Chitaristi de vita veche, desi fac parte din generatii diferite, cei doi timisoreni canta de peste zece ani impreuna, fara oboseala si fara plictis
O biblioteca alba, o canapea cu perne mari, un scaun pe care erau asezate doua pahare cu vin fiert si o farfurioara cu fursecuri, o rama cu fotografii vechi, de familie, si o chitara sprijinita de-o boxa... Decorul uneia dintre cele mai frumoase intamplari muzicale la care am asistat in anul ce a trecut, departe de luminile reflectoarelor, de scenele inalte, de freamatul stadioanelor sau de sobrietatea, uneori stanjenitoare, a Salii Palatului. Doar doua chitare acustice, manuite de doi maestri, si muzica plutea atat de lin, de natural, nu se pierdea nici o nota, nici o nuanta, nici o emotie. Se pastra insasi esenta muzicii, in aceasta simpla intalnire de duminica, intre doua generatii ale muzicii timisorene: unul dintre cei mai apreciati chitaristi romani ai momentului si un pionier al rockului romanesc, nume greu al ultimilor 40 de ani. Horea Crisovan, respectiv Ilie Stepan. Cei doi canta impreuna de mai bine de 10 ani, atat pe albumele solo ale lui Stepan, cat si in concerte acustice, pe cat de rare, pe atat de valoroase.
Prima chitara
"Aveam 12 ani cand parintii mi-au cumparat prima chitara, apoi am inceput sa studiez cu profesorul Adrian Popescu", povesteste Ilie Stepan. "Este cel care a crescut de-a lungul anilor chitaristi ce au devenit nume de referinta in muzica noastra: Nicu Covaci, sau marele chitarist de jazz Dan Ionescu. Dupa un an si ceva, le-a spus parintilor mei: "Nu va mai pot lua bani, pentru ca n-am ce sa-l mai invat". Asa ca am continuat singur, pana s-a produs un element de cotitura pentru mine - intalnirea cu profesorul doctor Eduard Pamfil, pe care il consider un renascentist al secolului XX: fondator de scoala de psihiatrie, pictor, eminent chitarist (a studiat chitara clasica la Paris, in perioada interbelica), un om exceptional. Ne-am intalnit prima oara la el acasa, m-a lasat sa vorbesc pret de o ora, nu a zis nimic, apoi mi-a aratat chitarele sale, si-a spus: "Hai sa cantam ceva impreuna". Cu domnia sa, am slefuit pret de doi ani ceea ce inseamna chitara clasica. Marturisesc ca acestor doi profesori le datorez foarte mult, pentru ca a sti sa canti la chitara un menuet de Bach sau o lucrare de Berlioz ori Paganini inseamna sa pasesti intr-un univers fantastic, miraculos, ce iti deschide drumuri extraordinare legate de muzica, de armonie. A fost o mare sansa pentru mine sa pot intelege legatura puternica, organica, intre muzica clasica si restul muzicii. Apoi a urmat nebunia rock'n'roll, odata cu filmul "Tinerii", pe care l-am vazut de zeci de ori, maturam prin curtea cinematografului sa ne lase sa intram. Mai apoi am descoperit marile nume ale chitarei electrice: Hendrix, Clapton."
Horea Crisovan a pus prima oara mana pe o chitara in 1981, cand Ilie Stepan era deja celebru, ca lider al formatiei Pro Musica. Mama sa i-a cumparat o chitara Reghin, de 333 lei, in iarna in care Horea si-a rupt piciorul la ski. "Si-a amintit ca la gradinita am avut o mandolina cu care zdranganeam, fara a forma acorduri propriu-zise. Va imaginati cum suna "Iancu la ebea" sau "Treceti batalioane romane, Carpatii" cu o mandolina la care pur si simplu zdranganeam acelasi acord, format din corzi libere... M-am apucat in dulcele stil Horea de pana atunci sa zdranganesc la chitara, la fel ca la mandolina. Nimeni nu stia sa o acordeze. Era un vacarm de nedescris. La acest stadiu cantam deja BoneyM, ABBA, Dalida, urlam pe Mahalia Jackson si pe Ella Fitzgerald (intr-o engleza inventata), cantam dupa Victor Socaciu, Mircea Vintila, Nicu Alifantis, Angela Similea, Corina Chiriac, Eva Kiss, Dida Dragan, Aurelian Andreescu, doar zdranga-zdranga. Desi eram mandria bunicii, mama nu a mai suportat si mi-a luat un profesor (vechi prieten) - Gheorghe Katalinic -, sarb de nationalitate si tip tare fain. Deci, pentru cunoscatori - Mi minor si Sol major au fost primele mele acorduri, iar la un moment dat, a intervenit episodic (vreo doua ore) si bombastic Ilie Stepan, pe cand eu inca aveam piciorul in ghips, si mi-a aratat inca doua acorduri, care sunau tare spanioleste".
Dupa ce a invatat sa cante corect zeci de piese folk, Horea a continuat in stil mare: de zece ani este chitaristul grupului Blazzaj, are propria sa trupa, Bio, alte proiecte din sfera jazz-rock, i-a insotit in turnee pe Aura Urziceanu si pe Stefan Hrusca, l-a adus la festivalul de la Garana si a sustinut un concert alaturi de marele basist Dominique di Piazza, canta anual la mari targuri europene de muzica.
Alte timpuri
"Norocul meu si al colegilor mei de generatie a fost ca am crescut exact in perioada marilor chitaristi de rock virtuozi. Am cautat sa fim ca ei... si ne-am prins ca fara 8 ore de studiu pe zi nu merge", continua Horea povestea. "Strict istoric vorbind, duceam o mare mostenire a lui Puba Hromadka, Misi Farcas, Paul Weiner, Doru Apreotesei, Eugen Gondi, Toni Kuhn, Bratu Banica, Phoenix, Progresiv Tm... Majoritatea au plecat si au lasat un mare gol muzical, pe care tin minte ca cei de generatia mea si un pic mai mari, ne-am zbatut tare mult sa-l umplem cu talent si daruire neconditionata, in aceeasi pereche de blugi si manusi de anii trecuti, inghesuiti in autobuze si tramvaie, spre salile de repetitie de la Casa Tineretului si Casa Studentilor din Timisoara.
Eu am vazut un artist live si am visat sa fiu ca el. Pe aceeasi scena cu el. Nu in locul lui. Spre deosebire de cei de astazi, de "generatia You Tube", care tinde spre exemple imposibil de atins de pe internet, eu intai m-am raportat la cei de pe scenele romanesti si iugoslave. Apoi la cele din Ungaria. Erau mai aproape de mine, mai umani si parca faceam parte din aceeasi matrice culturala. Trupe tari, cu care acum sunt bun prieten, Holograf, Iris, Compact, Celelalte Cuvinte si cei care-mi placeau cel mai mult pe atunci - deoarece eram si mare patriot local - Pro Musica. Asa tare mi-am dorit sa-i cunosc pe baietii de la Pro Musica... Si cu ajutorul mamei mele am reusit. Acum, in diferite conjuncturi, cant, pe rand, cu oamenii de la Pro Musica, cu Lica Dolga, cu Cristian Podratsky, cu Dixie Krauser, cu Bujor Hariga, cel de-al doilea profesor al meu de chitara. Am invatat multe de la el, mai ales chestiuni legate de viata."
In primul interviu pe care l-am facut cu Ilie Stepan, cu zece ani in urma, acesta imi povestea despre freamatul inceputului anilor '60 in Timisoara, despre concurenta si totodata prietenia sincera prin care erau legati tinerii chitaristi ce desluseau, impreuna, tainele chitarei electrice, ale compunerii unui cantec, ale desfasurarii unui concert. Despre inversunarea cu care incercau sa tina pasul cu muzica occidentala, chiar daca cu greu puneau mana pe un disc, pe o partitura, sau sa pacaleasca in vreun fel cenzura. De asta data, l-am intrebat in ce moment al carierei se afla la varsta pe care-o are astazi Horea, si cum isi imagineaza ca ar fi aratat traiectoria sa muzicala, daca ar fi inceput in zilele acestea. "Pe 20 decembrie 1989, la 36 de ani, cantam in balconul Operei si aveam sa compun imnul "Timisoara"". Horea are varsta asta intr-o tara in care poti sa spui si sa canti pe o scena ceea ce doresti, nu mai exista cenzura. Exista insa o dictatura financiara. "Tinerii artisti sunt azi incorsetati de alte criterii. Oprelistile vin de la manageri, de la redactorii de radio, daca nu faci anumite compromisuri, daca nu canti cum vor ei, nu esti difuzat, nu esti bagat in seama. Eu sunt un om optimist, iubesc si am incredere in generatia tanara, dar simt totodata o spaima, ca multi artisti tineri ar putea sa renunte, talentul lor s-ar putea pierde din aceste cauze. Rock-ul generatiei mele nu s-a "vandut", nu a facut mari compromisuri, cantam pentru cei din intunericul salii, si asa am trecut pragul dupa '89, cu o aura castigatoare. Mi-am pus si eu intrebarea asta, daca as fi reusit mai mult sau mai putin in zilele astea. Cred ca mai putin. Cu spiritul meu rebel, nu as fi facut nici un compromis si asta m-ar fi costat."
Impreuna
"Pe Horea l-am vazut prima oara pe o scena cu formatia Cardinal, s-a detasat vizibil si i-am simtit marele talent. Ma bucur ca a ramas la fel, ca vrea mereu sa-si imbunatateasca stilul, ca nu traieste din trecut. I-am urmarit traiectoria cu atentie si, inainte de a-l invita pe primul meu album solo, "Sensul vietii", l-am indrumat spre chitara clasica, spre stilul ciupit de a atinge corzile. Genul de concerte pe care-l sustinem impreuna, in doi, acustic, este mult mai dificil decat cu o trupa, aici se aude tot, din sute de note, de nuante, imediat se simte. Trebuie sa functioneze totul ca un angrenaj perfect. Genurile de muzica din care provenim fiecare si pe care le ascultam poate nu sunt aceleasi, dar conceptiile noastre despre muzica sunt asemanatoare. Pentru asta nu e nevoie doar de o tehnica foarte buna, de repetitii, ci si de empatie. Cred ca am ajuns aici. E ceva legat de subconstient, de felul in care te raportezi la ceea ce se intampla in jur, si asta face ca doi muzicieni sa se inteleaga foarte bine intre ei, ca lucrurile sa se lege". Proiectul cu chitara acustica in duet s-a nascut din pura dragoste pentru chitara", adauga Horea Crisovan. "La primele concerte, inca nu eram pregatit pentru un program acustic intreg, dar am recuperat pe parcurs. Prietenie? Intre mine si Ilie? Da. Altfel nu ar fi fost posibila colaborarea la nivel empatic. Si poate nici stilistic nu ne-am fi inteles. Pentru ca intr-o prietenie spui totul in fata si accepti si critici de orice natura. Eu le-am acceptat de la el, si la randul meu, nu i-am ascuns nimic... chiar daca i s-a mai zburlit mustata din cand in cand". Horea pune umarul si la cel de-al treilea disc Stepan Project, "Lumina", o lucrare de anvergura, un triplu album la care Ilie Stepan lucreaza de peste 7 ani si pe care spera sa-l lanseze in aceasta primavara.
Fotografiile autorului