Pe Jeremy l-am vazut prima data in metroul din Paris. Eram in drum catre Musee D'Orsay, intr-o vizita la unii dintre pictorii mei impresionisti preferati. L-am remarcat din doua motive: primul a fost acela ca melodia pe care o canta la chitara electrica, in alb si negru, era foarte ritmata si vesela. Al doilea motiv: era imbracat cu un tricou negru, pe pieptul caruia era scris, cu litere ca de mana, "Je ne chante pas pour la gloire". Ceea ce mi s-a parut cumva anacronic: impresia mea era ca toti artistii stradali viseaza ca, intr-o zi, sa fie remarcati de un mare producator, care sa-i transforme peste noapte intr-un Michael Jackson. Muzica lui Jeremy mi-a placut atat de mult, incat am stat si l-am ascultat vreun sfert de ora, batand ritmul din picior, zambind larg si aplaudandu-l recunoscatoare, dupa fiecare piesa. Chitaristul care nu voia glorie mi-a multumit si m-a recompensat, la randul lui, cu un compliment: mi-a spus ca seman leit cu bustul Cleopatrei, pe care-l vazuse la un muzeu din Germania. Sigur, Cleopatra nu era o frumusete in sensul comercial, dar succesul ei la barbati a fost indubitabil, dupa cum ne-o demonstreaza istoria. Or, mie imi plac barbatii. Haha!
31 august. In Anglia este Bank Holiday, adica unul dintre acele momente din an cand toata suflarea aflata in campul muncii beneficiaza de o zi libera. Nici macar bancherii, cei mai loviti de recesiune, nu sunt de gasit la birou. Eu nici atat! Ma aflu in vacanta, hotarata sa bat cat mai multe muzee ori sa ma plimb, pur si simplu, ca sa ma imbib de atmosfera efervescenta a strazilor. In Londra, una din destinatiile mele predilecte este muzeul "Victoria and Albert". O cladire impozanta, in stil mixt, victorian si eduardian, care gazduieste niste colectii eclectice extrem de pretioase, organizate pe perioade istorice. La iesirea din statia de metrou South Kensington, dupa ce imi taxez biletul, aud... o melodie care imi aduce aminte de Jeremy. La zece metri mai incolo, dupa un cot al tunelului placat in faianta glazurata, am surpriza sa-l regasesc pe chitaristul din Paris. A trecut la o alta melodie, la fel de vesela. Corzile chitarei in alb si negru sunt framantate cu aceeasi pasiune exuberanta. E multa bucurie in stilul de a canta al lui Jeremy, iar fiecare piesa rasuna ca o promisiune.
Ma opresc si il salut. Opreste i-pod-ul care joaca rol de orchestra si razand imi raspunde: "Cleopatra, incep sa-mi doresc sa fi fost Marc Antoniu". Il intreb ce face in Londra. Nu stiu de ce, dar eu ramasesem cu convingerea ca Jeremy este un imigrant stabilit in Franta. Ma lamureste, explicandu-mi ca locuieste intr-un satuc aproape de Londra, in Kent, iar in Paris se duce doar din cand in cand, in week-end-uri, pentru peisajul uman diferit. De altfel, tot din acest rezon, chitaristul "meu" calatoreste, o data la cateva luni, catre Bruxelles sau Amsterdam. Imi spune ca-i face bine sa vada reactii cat mai variate la muzica lui. Sunt curioasa daca metroul e singura lui scena si aflu ca nu, chiar in seara precedenta, de pilda, a cantat intr-un club din Londra, unde muzicieni mai mult sau mai putin cunoscuti se intalnesc pentru jam-session-uri. Insa metroul, strada raman cea mai vie experienta pentru el, de aceea nu renunta la ea. O alta experienta sunt petrecerile private, pe care insa Jeremy nu le cultiva excesiv, fiindca repertoriul solicitat de angajatori nu e totdeauna pe placul lui. Jeremy ma intreaba si el de unde sunt. Spre usurarea mea, nu ma plaseaza pe harta ca provenind din Brazilia, asa cum mi se intampla adesea in Anglia, ci imi spune ca, ghidandu-se dupa infatisarea mea, se gandeste ca poate, intr-adevar, sunt o descendenta a Cleopatrei: o grecoaica pe meleaguri straine. Rad si-i raspund ca nu e departe de adevar: descind dintr-o familie de greci, m-am nascut in Romania, sunt indragostita de Anglia, dar mi-ar placea sa ma trezesc la o ferma din Provence, si primul lucru pe care sa-l vad dimineata, atunci cand trag draperiile, sa fie un camp de lavanda rasfatat de soarele galben, abia urcat de doua sulite pe cer. "Uau, ce tablou !", exclama Jeremy. "Mi-ar placea sa mai aud asa povesti".
Am stabilit cu Jeremy sa ne revedem dupa-amiaza, ca sa "mai pictam tablouri", dupa cum s-a exprimat el. E ora cinci, iar taxiul a parcat in fata unui hotel sic, aflat intr-un cartier al Londrei unde doar o garsoniera costa peste un milion de lire. Sunt impresionata si chiar si mai curioasa: Jeremy incepe sa devina un personaj. Si inca unul fabulos, care ma asteapta la barul hotelului, imbracat impecabil, intr-o tinuta "all black": pantofi din piele intoarsa, blugi, camasa impecabila si un sacou din catifea. E randul meu sa exclam "Uau!". Ne asezam la una dintre masutele cu fotolii din piele de culoarea ciocolatei si comandam un meniu "Five O'Clock", care vine cu cele mai savuroase prajituri pe care le-am mancat vreodata. "Noul" Jeremy ma uimeste cu manierele lui de lord, cu limbajul care tradeaza educatia intr-o scoala privata de elita si cu delicatetea cu care se foloseste de bogatele lui cunostinte in materie de literatura ca sa-mi smulga si alte confesiuni. Conversatia curge fluid, iar surpriza mea, in ceea ce-l priveste, creste in dimensiuni. Dupa o vreme, rasucesc discutia catre el, marturisindu-mi stupefactia: n-am mai intalnit o persoana atat de... complexa! Dimineata e artist stradal, iar dupa-amiaza se transforma, ca intr-o poveste, intr-un print sarmant. Peste ochii albastri ai lui Jeremy trece o umbra. Isi sprijina tampla roscovana intr-o mana si ofteaza. Zambesc stanjenita. Imi dau seama ca am atins o coarda sensibila. Sper ca nu am comis o gafa. Dubiile imi sunt insa risipite de Jeremy, care, in sfarsit, imi spune: "N-am mai vorbit de mult despre asta. Si atunci am facut-o in cabinetul unui psiholog. Oricat de ciudat ar parea, avand in vedere ca suntem doi straini, am impresia ca tie as putea sa-ti spun orice, si ca parerea ta despre mine ar ramane aceeasi... adica, nici nu m-ai judeca gresit si nici n-ai avea acel soi de mila... pe care o detest. Acea mila care te impinge sa tratezi omul ca si cand ar fi din portelan". Tac, pentru ca am invatat, in timp, ca nu e bine sa destrami sirul confidentelor. Cel care-si deschide sufletul n-are nevoie decat de mici demonstratii de atentie si de intelegere. Asa ca il las pe Jeremy sa-si gaseasca ritmul vorbelor. Pe cel al muzicii stiu deja ca-l stapaneste.
"Acum 10 ani, m-am trezit intr-o camera albastra. Aerul era impregnat cu un miros intepator de antiseptic. Mi-era o sete fenomenala. Am incercat sa ma ridic in capul oaselor, dar mi-am dat seama ca nu puteam. Am coborat ochii cat de mult am izbutit si-am vazut ca eram aproape cu totul incastrat in ghips. Mi-am lasat la loc capul pe perna. Nu intelegeam nici unde eram, nici ce se intamplase cu mine. Dupa vreo cinci minute, a venit la mine o asistenta. Cand mi-a intalnit privirea, s-a luminat la fata, apoi, in secunda imediat urmatoare, expresia i s-a schimbat intr-una de mare ingrijorare. M-a intrebat cum ma simt si-am vrut sa-i spun ca mi-e al naibii de sete, dar din gatlej nu mi-a iesit decat asa, un fel de croncanit. Asistenta a fugit si, in scurt timp, s-a intors impreuna cu un tip care s-a recomandat ca fiind doctorul meu. A urmat o investigatie fizica amanuntita si o explicatie frugala: fusesem implicat intr-un accident. Motocicleta mea se rasturnase de mai multe ori, iar masina care ma lovise nu se oprise. Aterizasem intr-un parau de pe marginea drumului si fusesem gasit acolo de un barbat care isi plimba cainele. Iar gatul imi era uscat fiindca, pana in urma cu doua ore fusesem intubat." Jeremy se opreste din nou, ma priveste adanc in ochi, apoi zambeste crispat. "Problema era ca eu nu imi aduceam aminte sa fi avut o motocicleta. Nu-mi aduceam aminte nici cum ma chema, daramite cum ajunsesem pe drumul ala unde avusese loc accidentul. Nu stiam nici daca aveam rude, o familie pe care spitalul s-o anunte ca-mi revenisem din coma. A doua zi, am fost vizitat de un politist. Am aflat de la el ca soferul care ma accidentase nu fusese inca gasit, iar politistul a aflat despre mine ca sunt amnezic. Nici unul nu era deci mai castigat decat inaintea intalnirii. Cum medicul ne-a explicat amandurora ca acest gen de amnezie post-traumatica poate sa dureze cateva zile sau pentru tot restul vietii, politistul a concluzionat ca, daca pana la sfarsitul saptamanii nu-mi voi aduce aminte nimic din biografia mea, care sa ma identifice, atunci va lansa un apel catre public, in speranta ca se va gasi cineva care sa ma recunoasca. Stii, la o emisiune din aia TV, unde se difuzeaza o fotografie." Jeremy ofteaza si, dupa cateva clipe, continua: "Pana la sfarsitul saptamanii, n-am inregistrat progrese decat la nivel fizic. Doctorul mi-a spus ca e surprins cat de bine ma recuperez. Sigur, in substrat, se punea problema banilor. Cum nu se stia cine sunt, spitalul nu avea cum sa verifice daca aveam sau nu asigurare de sanatate si nici ce costuri acoperea ea. Salvarea mea implicase proceduri si medicamente costisitoare... ma rog. Desi nimeni nu mi-o spunea direct, chestiunea asta incepuse sa ma framante... Stupid, dar ma simteam vinovat ca nu-mi aduceam aminte cum ma cheama, pentru ca spitalul sa rezolve problema financiara". Jeremy rade doar cu jumatate de obraz. Restul chipului ii e parca acoperit cu un val de tristete. "La inceputul saptamanii urmatoare, mi-am vazut fotografia la televizor. Am avut un soc. Aratam destul de... botit. Mi-am zis ca, si daca exista cineva care sa ma fi cunoscut, ii va fi destul de dificil sa ma recunoasca... Pentru ca nu era vorba decat de un accident de circulatie si pentru ca politia nu anuntase nici o recompensa, liniile telefonice nu s-au incins de apeluri. Politistul care ma vizitase la spital m-a sunat peste doua zile si mi-a spus ca e probabil sa fiu... suna ca intr-un roman picaresc: singur pe lume. Ca portofelul meu, daca avusesem unul, fusese probabil in cutia motocicletei, care arsese... In noaptea aia, n-am dormit deloc. Sincer... mi-era frica. Vedeam lumea din afara spitalului ca pe un loc terifiant, in care nu stiam cum aveam sa ma descurc".
"Si chiar n-a sunat nimeni?", am intrebat.
"Ba da. Dupa doua zile. Politistul a venit si m-a anuntat ca primisera un telefon de la o batrana, care spunea ca e aproape convinsa ca stie cine sunt, dar ca, pentru siguranta, dorea o intalnire fata in fata. Am asteptat a doua zi dimineata cu o emotie... incredibila. Iar n-am dormit deloc peste noapte. Asudam si ma rugam ca batrana sa nu se fi inselat, sa existe macar un suflet care sa-mi fie si mie aproape, sa nu mai fiu, cum zisese sergentul, singur pe lume. In zori, Susan, asistenta de care ti-am pomenit, a venit si m-a barbierit, m-a pieptanat... Saraca, a fost foarte buna cu mine... A sosit si ora zece. Sergentul si-a facut aparitia si m-a intrebat daca sunt pregatit. Am ingaimat ca da. McBride a iesit pe hol si dupa o secunda a revenit insotit de o batranica imbracata cu o jacheta de culoarea fildesului si, ceea ce mi-a atras mie atentia, cu o bluza din matase, cu guleras de dantela. Parca era din alt timp. Batranica s-a oprit in prag, s-a uitat la mine cateva secunde, care mie mi s-au parut ani, si-a izbucnit in plans. Dupa ce si-a mai domolit lacrimile, batranica a venit la mine si m-a mangaiat pe obraz. Si-atunci s-a intamplat ceva... e greu de descris in vorbe. Figura ei nu-mi spusese nimic, dar felul in care si-a pus palma pe obrazul meu si aroma vanilata a pielii ei... le recunosteam. A fost un moment... intens. Asta e cuvantul. Intens".
Intensa e si starea mea. Ceea ce aud mi se pare fantastic. Am senzatia ca sunt intr-un film, ca traiesc una dintre acele intalniri de care n-ai parte decat o data in viata. Cine si-ar fi inchipuit ca tanarul inalt, cu par morcoviu si maini mari, pe care l-am aplaudat in metroul din Paris si pe care l-am regasit azi dimineata in cel din Londra, tanarul acela care m-a emotionat intr-atat cu muzica lui, incat stau acum si beau cu el o cafea, ingaduindu-mi o mica paranteza sentimentala in vacanta mea londoneza, tanarul acesta cu maini asa de mari si ochi atat de albastri este, de fapt, un personaj de roman.
"Doamna Matilda, batranica dantelata, a ramas cu mine pana seara, tarziu. Ore intregi, in care parca, dupa o eternitate de chin, am rasuflat din nou, umplandu-mi plamanii pana la capat, am rasuflat fara grija, nu m-am mai simtit... singur pe lume. Finalmente, misterul s-a risipit".
Doamna Matilda a risipit, mai intai, misterul numelui: Jeremy Temple. La momentul regasirii lor, Jeremy avea 24 de ani. E fiul unui "earl", un boier englez al carui arbore genealogic poate fi deslusit pana in urma cu vreo 400 de ani. Mama lui Jeremy, Margaret, a murit la cateva luni dupa nasterea lui. John Temple, sotul, a suferit teribil la moartea ei. Doamna Matilda, nevasta unui colonel din armata britanica, intre timp decedat, a fost angajata ca bona a lui Jeremy, si, femeia, neavand copii, si-a revarsat asupra lui intreaga afectiune si i-a fost, mai curand, mama. La 11 ani, Jeremy a fost trimis la o scoala privata - deci nu m-am inselat! A fost un elev silitor, dar cam visator. A urmat facultatea de arhitectura, impotriva dorintei tatalui, care sperase ca fiul sa-i calce pe urme si sa preia afacerea familiei: o firma de desfacere a diamantelor. Dupa absolvire, Jeremy a cazut de acord cu tatal lui sa petreaca un an de zile calatorind prin lume. Daca in acest timp nu avea sa gaseasca "ritmul arhitecturii", cum mi-a explicat el, avea sa cedeze si sa accepte un post de junior in firma tatei. Accidentul de motocicleta al lui Jeremy a survenit tocmai cand se afla in drum spre casa. Cand a vazut ca baiatul nu mai ajunge si nici nu mai raspunde la telefonul mobil, domnul Temple a mers la politie si i-a raportat disparitia. Dar inima lui n-a facut fata evenimentelor si, in noaptea aceea, John Temple a facut un infarct. In timp ce Jeremy se intorcea la viata, bunul sau tata il parasea
Dupa ce a fost externat, Jeremy s-a intors acasa, impreuna cu doamna Matilda. Resedinta familiei li se parea insa mult prea mare si trista. Au cumparat un cottage, intr-un satuc din apropiere. Jeremy s-a ocupat de renovari, folosindu-se de studiile lui de arhitectura, si impreuna si-au construit un nou cuib. Afacerea tatalui a fost vanduta. Jeremy si-a pastrat doar niste actiuni, care ii aduc un venit consistent, impreuna cu acela obtinut din inchirierea conacului familiei unei fundatii. Incet-incet, amintirile copilariei si adolescentei au gasit si ele fagasul catre lumina.
"Cred ca muzica m-a ajutat foarte mult", sopteste Jeremy. "Intr-o zi, am vazut chitara asta, alb cu negru, in vitrina unui magazin. Am intrat si am cumparat-o pe loc. M-am intors cu ea acasa, dupa care am fost la niste cursuri la Conservator. Restul l-am deprins asa... dupa ureche".
"Dar de ce canti in metrouri?", il intreb contrariata. "La situatia ta materiala, ai putea sa... unora li s-ar parea umilitoare o astfel de postura". "Mie nu mi se pare deloc asa. E felul meu de a ... evada din camera albastra". Jeremy ofteaza din rarunchi.
"Acum cinci ani, doamna Matilda a murit. Atunci am simtit, intr-adevar, ca mi-am pierdut familia. Pe mama nu am cunoscut-o. Tata stiu ca m-a iubit cu disperare, iar eu l-am iubit, la randul meu. Dar niciodata n-am fost apropiati. Relatia noastra a fost rece, protocolara. Familia mea a fost doamna Matilda. Ea m-a cocolosit, m-a rasfatat, m-a alinat, m-a imbarbatat...".
Vocea i s-a innodat lui Jeremy in gat. Plange fara sa se schimonoseasca. Plange curat, ca un copil cu par morcoviu si maini mari. Lacrimile i se rostogolesc pe obraji. Nu e nimic nedemn sau rusinos in plansul lui. Jeremy e doar sincer... asa cum e si cand canta in metrou.
"...Cant in metrouri, pe strada, in cluburi din astea micute... in locuri unde oamenii sunt adevarati, nu prefacuti. Cant pentru ca altfel simt ca singuratatea ma sufoca, ma gatuie. Cant in metrou fiindca ma bucura cand un om ca tine se opreste si ma asculta razand, bate ritmul impreuna cu mine, iar la final ma aplauda. Lumina de pe fetele oamenilor care se bucura ascultandu-ma imi e de mare ajutor, ma face sa nu ma mai simt singur pe lume, ma smulge din camera albastra, in care moartea doamnei Matilda m-a ferecat. Si... ". Simt ca "si"-ul acesta e foarte important. Ca ma priveste, cumva, si pe mine. Ca ne intoarcem dintr-o lunga calatorie, la realitatea clipei pe care o traim. Astept ceea ce urmeaza cu sufletul la gura. Ca si cand as fi la ultima pagina a unui roman palpitant si deznodamantul intregii povesti e chiar acolo, dupa acel "si". "...si sper ca asa, printre oamenii adevarati, o sa gasesc si eu pe cineva care sa devina... familia mea... cineva care sa ma izbaveasca pentru totdeauna de solitudinea camerei albastre...". Jeremy nu-si ridica privirea. Isi misca, in schimb, mana dreapta, spre mana mea. I-o acopar cu palma. O stare ciudata, de bucurie si moleseala pune stapanire pe mine, promisiunea din cantecele lui Jeremy. "Sa mergem", ii spun.
***
Intr-o zi, in fata unei alte cesti de ceai englezesc, Jeremy mi-a dedicat cel mai frumos compliment din viata mea: "Stii, eu cunosc, de fapt, Romania". L-am privit surprinsa. "Cand ai fost tu in Romania? Si abia acum imi spui?" "N-am fost in Romania. Am fost, in schimb, la Paris, la atelierul lui Brancusi. El m-a invatat ce inseamna Romania. El mi-a aratat cum e Romania: o bijuterie delicata, svelta, pretioasa, fluida, eterica... Romania pe care o vezi in pasarile lui maiestre, in domnisoarele lui... nu Romania cea neagra din documentarele difuzate de BBC. Si-am mai descoperit ceva in atelierul lui Brancusi: am descoperit ca undeva, dincolo de ochii lui scaparatori, avea si el o camera albastra. Dar reusea sa fuga din ea, de fiecare data cand se intalnea cu o pasare maiastra...".
LOREDANA