Echilibru pe banchize de gheata
- Premiera piesei "O lume pe dos", de la Teatrul de Comedie, e pusa in scena de mama ta, actrita Iarina Damian, care iti este si colega de scena. Cum e sa lucrezi in familie?
- "O lume pe dos" a fost un proiect consumant, realizat din texte absolut inedite, care vorbesc despre o tema recurenta a societatii: singuratatea. Cat de singuri suntem, de fapt, in lumea asta, plina de dispozitive care sa ne faca sa ne simtim mai putin singuri. Cel mai complicat a fost sa muncesc la trei roluri odata. Spectacolul se compune din trei piese, fiecare cu alt personaj. E ca si cum ai pregati trei spectacole diferite in acelasi timp. E o situatie aproape schizoida. Dincolo de faptul ca nu poti duce toate personajele la acelasi nivel de pregatire. Pe o scara de la 1 la 10, unul o sa fie, poate, la 3, altul la 5 si celalalt la 7. Esti multumit de cel care e la 7, il lasi putin, il iei pe cel care e la 3 si mai tragi de el si tot asa. E ca si cum pasesti pe banchizele de gheata care se topesc si se desprind, picioarele ti se tot intind, pana ajungi intr-un spagat urias. O echilibristica destul de dificila. In concluzie, a fost o incercare pe care nu stiu dac-as mai repeta-o. Totusi, cred ca m-am achitat foarte bine de ea. Am constientizat pericolul si m-am preocupat sa am grija de toti cei trei "copii" ai mei, sa nu-l vaduvesc pe unul sau pe altul. Dar asta a insemnat multa munca. In iulie, am facut cu mama lecturi la personajul din prima piesa: un dirijor care dirijeaza "Preludiu si Liebestod" de Wagner, si care are un monolog interior, in legatura cu conditia lui si cu faptul ca nimic nu-i mai ajunge. Ca, practic, tuturor nimic nu ne mai ajunge si nimic nu pare sa ne mai multumeasca. Ceea ce e foarte grav. De multe ori, asta e chiar conditia tragica a artistului: nu-si mai ajunge, dar nici nu poate altfel. Dupa etapa lecturilor, a venit etapa in care m-am chinuit foarte mult sa dirijez. L-am studiat pe Mariss Jansons, dirijorul care a fost in Romania cu "Preludiu si Liebestod": am obtinut inregistrarea de la TVR si am stat zile intregi pe calculator, analizand miscarile, facand notite si asa mai departe. La un moment dat, s-a creat chiar un dezechilibru: ma luptam atat de intens sa invat sa dirijez, incat neglijam actoria. Mama era cam disperata. Imi zicea: "Mai lasa dirijatu asta, ca nu e atat de important." Dar pentru mine era important sa ajung sa-l fac bine, sa fiu credibil, nu sa iasa un spectacol de pantomima. Pe de alta parte, nu voiam sa dau mai mult formei personajului, in detrimentul aspectului interior. Al doilea personaj, cel din "Problema", de A. R. Gurney Jr., mi-a venit mult mai usor sa-l fac. Acolo e vorba de un cuplu care incearca sa faca tot ce e posibil ca sa-si salveze viata sentimentala si sexuala. Iar in a treia piesa, "Naomi in camera de zi", de Christopher Durang, rolul principal il face mama. E un rol de compozitie fabulos: o batrana, cel putin excentrica. Eu il joc pe baiatul ei si, impreuna cu sotia mea, Simona Stoicescu, ii facem o vizita.
Afara din vizuini!
- Mai nou, numele tau e legat de "Cruciada Culturii", o declaratie de razboi impotriva mediocritatii, a kitsch-ului, a vulgarului si a valorilor inversate. Ce te-a indemnat sa ridici sabia?
- Traim intr-o lume urata, si nu doar la nivel estetic, desi considerentele estetice au o pondere destul de mare. Oricat de optimisti am fi, uratul din jurul nostru se vede, castiga teren. Exact cum ai spus: lipsa de valori, vulgaritate, prost gust. Popoarele mari au norocul de a avea istoria in picioare, langa ei. Noi, si ce avem distrugem. Si nu ma refer numai la cladiri. Oamenii de cultura de la noi si valorile adevarate stau ascunse. Ceea ce e frustrant, nu numai pentru ei, dar si pentru toti cei ce traim in aceasta realitate! Si cum oamenii spun: "Nu-ti place? Fa ceva ca sa schimbi situatia!", noi, cei de la "Agentia de Vise", ne-am apucat sa facem ceva. Nu vreau sa-mi arog paternitatea acestei miscari. Important e ca ea a fost initiata. Daca nu eram eu, sunt convins ca se gasea cineva care s-o demareze. Principiul de la care am pornit a fost acela ca daca vom avea evenimente de tinuta, din ce in ce mai multe, oamenii vor iesi in numar din ce in ce mai mare din vizuini. Asa cum s-au adunat la Sala Palatului, la Festivalul Enescu. Au venit acolo ca niste fantome ale orasului. Asta era senzatia: ca fantomele orasului au iesit pe strazi, si o lume frumoasa se plimba, din nou, intre Sala Palatului si Ateneu. Or, noi ne dorim ca exodul acesta de lume frumoasa sa se repete din ce in ce mai des si astfel sa nu mai avem impresia ca oamenii de cultura sunt niste mari umbre care se ridica din morminte doar din cand in cand, rostesc cateva cuvinte si apoi se retrag la loc, in sanctuare. Ofensiva acestor rele - mediocritatea, prostul gust, facilul, vulgarul, valorile inversate - a sapat santuri si a largit brese intre oameni. Oamenii care fac cultura adevarata si cei care consuma cultura nu mai stiu unii de altii. Asadar, rostul acestor evenimente adunate sub umbrela "Cruciadei" este si acela de a-i face sa se cunoasca intre ei.
- Cu ce arme porniti la lupta?
- Concerte, spectacole, expozitii ... Vom incerca sa ne raspandim pe mai multe directii. Primul "atac" a fost concertul din 14 februarie, sustinut de violonista Sarah Chang. Am inceput cu muzica clasica, fiindca e un domeniu care ne e mai la indemana, si-am zis sa incepem cu ceva ce stim mai bine. Dar, de pilda, in directia artelor plastice, va trebui sa ne consultam cu niste specialisti. De altfel, lucram deja la un proiect, "Bucuresti oras-muzeu", la care suntem ajutati de criticul de arta Mircea Deac: vrem sa inlocuim 100-200 de panouri publicitare din oras cu reproduceri din pictura universala. Si nu ne-am apucat sa facem lucrurile asa, de capul nostru. N-am intrat pe Internet si n-am ales de-a valma niste picturi care apar mai des sau ne plac noua, personal. Impreuna cu domnul Deac, am gandit un traseu, o acoperire vasta, de la Renastere la modernism. Important e ca, dupa cum se dovedeste, nu suntem singuri. Oamenii incep sa vina catre noi. Oricine doreste sa ni se alature e binevenit. Inclusiv persoane care vor sa ne sprijine financiar. Trebuie sa se inteleaga ca, si la noi, cultura poate sa fie profitabila. Exact asa cum se intampla in strainatate. Din pacate, patronajul sau mecenatul nu mai exista, si-atunci trebuie sa demonstrezi cumva ca actul cultural poate sa fie si un business. Sa nu se inteleaga ca eu pun semnul egal intre arta si bani si nimic mai mult. Spun doar ca nu e nevoie ca un artist sa fie neaparat muritor de foame, ca o investitie in cultura nu trebuie sa insemne bani aruncati pe fereastra si ca gesturile culturale trebuie sa fie subventionate. Sa nu mai auzim atat de des cuvintele: "N-am bani".
- Oare ofensiva voastra nu a demarat cam tarziu? Crezi ca societatea romaneasca mai are resurse sa se intoarca spre valorile adevarate?
- Sincer, nu ma mai prea intereseaza. Adica, nu mai privesc atat de larg lucrurile. Ceea ce ma intereseaza este sa schimb cat mai multe lucruri din perspectiva mea, sa creez o lume mai frumoasa, pentru cei din jur care vor asta, dar, in primul rand, pentru mine. "Cruciada culturii" e si un demers egoist. Faptul ca eu m-am putut duce, pe 14 februarie, la un concert cu Sarah Chang mi se pare ceva fantastic. Atat timp cat iesim pe 0% si nu pierdem bani, eu consider ca am castigat.
- Esti "cineva", un muzician si-un actor cunoscut, popular, iubit. Nu ti-e greu sa mergi cu jalba in bat pe la sponsori?
- Eu nu mai sufar de umilinte din astea. Nu ma mai umileste un refuz. Eu stiu cine e, de exemplu, Sarah Chang, si daca omul la care ma duc nu stie sau nu vrea "sa stie"... sa fie sanatos. Nenorocirea e ca atat timp cat o sa gandim numai in termeni de marketing, asa o sa arate si lumea in care traim. Fiindca e clar ca Sarah Chang, desi e o reprezentanta de Top Ten a muzicii clasice, n-o sa aduca acelasi profit ca AC/DC. Asta e realitatea.
- Campania asta nu-ti epuizeaza rezerva de energie?
- Nu risc asta. "Cruciada Culturii" e o initiativa a "Agentiei de Vise", nu a mea, personala, deci eu nu fac asa de multe lucruri pe cat pare. Nici nu vreau ca meseria de cruciat sa devina ocupatia mea principala. Eu trebuie sa fac teatru, sa scot un disc nou...
Cu sufletul la gura
- In urma cu cativa ani, imi spuneai ca iti doresti sa-ti traiesti viata intr-un ritm mai lejer. Ai reusit?
- Nu. Cred ca mai lejer incepi sa traiesti cand incepi sa daruiesti mai mult. Iar eu n-am ajuns inca la punctul asta. Eu inca acumulez. Cand nu esti dispus sa daruiesti, traiesti foarte mult pentru tine, ca sa-ti satisfaci niste nevoi de implinire. Esti tot timpul cu sufletul la gura, vrei sa demonstrezi foarte multe, in tine nu e destula impacare... E un stil de viata foarte consumant si care, cel putin pentru mine, costa foarte mult. Ma costa ca sunt nemultumit interior, ma costa in sensul relatiilor cu cei apropiati. Nu sunt un om foarte confortabil pentru cei din jurul meu.
- Joci intr-o piesa dedicata singuratatii. Te confrunti si in viata reala cu ea? Ti-e frica de ea sau ai reusit sa o imblanzesti?
- Problema e sa n-ajungi sa te simti confortabil cu singuratatea. Pentru ca singuratatea e un lucru oribil. Eu am fost langa oameni batrani si singuri si am vazut ce groaznica e singuratatea. Dar confortul de comunicare de la batranete vine din felul in care iti traiesti viata, pana atunci. Si aici intervine marea intrebare: cum sa-ti traiesti viata in asa fel incat sa-ti satisfaci nevoile de evolutie si, in acelasi timp, sa si daruiesti destul ca sa ai pe cineva langa tine?
- Dar pana sa ajungi batran...
- Pana sa ajung batran, am la dispozitie foarte multe forme, la fel de inselatoare, de a pacali singuratatea. De exemplu, munca in exces. Bine, eu munceam si daca nu eram singur. Si nici nu pot sa spun ca sunt un om singur, ca l-as mania pe Dumnezeu. Am prieteni, nu multi, dar foarte apropiati, si mai am si o parte de familie. Rasucind perspectiva, normal, singur poti sa fii si inconjurat de un stadion intreg de oameni. Eu am puseuri de singuratate. Si ele vin din faptul ca eu nu sunt impacat cu mine insumi. Sunt singur, fiindca n-am facut inca pace cu mine insumi, pe anumite planuri, si-atunci stau numai eu cu mine sa-mi rezolv disonantele astea. Imi acord mult mai mult timp decat ar trebui. Poate ca investind in altii, in sensul crestin, as avea mai mult de castigat, dar, din pacate, sunt inca in perioada pe care ti-am descris-o mai devreme: aceea in care inca nu pot sa daruiesc.
Pe marginea gropii cu nisip
- Sa inteleg ca nici sa iubesti nu poti? Intr-un interviu din "Formula AS", ne-ai marturisit ca inca nu stapanesti tehnica relatiilor indestructibile. Te mai intereseaza s-o deprinzi?
- Da, dar ma simt ca baietelul exclus din jocul celorlalti copii. Stau pe marginea gropii cu nisip si ma uit la ei cum se joaca de-a mama si de-a tata, cum stau ei impreuna, si idealizez niste valori familiale, care poate ca nu sunt asa cum le vad eu, insa, cu toate astea, vreau si eu sa ma joc jocul asta, dar nu prea pot, fiindca nu stiu cum. Mi-am indus chiar si un sentiment de vinovatie pe tema asta. Recunosc ca ma incearca clestele burghezului pacat al dezamagirii ca, pana in clipa asta, eu n-am fost in stare sa-mi fac o familie. Imi asum esecul asta. Acum un an, chiar priveam situatia ca pe o drama fara de intoarcere. Nici azi nu mi se pare prea trandafirie, da nici nu poti sa faci prea tare pe nebunu si sa te plangi de o treaba, stiind ca tu, de fapt, nu prea muncesti ca sa o faci sa mearga. Asa ca e mai bine sa accepti ca, poate, deocamdata, anumite lucruri, pur si simplu, nu vrei sa le faci. E fals sa spui ca nu poti. Cam orice se poate pe lumea asta. E mult mai onest sa recunosti adevarul: ca, in forul tau interior, nu vrei inca acel lucru.
- De la o vreme incoace, viitorul luminos pare tot mai trist si innorat. Ce relatie ai cu el?
- Nu prea ma uit spre viitorul foarte indepartat. Privesc pe o distanta de maximum sase luni - un an. Neprivind pe termen lung, n-am nici temeri uriase. In principiu, ceea ce vad acum e pe un traseu de la bine spre si mai bine. Esential e ca n-am piedici mari in a ma deplasa, fiindca n-am multe regrete, iar lucrurile pe care le regret le stiu. Ca uneori poti sa nici nu stii ce regreti, atunci e tragic. Si mi-am propus si sa tin cont de indemnul pe care l-am auzit rostit de Andrei Plesu: acela de a nu rata intalniri, de a fi deschis pentru intalniri. Caci intalnirile sunt singurul lucru care ne impinge inainte, in viata. Or, eu nu pot sa pretind ca, pana acum, am fost prea deschis spre intalnirile vietii. Eu sunt, mai degraba, un tip inchis in cochilie. Trebuie deci sa invat sa mai ies "la soare".