Ursul de Argint, cu semn de exclamatie
Filmul romanesc este de ceva vreme cel mai bun ambasador al tarii noastre, castigand premii dupa premii, la cele mai importante festivaluri ale lumii. Suntem un punct fierbinte, care pare sa se reaprinda an de an si sa confirme ca succesele precedente nu au fost un accident, ci ca se intampla ceva realmente fabulos.
2010 se anunta un an si mai bun pentru cinematografia romaneasca, in conditiile in care Festivalul de la Berlin a adus Romaniei trei distinctii, iar nominalizarile pentru Festivalul de la Cannes titreaza deja doua nume romanesti importante: regizorii Cristi Puiu si Marian Crisan.
"Eu cand vreau sa fluier, fluier" aduce in prim-plan povestea lui Silviu, un tanar de 18 ani care, lasat singur de mama plecata la munca in Italia, a ajuns sa petreaca 4 ani intr-un penitenciar de pe malul Dunarii. Cu cateva zile inainte de eliberare lucrurile se complica, atunci cand baiatul afla ca mama lui s-a intors, in sfarsit, acasa, dar ca intentioneaza sa-l ia pe fratele lui mai mic, si sa-l lase, cu adevarat, singur.
Presedintele juriului de la Berlin, regizorul german Werner Herzog, a afirmat ca un singur premiu pentru acest film nu era suficient si a simtit nevoia sa puna un semn de exclamatie pe Ursul de Argint, motiv pentru care i-a oferit lui Florin Serban un al doilea premiu, cel pentru inovatie. Celebra actrita Rene Zelwegger, membra a juriului, a ridicat si mai mult stacheta, afirmand ca "Eu cand vreau sa fluier, fluier" a fost filmul ei preferat din competitie.
FLORIN SERBAN
"Sunt mandru ca fac film acum, in Romania"
- Cum te simti in postura premiantului care confirma valoarea internationala a cinematografiei romanesti?
- Sunt incantat si mandru ca fac film acum in Romania. Ce se intampla cu filmul romanesc nu s-a mai intamplat niciodata si sper sa se intample multi ani de acum inainte. Romania are in acest moment una dintre cele mai interesante cinematografii din Europa si, poate, una dintre cele mai interesante din lume.
- Filmul porneste de la o problema sociala actuala: copiii lasati in urma de parintii plecati la munca. E un film dur?
- Problema e in felul urmator. Sa nu ma acuzi pe mine, care iti spun ca drumurile sunt proaste, acuza-l pe cel care nu repara drumurile. Eu nu sunt decat o oglinda a ceea ce se intampla cu drumul ala. Asta e misiunea mea de cineast. Sa arat ce ne doare pe noi, acum. Faptul ca avem o generatie de copii lasati in urma de parinti care, cu cele mai bune ganduri, au plecat in Italia, in Spania si-n alte locuri, copii nefericiti care si-au gasit singuri un drum in lume - nu intotdeauna pe cel mai bun - e o problema reala, care doare, si din pacate va mai provoca suferinta ceva vreme. Eu cred ca e minunat ca pe cineastii din Romania ii doare ce se intampla in tara lor. Ar fi foarte grav daca nu ne-ar durea si ar fi grav daca am face filme pe teme fanteziste. Pentru ca daca nu te doare, nu poti sa faci nimic, nu poti schimba nimic si, in nici intr-un caz, nu poti sa faci arta cu adevarat.
- Tu ai fost un copil problema? Ai crescut cu cheia de gat, cum se obisnuia pana nu demult? Cum de ai simtit drama baiatului abandonat si ce te-a determinat sa-i povestesti suferinta?
- Eu m-am nascut in Resita si m-am bucurat de o copilarie fericita, intr-o familie strans unita. Mama a stat acasa cu mine si cu sora mea, pana pe la 7 ani, si abia apoi a reinceput munca. Am fost mai degraba un copil ascultator si atasat, imi placea rezonabil de mult scoala. Nu a existat aceasta drama la mine acasa. Insa ceva din mine e in film, in personajul principal. E inevitabil. Nu cred ca o sa ma pot detasa vreodata de personajele mele cand scriu. Iar drama lui Silviu este una in care te poti cufunda, pe care o poti intelege si care te poate emotiona puternic.
"E frumos la Berlin, dar piatra de incercare e Romania"
- Crezi ca e un film care o sa placa publicului romanesc?
- E greu de spus cat si cui o sa placa. Sunt o gramada de lucruri care intra in ecuatie, lucruri pe care nu poti sa le controlezi. Premiile de la Berlin inseamna pentru mine, ca regizor debutant, un bun inceput, o incurajare, dar bucuria mea sta in altceva. Reactia unui juriu e una, reactia presei alta, iar reactia publicului e iarasi ceva ce nu tine nici de jurii, nici de presa. Oricat de importante ar fi premiile sau articolele "de bine" din presa, ele nu sunt o garantie ca oamenii se vor abate din drumul lor obisnuit, pentru a intra in cinema sa vada filmul meu. Iar eu asta imi doresc, lor sa le placa. Pentru mine, sa fac film e ca atunci cand merg sa iau apa de la fantana cu o caldare. Am nevoie sa stiu ca acea caldare tine si ca pot duce apa cu ea acasa. Daca e si frumoasa, premiata sa zicem, e cu atat mai bine, dar cel mai important e sa duca apa. Daca filmul va aduce public in sala, inseamna ca aduc apa acasa. E frumos la Berlin, dar piatra de incercare e Romania. Noi vrem altfel de recunoastere. Vrem sa iasa lumea de la filmul nostru si sa zica ei, nu presa, nu un juriu, "Bai, ce film tare, vreau sa-l mai vad o data!".
- Spune-ne ceva despre tine. Cum ai ajuns sa fii regizor de film?
- Mi-e greu sa vorbesc despre mine. Imi place ca despre mine sa vorbeasca filmele mele. A fost ceva greu de enuntat, care m-a fascinat si m-a determinat sa devin regizor. Magia in film nu e in actorie, nu e in muzica, nu e in regie, nu e in fotografie, dar toate la un loc te duc intr-un loc al cunoasterii, fie ca e o zona absconsa a ta, fie ca vrei sa traiesti in profunzime o experienta care altfel ti-ar fi complet straina. Un film bun te atrage si te distrage, te face sa uiti ca privesti un film si, cu o mana nevazuta, sadeste in tine, fara sa simti, o farama de intelepciune. Daca nu te atinge emotional, nu functioneaza ca film, nu functioneaza ca poveste si s-a terminat. Filmul te duce intr-un loc in care dai ochii cu cele mai mari frici ale tale, cu cele mai aspre dorinte, lucrurile pe care nu vrei sa ti le marturisesti. Asta vreau sa fac si eu cu filmele mele. Mai interesante pentru ceilalti as vrea sa fie personajele, povestea si filmul in sine. Eu sunt cel din spatele camerei. Poate cea mai buna forma de a ma cunoaste este sa mergi si sa vezi filmul.
- Ce le-ai spune cititorilor, ca sa vina sa vada filmul tau? Da-ne cinci motive.
- E un film incarcat de emotie, e un film foarte puternic, e un film cu o distributie cu nume mari, actoria e impecabila, fie ca e vorba de actorii profesionisti, fie de cei neprofesionisti, joaca si baietii din penitenciar, e un film care are toate ingredientele: are actiune, are o poveste de dragoste, daca intri la cinematograf si te asezi si incepi sa urmaresti, o sa fii absorbit.
Actrita Clara Voda
"Emotia pe care am simtit-o in acea sala plina, din Berlin, a fost coplesitoare"
"Covorul rosu e o experienta pe care orice actor si-o doreste. E o emotie pe care o ai acolo, care e cu totul speciala. Pentru un actor e o incununare a muncii sale. E o experienta de care sa-ti aduci aminte in momentele grele. Emotia pe care am simtit-o in acea sala plina, din Berlin, a fost coplesitoare. A fost prima oara in viata mea cand am reusit sa ma detasez si sa nu ma mai uit la mine critic, ci sa ma uit la mine ca si cum as fi un personaj din film. Asta e spaima oricarui actor, sa se vada jucand. E un fior in film pe care il absorbi si care te absoarbe. Imi place sa compar emotia filmului cu o anxietate ramasa dintr-o iarna grea, pe care o tratezi lasand razele calde ale unei primaveri blande si puternic insorite sa te patrunda in suflet".