In curand se implineste un an de la moartea mamei mele, si daca chiar si o singura persoana va gasi speranta si incredere citind cele de mai jos, atunci sunt convinsa ca va fi un mic dar pentru ea, ca se va bucura de acolo, de sus.
Pe 5 februarie anul trecut, dupa doua episoade precedente de hemoragie digestiva (carora le supravietuise miraculos, impotriva pronosticurilor), abia ajunsesem acasa, cand mama a inceput iar sa vomite sange. Initial am vrut ca ambulanta sa ne duca la Elias, unde era in evidenta si unde ma cunostea toata sectia, dupa zilele petrecute cu mama acolo anterior. Dar cand a venit SMURD-ul, mama era deja inconstienta. N-am mai avut timp, asa incat am ajuns la cel mai apropiat spital, "Bagdasar". In cele 5 zile care au urmat, in mica comunitate de oameni care stateau zi si noapte in sala de asteptare, s-au legat prietenii si apropieri. Toti plangeam pentru cineva, unul dadea altuia o batista, altul isi stergea lacrimile si il incuraja pe cel de langa el, care plangea mai tare. In haosul ala, eu m-am apropiat de o doamna al carei baiat, in varsta de 22 de ani, fusese internat in coma, dupa un accident de masina petrecut in preajma Craciunului, pe 23 decembrie. Mama lui dormea de o luna si jumatate pe bancuta din sala de asteptare, se spala prin saloane, pe unde apuca, iar ziua il ingrijea, il spala si il mangaia pe Catalin. Baiatul era o leguma - edem cerebral, intubat, hranit artificial, coma fara speranta de revenire -, nici vorba de recuperare, vorbit, constienta. "Te chinui degeaba cu el", i-au spus medicii mamei. "O sa-ti cheltuiesti toti banii pe ingrijirea lui, si el n-o sa fie niciodata mai mult decat o leguma, nu o sa faca nimic singur". Asta, daca supravietuia! Tanti Geta statea la mila asistentelor, care o mai lasau din cand in cand sa intre putin la Catalin.
Cat am putut, am incercat sa o incurajez, desi eu insami aveam nevoie de sprijin. Ma gandeam ca, poate drama ei e ceva mai mare decat a mea. Cand am intrat prima data la Catalin, parea ca doarme asa de linistit, ca l-am mangaiat pe mana si i-am spus sa se faca bine, sa se trezeasca si sa isi revina, ca sa ma scoata la o cafea in oras, ca sunt inca tanara. I-am repetat asta la fiecare vizita. Mult timp dupa aceea, mama lui mi-a spus ca ii venea sa ma bata cand ii spuneam asta. Nu dorea nimic mai mult pe lume decat sa se faca bine Catalin, dar ce spuneam eu parea atat de absurd, de imposibil fata de realitate si de sansele pe care i le dadusera doctorii, incat cuvintele mele pareau aproape o insulta.
La 5 zile dupa ce am internat-o pe mama la "Bagdasar", cand a sunat tata sa intrebe cum se mai simte, i s-a spus sec ca murise cu vreo 6 ore in urma... Au inceput din nou remuscarile, poate ca daca ajungeam la Elias, medicii care ii cunosteau istoricul ar fi putut sa o trateze. In iarna dinainte de a muri, mama (care intotdeauna a fost un om caritabil si inimos) imi tot spunea, parca obsesiv: "Fa bine, gaseste un batran, niste copii, persoane nevoiase, si fa-le un bine". Catalin era, intr-un fel ciudat, o legatura cu mama, cu indemnul ei, o continuare pe alt front a bataliei pentru cea pe care o pierdusem. Urmarea: am ramas mai departe alaturi de mama lui Catalin, ajutand-o sa nu cada in disperare. Pe masura ce saptamanile si apoi lunile au trecut, i-am reamintit de multe ori ca are un baiat viu, totusi, nu un mormant la care sa aduca flori (precum parintii celuilalt baiat, care fusese la volanul masinii, langa Catalin). M-am agatat obsesiv de promisiunea pe care i-am "smuls-o" lui Catalin, aceea de a se face bine si a ma scoate la o cafea. Am vorbit cu el mereu, ca si cu un om care te aude, si cand era in coma, si cand, dupa 4 luni, a deschis ochii, fara sa dea insa semne ca intelege ce e in jurul lui.
Prin iulie-august, leguma intubata, fara nici o sansa de supravietuire, era deja la sectia de recuperare. Fara tubaj nazo-gastric, fara cateter, hranit pe gura cu mancaruri pasate. Uneori ne dadeau lacrimile de bucurie, pentru ca parea sa clipeasca drept raspuns la o intrebare sau deschidea maxilarul, ca si cum ar fi incercat sa vorbeasca. Actiuni spasmodice, inconstiente, spuneau medicii, nu inseamna nimic. La mai mult de jumatate de an de la accident, baiatul de 22 ani si 1,80 m inaltime ajunsese sa arate exact ca si copiii somalezi - pielea lipita de oase, picioarele ca doua bete. Vorbeam des cu mama lui; m-am gandit ca, dincolo de orice ajutor material, psihicul optimist si speranta sunt cel mai bun tratament pentru amandoi. Am vorbit mereu cu el, ca si cum ai vorbi cuiva care e intr-o alta camera, care nu poate comunica cu tine, dar despre care crezi cu obstinatie ca te aude. Si de fapt, ce e credinta, daca nu a crede, uneori, impotriva oricaror evidente? I-am spus sa se roage "Tatal Nostru" si "Bucura-te, Marie" in mintea lui, cat poate si isi aminteste, sa ia constiincios Apisanul, pe care i l-am adus (multumiri inca o data, pe aceasta cale, generosului domn Bogdan Victor). Ne agatam de orice clipire a lui, dar totusi, nu aveam nici o dovada ca ne intelege.
Intr-o sambata, de Adormirea Maicii Domnului, la televizor se transmitea procesiunea de la Manastirea Nicula. I-am explicat lui Catalin (care parea sa se uite la TV, dar nu puteai sti, de fapt, ce ajungea realmente la el) ca e sarbatoare mare si ca la acea manastire se afla o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului (am uitat sa precizez ca mama mea a avut o devotiune speciala pentru Sfanta Fecioara, toata viata. Tocmai de aceea, mi s-a parut o "coincidenta" minunata faptul ca mama a murit exact in ziua in care se aniversau 150 de ani de la aparitia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes). In spiritul aceleiasi credinte oarbe si sperante, cumva nebunesti, pe care am incercat sa i le insuflu si mamei lui Catalin, intr-o zi i-am spus: "Sa vezi, intr-o zi o sa vorbeasca". Nu ma cheama Mafalda, nu stiu de unde imi venea increderea de a spune asta. Habar n-aveam daca privirea lui fixa imi spunea: "Da, asa am sa fac" sau "Femeie, esti nebuna, nu vezi in ce hal sunt?!". Sau pur si simplu, nimic.
A doua zi, duminica, ma suna mama lui. De regula, dadea bip, acum era chiar apel. M-am temut sa raspund, puteau aparea atatea complicatii, mai avea pusee de febra. Imi spune: "Tine-te bine, Catalin vorbeste!". Si nu cuvinte aiurea, ci raspunsuri scurte, greoaie, dar coerente. "Ce scrie aici pe ziar?" - "Tariceanu." "Ce post TV e?" - "Prima." "Ce vrei sa mananci?" - "Ciocolata." Stia numele parintilor si al lui. Stia ca e vara, ca e la spital, in Bucuresti. Mi s-au taiat picioarele. Chiar si iesirea din coma si supravietuirea fara tubaje, cu cateva luni in urma, tinea de domeniul fantasticului. Dar vorbirea (chiar si ingaimata), coerenta in gandire, relationarea minimala cu cei din jur, raspunsul la intrebari... erau dincolo de granita imposibilului. Mama lui i-a pus telefonul la ureche, si am auzit o voce stinsa, ragusita, ingaimand foarte greu, dar totusi inteligibil: "Te astept. Vino!".
Si minunile au continuat. Parintii lui, fiind din Buzau, l-au dus la un sanatoriu de recuperare din zona, apoi, inainte de sarbatori, acasa. Incet, incet, dar totusi fantastic de repede (la 8 luni de la accident), Catalin a castigat in greutate (Apisan-ul l-a ajutat indubitabil la asta si la recuperarea neuro-motorie). Cand a putut vorbi mai coerent, a spus ca isi aminteste tot accidentul, cine a fost cu el in ambulanta, cine a venit sa il viziteze, stia cine sunt eu si ca mama mea a murit.
Cum e acum Catalin? E un miracol inexplicabil pentru medici: capabil sa poarte orice discutie (chiar daca exista inca un anume retard in vorbire si gandire), butoneaza la telefon si la computer, citeste din ziar, desface integrame, se ridica singur din pat si se imbraca, sprijinit de maini, poate sa si faca cativa pasi (inca nu complet singur, dar totusi, a coborat si a urcat patru etaje intr-o zi), mananca singur. Si cred, chiar, in posibilitatea de a ajunge sa-si reia studiile. Catalin crede orbeste in asta. E sigur ca o sa se faca bine, ca o sa studieze teologia, sa se faca preot, pentru ca stie ca Dumnezeu i-a dat inca o sansa de viata.
Si eu cred! Dumnezeu e un scenarist genial, gaseste metode incredibile de a lucra prin oameni, de a-ti insufla curaj sau de a scoate in calea ta oameni si intamplari minunate. Am ajuns sa cred ca, pentru mama, chiar daca ajungeam la Elias, finalul ar fi fost acelasi. Dar nu l-as fi intalnit pe Catalin. El m-a ajutat sa investesc durerea in ceva viu, constructiv, ale carui roade m-au alinat si intarit si pe mine. Ma gandesc ca atunci cand avem o mare durere, doar doua lucruri in lumea asta o pot alina cu adevarat: rugaciunea si investirea energiei durerii in ceva bun. Nu stiu care e granita dintre speranta si Dumnezeu, si momentul in care trebuie sa realizezi ca e timpul sa renunti la speranta, dar cel putin in cazul lui Catalin, stiu ca am trait cateva minuni, ca minunile sunt dovada palpabila a existentei lui Dumnezeu, si ca el face lucruri mari prin oameni mici.
CRISTINA