoare si grea, ca o miere, de-a lungul strazilor. Si care sporea, cu fiecare fereastra colorata, pana cand orasul intreg, strajuit de ziduri si bastioane, se aprindea intr-o feerie de basm.
Jos, acoperisurile cu tigle suflau rotocoale de fum siniliu. Trecatorii erau doar niste puncte mici, rostogolindu-se intr-un joc cu pioni, panourile publicitare luminau palid, iar tavernele incepeau sa pulseze de muzica si de aburii vinului fiert.
Nu stiu daca de vina erau ferestrele inghetate ale telecabinei, zapada de pe acoperisuri, ce capatase reflexiile cernelii sau, pur si simplu, pacla albastrie care se lasase peste oras, dar de acolo, din inaltimile muntelui, Brasovul parea o poveste de Andersen. Si nu mai stiu nici cat era ceasul exact, dar stiu ca era ora aceea tainica si albastra, cand se intampla minuni si basmele incep sa prinda viata.
***
Apoi, vantul a lipit flori de gheata pe ferestrele cabinei, ne strangeam unii intr-altii de frig, scoteam aburi pe gura ca niste locomotive vechi si tropaiam din picioare ca sa nu simtim cele minus 28 de grade. Eram deja pe drumul de intoarcere si gerul se cuibarise in oase, se furisase pe sub maneci si pe langa guler. Nu-mi mai simteam degetele in manusi, nasul isi pierduse mirosul si oasele ma dureau de parca s-ar fi putut sfarama in orice clipa. Brasovul era in continuare sub noi, pierdut acum in ceata laptoasa, frigul imi aducea somnul pe la gene si m-am facut ca nu mai stiu nimic: am scrijelit intr-o doara pojghita de pe geam, doar cat o moneda, cat un ochean fermecat prin care sa privesc, pentru ultima data, de sus. Si mi-am zis: uite, daca as avea un chibrit sa-mi incalzesc degetele, as face exact ca-ntr-o poveste de demult si as aprinde, doar cu gandul, luminile orasului. Si as putea tot eu, doar mijind usor ochii, sa pornesc viscolul si sa-l vad cum se piteste pe stradute si cum ridica zapada de pe masini, in vartejuri stralucitoare.
Dar daca as lua timpul, cu roata lui harbuita, ca de telefon stricat, si as rasuci-o inapoi, asa, sa zicem, pret de 300 de ani? Atunci ati vedea cum zidurile vechii cetati prind puteri si tot cresc precum pandispanul, iar vuietul claxoanelor se stinge sub fornaitul cailor si sub huruitul trasurilor. Si, cine stie cate ati pierde, alungati de frig, de noapte si de somn, daca n-as trage deoparte perdelele indigo ale inserarii si panza de nori, ca soarele sa alunge zapada cu furie si sa aduca primavara.
Pentru ca primavara incepe targul. Sssss! Fiti atenti! Nu vedeti nimic?
Piata Sfatului
Eu vad. Vad Piata Mare, forfotind de o lume pestrita si agitata, de cai nechezand si care hurducandu-se, de clinchetul plin al argintilor, de clinchetul gol al vaselor de cositor, dar mai ales de glasuri care cer, vand, targuiesc, pun deoparte, schimba dinari si grosi polonezi pe taleri austrieci, sau lauda marfurile dichisite, insirate pe jos.
Si mai vad barbati cu palarie si mustacioara data cu ceara, priponindu-si caii, si cate o femeie incinsa toata in damasc si dantele, cu sortul din tull subtire, ca panza de paianjen, cu brau de matase si panglici in conci, iesind de dimineata cu servitoarea alaturi, la cumparaturi. Piata Sfatului e plina de negustori care-si intind comorile pe tarabe: giuvaericale pentru femei, muselinuri si catifele, matasuri din Levant, ce scapara in lumina de primavara, langa maramele de borangic cu trandafiri. Negustori ageri isi intind postavurile brasovene, stampilate cu pecetea de plumb, in fata celor englezesti, aduse de negustorii din Lemberg. I-ai confunda usor cu cei sositi tocmai de la Bratislava sau din Augsburg, daca n-ar avea camasile lor modeste, de bumbac de Silezia, si caita de pe frunte, de matase rosie, si daca n-ar targui brasoveniile, marfurile care i-au facut celebri in lume: funii, capestre, lazi pictate, de tinut hainele bune si zestrea fetelor, zeghe si cergi, cizme, palarii si sepci.
Si-acum gata, o sa ii dam deoparte pe ei si-o sa ne strecuram afara din piata, sa aruncam un ochi si prin pravalii. La Kaufhaus (Casa Negustorilor), halele sunt pline de jamboane si branza, pivnitele zac sub greutatea vinurilor, a ovazului si a graului, a lanii, a pieilor si a burdufurilor cu seu, pe langa brutarie miroase grozav a colaci tavaliti prin malai, la argintaria sasilor May, printre potire, cupe si cadelnite, e inghesuiala, chiar domnitorul Brancoveanu a trimis vorba sa i se faca o candela filigranata cu pietre scumpe. Si daca trecem cateva case mai incolo, pe la apoteca farmacistului Puri, in flasculi de portelan si de sticla albastra, gasim uleiuri aromate si tincturi tamaduitoare, ape de gura, esente de leac si alte pulberi colorate, pisate in mojar. Si ar mai fi pe rafturi si ceva zahar, niste martipan, scortisoara sau alte mirodenii, vinuri rosii ca sangele ursului si rachiuri aqua vitae, pentru cand ne-o trasni la inimioara. La pravalia gaitanarilor, stralucesc colorate cele mai frumoase snururi din lana, bumbac si matase, pentru draperii si pentru livrelele si hainele militare, care pleaca apoi spre Orient. Dar ce e imbulzeala asta chiar in mijlocul pietei, la Casa Blanarilor? Au coborat scheiencele, cu vestitele lor mantale prinse in bumbi emailati si cu salbe de galbeni zornaind la gat. Au venit sa targuiasca blanuri de jder si de vulpi, pentru giubelele barbatilor, scurteici cu plimb din blana de samur si caciuli barson cu blana de vidra. Spre seara, cand fosnetul Tampei trimite aer racoros peste targ, v-as mai lua tiptil cu mine pe langa hanul La Coroana de Aur, sa tragem cu urechea la clinchetul halbelor inspumate de bere si la dojana comerciantilor romani, greci si armeni, care se incalzesc in jurul sobei de fonta, sa ne furisam apoi prin curtile interioare, prin mirosul de balegar, de langa soproanele si grajdurile unde se odihnesc caii, sa trecem pe langa boltile si pivnitele pline de marfa de La Pomul Verde si de La Mielul Alb, si poate si pe La Rata, unde capul otoman sculptat, asezat la intrare, ne anunta tacut ca sus, in odaile de la etaj, dincolo de pridvorul deschis, dorm sforaind negustorii turci.
Dar baaang... clopotele Bisericii Negre sfasie linistea inserarii si baaang, porumbeii zboara speriati pe deasupra tiglelor rosii, asezate in solzi. Si nici urma de negustori si trasuri cu zurgalai aici, in Piata Sfatului, nici vorba de domni intarziati luminandu-si calea cu lampasul. Doar frigul. Frigul acesta ingrozitor, de sfarsit de ianuarie, zapada spulberata de vant, rostogolindu-se pe dalele de piatra inghetate, copii chiuind pe derdelusul de omat, ascunsi pe jumatate in cazemate, oameni zgribuliti, alergand printre porumbei spre casele lor. Brasovul de altadata s-a topit ca un fulg de zapada, lasand la vedere un oras nou, care pulseaza de viata, desi numara de opt ori mai putini oameni decat misuna zilnic pe strazile Bucurestiului.
La Bodeguta
Se facea ca locuiam la Brasov, in orasul vechi, intr-o mansarda cu grinzi albastre, care stiu sa spuna povesti de demult, cu lucarne pe unde lumina stelelor se furiseaza direct in asternut. Camera ar fi fost inalta, exact ca aici, la Casa Wagner, lumina s-ar fi prelins in umbre tremuratoare din candelabrul de portelan, draperiile de tafta ar fi parut decupate din carti cu printese. Se facea ca intr-o dimineata de iarna, ca aceasta, cand orasul se trezeste din nou la viata si trepideaza, as fi coborat pe scara rasucita din lemn, direct in strada, in cautarea unui loc cochet si ademenitor, ca sa-mi alung ciufutenia matinala, cu o cafea cu caimac. Si ca aici, La Bodeguta, in inima Brasovului, as fi ascultat, ca acum, Ella Fitzgerald si Billie Hollyday, si as fi trancanit cu lumea, ca una care e deja de-a locului. M-as fi interesat ce se mai intampla prin oras si as fi aflat ca locuri de munca sunt destule, dar prost platite, ca ursii au coborat din nou la gunoaie, stiti voi, ca acum doi ani, cand a murit baiatul acela sfasiat de ursoaica cu pui, ca degeaba au tot facut locuitorii din cartierul Racadau proteste, ca, uite, nu s-au ales cu nimic. Dar macar acum au patinoar. Chiar acolo, pe fostul lac Racadau! 1200 de mp de gheata colorata, ce scrasneste sub lama patinelor la fiecare flip si triplu axel, unde poti patina pana tarziu, ascultand muzica si incalzindu-te, la rastimpuri, cu ceai cald si tuica fiarta. Apoi, se facea ca-mi beam cafeaua pana la ultimul strop, dar ca nu ma-nduram sa ies. Ca mai ceream si un ceai cu miere, doar asa, ca pretext, sa mai stau la cald si sa ma uit la masa din fata, unde o fata blonda si un baiat inalt se sorb din priviri si-si soptesc cuvinte intr-o limba ciudata. Sa mai aflu ca la vara se va da in folosinta pista speciala de alergari de sub Tampa, unde as putea alerga si eu, in voie, seara de seara. Ca-n fiecare marti, la ora 7, mi-as putea lua in geanta pantofii de lac, sa merg pe Dupa Ziduri, ca sa dansez tango argentinian in sala de sport de la Liceul Maghiar. N-are nimic din sobrietatea valsurilor sasesti. Tango-ul e senzual si insinuant, masura lui e brusca si pasii-s prea exacti, dar brasovenilor le place, cum le place si milonga, altfel nu s-ar inghesui in fiecare saptamana la cursuri, in sala de sport a liceului.
In Bodeguta ar fi fost cald si-ar fi mirosit a tutun de foi, iar eu m-as fi afundat si mai tare in canapelele moi, gandindu-ma cum vor arata strazile in vremea liliacului, in aprilie, la Zilele Orasului, cand brasovenii vor sarbatori 775 de ani de la prima atestare, cu o telegondola care va face legatura, pe sus, intre oras si Poiana. Si cand cel mai vechi clopot din Brasov, clopotul din Piata Sfatului, va bate din nou, dupa 50 de ani.
Spre seara, as fi plecat la plimbare, ca un brasovean sadea, intr-o zi de vacanta. As fi luat-o, ca acum, prin Piata Sfatului, pe sub felinarele cu turturi de gheata, pe cand vantul incepe sa-si faca de cap spulberand zapada. Uite, chiar aici, pe stanga, e "Gelateria Italiana", cu sorbeto-urile ei zemoase de cirese, pepene galben si fructul pasiunii. Pe dreapta, e cofetaria "La Vatra Ardealului", celebra printre brasoveni, pentru cataifurile si cremsniturile ei. Dar e prea frig pentru prima, prea tarziu pentru a doua.
La Carturesti, libraria cu ferestre scaldate in lumina alba, as fi stat aproape o ora, sa rasfoiesc romane si albume de arta, as fi scormonit prin colectia de jazz, as fi aflat ca se gaseste si la noi jurnalul intim al lui Kurt Cobain, ca Alexandru Andries continua sa mai scoata, pentru colectionari, discuri pe vinil. M-as fi induiosat gasind la vanzare, in colectia lansata odata cu filmul "Amintiri din Epoca de Aur", cravata rosie de pionier si centura cu stema, dar si zahar candel, ca pe vremea bunicii, si ceaiuri in toate aromele pamantului. Din care, pentru ca am trecut pragul, as fi baut si eu unul din partea casei, parfumat cu ghimbir si cuisoare...
Orasul ar fi fost vegheat de sus, ca Hollywoodul, de lumina literelor lui, si linistea s-ar fi lasat incet peste Schei, cartierul acesta vechi si incarcat de magie, care a pastrat ascuns si ferit de lume, sufletul romanesc, in spatele unor porti ce mai poarta si azi, pe clante, sarpele dacic. Ar fi trebuit poate sa fie primavara aici, la Brasov, ca sa vedem, ca altadata, cum din Schei, coboara Junii Brasovului, cantand "Hristos a inviat", pe langa fiecare biserica si troita ce le iese in cale. I-am fi vazut chiuind si aruncandu-si buzduganele in sus, in Piata Prundului, incingand apoi o hora mare, si hainele lor mandre, pastrate cu grija in lazile de zestre, ar fi scaparat in soarele crud de primavara. Comunistii le-au luat junilor caii, dar nu si vocile si dragostea de Hristos. Daca hainele lor sunt azi mai ponosite, pentru ca timpul isi lasa semnele si in lada bunicului, cantecele lor rasuna si acum la fel de viu.
Spre seara, m-as fi plimbat mult, pe stradute intortocheate, cu ferestre adormite sub obloane, si totul s-ar fi intamplat exact ca acum. Roberto Cesaroni si-ar fi inchis cu grija anticariatul de pe strada Hirscher, stingand lumina peste sfesnicele de alama si peste papusile de portelan. Barurile si cafenelele s-ar fi umplut incet de lume, intunericul s-ar fi facut tot mai dens, luna ar fi incercat zadarnic sa strapunga panza de nori, iar eu as fi plecat la culcare, fredonand un refren de folk, pe care-l auzisem cantat live, intr-o curte interioara.
Auditie speciala
Va propun un joc pe care l-am jucat eu insami, de multe ori, cand m-am plimbat prin Brasov. Incercati sa inchideti ochii si sa ciuliti mai tare urechile. Lasati deoparte forfota traficului si, dincolo de ea, intai timida si ferfenitita, apoi tot mai legata si mai leganata, o sa descoperiti muzica orasului. O sa se strecoare spre voi invaluita in ciripit de vrabii si uguit de porumbei, in fosnet de copaci si fasait de vant. Si-o sa creasca luand cu ea tot ce ii iese in cale: cateva note de pian dintr-o curte de pe strada Castelului, niste arpegii de vioara, furisate pe fereastra Liceului de Muzica, concertele lui Ceaikovsky, care uneori se aud din difuzoare in Piata Sfatului, clopotele ascutite ale bisericii Sfantul Nicolaie din Schei, dangatul grav, rasunand din curtea interioara a bisericii Adormirea Maicii Domnului. Si peste toate, ca un acord absolut, fara inceput si fara sfarsit, vibratia aceea speciala, care coboara spre noi dintr-o lume uitata sau nicicand stiuta: orga Bisericii Negre. Cea mai frumoasa si mai sonora orga din tara, pe clapele careia mainile de vrajitor ale maestrului Ekhart Schlandt dau nastere unor melodii ravasitoare, ce umplu biserica de ascultatori.
Brasovul e un oras atat de muzical! Poate nu degeaba multi din marii nostri muzicieni s-au nascut aici: pianistul Radu Lupu, dirijorul Horia Alexandrescu, saxofonistul Nicolas Simion, pianista Mihaela Ursuleasa si multi altii, mai tineri si la fel de ambitiosi.
Karin si Paer
I-am vazut prima oara in gara. Cu rucsacii grei, curbandu-le spatele, pregatiti cu bocanci si jambiere, pentru aventura cu muntele pe care aveau s-o inceapa la Brasov. Ea avea parul blond cenusiu, o norvegianca sosita din mijlocul fiordurilor. El era inalt, brunet, si o tinea cu grija de mana. I-am mai vazut apoi si la Biserica Neagra, cu privirile pierdute spre inaltimile turnului si, a doua zi, la Bodeguta, pe Nicolae Balcescu, band vin alb, din pahare inalte, cu picior. Si cand credeam ca i-am pierdut definitiv, i-am regasit in Piata Sfatului. Stateau zgribuliti pe o banca si faceau, razand, baloane de sapun. Devenisera, fara sa stie, companionii mei secreti in calatoria prin Brasov, si acum, la final, aproape ca-mi venea sa le multumesc.
Ningea, in sfarsit, la Brasov, dupa cateva ore de ger si incremenire. Era ca si cum Piata, cu casele ei vechi, sasesti, ramasese inghetata sub un clopot de sticla, intr-o nemiscare grea si apasatoare ca moartea, si acum, cu primii fulgi care pluteau chirciti si rusinosi prin vazduh, clopotul acela de gheata s-ar fi prabusit, lasand orasul sa vibreze din nou. Sa respire, ca-ntr-o zi de sarbatoare, sub dansul ametitor al fulgilor si sub sclipirile de curcubeu ale baloanelor de sapun, care o luau in sus, tot mai sus, ducand cu ele povestile orasului si o dragoste mare.
Fotografii de IULIAN IGNAT