- Domnule Albulescu, anul trecut, pe 17 decembrie, s-a lansat colectia de CD-uri "Mari actori romani". Primul, "Fluture in lesa de aur", va este dedicat. Un album care combina secvente muzicale cu texte rostite de dumneavoastra, care provin din volumul cu acelasi titlu, pe care il si semnati. Cum ati ajuns premiant?
- In primul rand, sa-ti povestesc cate ceva despre colectie. Ordinea este aceeasi ca-n scoala primara: adica eu sunt primul la catalog. Banuiesc, asadar, ca numai din acest motiv, o data in viata mea, pot sa fiu si eu inaintea domnului Beligan. Caci dansul va avea abia al doilea CD. (rade) Cred ca aceasta colectie e un lucru important si interesant, important mai ales pentru mine, fiindca textul imi apartine. La umbra atator ani de rostit, in toate felurile si-n toate chipurile, am zis sa ma mai "joc" o data, cu fragmentele astea alese de producatori, din volumul meu, "Fluture in lesa de aur". CD-ul asta poate sa fie o mostra despre cum suna scrisul meu rostit de mine. Apoi el mai are si un rol de momeala. Pentru oamenii carora, dupa ce-si vad de serviciu, de nevasta, de copil si de nepot, le vine greu sa mai citeasca si-o carte, uite ca s-a gasit o solutie: in timp ce sofeaza, isi pot pune CD-ul ca sa asculte ceea ce nu mai au timp sa citeasca. Or, asta poate sa fie o bucurie. In fond, indeletnicirea noastra, a artistilor, este sa cautam sa impartasim bucuria noastra celor cu care suntem impreuna: impreuna ca ne asculta, impreuna ca ne vad vii pe scena, la teatru, sau pe sticla, la televizor. In ceea ce priveste chestia asta cu MARII artisti, nu stiu ce sa zic. Eu sunt de parere ca atunci cand incepe sa ti se spuna "maestre", inseamna ca trebuie neaparat sa dai un telefon la cimitir, sa-i rogi pe aia de-acolo sa-ti mai curete putin crucea si sa pregateasca locul, c-o sa-i vizitezi cat de curand. (rade) Ce frumos e cand esti nimeni si speri sa fii totul in viata! Greu e cand ti se spune "maestre" si vezi ca aia nu mai poti sa faci, ailalta nu mai poti sa faci ...
- Fiindca tot vorbim de maestri, arta romaneasca tocmai s-a despartit de unul de rang inalt: Gheorghe Dinica...
- Soarta ne-a pus cap la cap, pe mine si pe Gigi, in 1968, cred, cand la Teatrul de Comedie, David Esrig monta "Troilus si Cressida". Gigi a jucat Tersit, iar eu am jucat Ahile. A fost prima noastra intalnire. Apoi am mai jucat impreuna in cateva spectacole la Teatrul de Comedie, dupa care in cateva spectacole la Teatrul National, unde l-am urmat pe domnul Beligan. Penultima oara am jucat impreuna in "Azilul de noapte" si ultima data ne-am regasit in "Ultima ora". Dinica a fost un artist si un coleg extraordinar. Nu in sensul ca venea la tine sa-ti spuna ca el crede ca aici e mai jos sau mai la stanga, ci pentru ca avea o modalitate de a rosti replica si de a te privi ca personaj, care-ti dadea curaj si te indemna sa vrei sa intri in acest du-te vino dintre doi actori. Ceea ce e crucial. Fiindca numai acest du-te vino dintre actori, acest "primeste-prelucreaza-intoarce", cum spunem in scoala, poate sa treaca emotia peste apa asta mare a rampei si s-o faca sa ajunga la public.
"Acesti tineri actori de azi vor fi mai mari decat noi"
- Oare maestrii pe cale de disparitie ai teatrului romanesc au inlocuitori sau actoria se va afla in impas?
- Nu, nici vorba. Valoarea are un metru. Metrul asta sunt spectatorii. Intotdeauna, in indeletnicirile de soiul asta, care sunt cu desfasurare directa, cu contact direct cu "receptorul", noi, meseriasii, suntem rezultatul gustului acestor oameni care compun publicul. Datoria noastra este sa ne dam coate, sa ne impingem si sa trecem pe aleea pe care ii place si merge el, publicul, ca degeaba am sta noi mandri, dar pe o alta alee. Fiecarei generatii de artisti ii corespunde o generatie de spectatori diferita de cea precedenta. Iar noi, artistii, trebuie sa tropaim pe scena si sa nadusim ca sa satisfacem acea generatie de spectatori si nu alta. Trebuie sa facem tot ce putem pentru ca oamenii sa vina sa ne mai vada si-altadata. Asadar, eu stau foarte linistit. Aceste goluri lasate de actorii care s-au dus sunt numai o impresie. Foarte repede vor veni baietii si fetele de azi, care au inceput deja sa se remarce, iar ei vor acoperi golurile de care pomeneam. Le vor acoperi, dar in felul lor. Ca asta are un actor de facut: sa-si gaseasca propriul drum, nu sa fie ca mine sau ca Dinica sau ca Moldovan, ca Pintea sau ca Ilarion. Eu am credinta ca acesti tineri actori de azi vor fi si mai mari decat noi. Se spune asa: ca noi, cei din 56, am fost promotia de aur. Inaintea noastra a fost o promotie de diamant. Ei, dupa noi, o sa fie o promotie de platina. Asadar, nu e nici o problema. Uitati-va, de pilda, la Dragos Bucur, care a fost studentul meu si care are deja agent la Hollywood.
- Am pasit, de curand, intr-un an nou. Cu ce sentimente il incepeti?
- Ianuarie e pentru mine intotdeauna un inceput. Mihnea Gheorghiu a trimis o felicitare in care a scris: "Fie ca deceniul urmator sa fie intr-un ceas bun". Mi-a placut la nebunie ca un om de optzeci si ceva de ani e atat de optimist si ne propune si noua, celorlalti, sa fim fericiti inca un deceniu. Increderea, speranta e ceva superb, si cred ca numai asa poti sa te legitimezi pe tine, ca om. Asa ca ianuarie, aceasta intampinare de an nou, e o luna minunata. Desi, sincer, pentru mine, cea mai frumoasa luna din an e octombrie, iar din octombrie, cea mai frumoasa zi e ziua de 4, ca atunci m-am nascut eu. (rade)
- Sa mai adastam putin cu privirea spre viitor. Ati spus candva ca va fascineaza ideea de drum inainte. Cum arata un asemenea drum pentru dvs.?
- Buna mea, chiar imi plac intrebarile tale! Sunt aparent usurele, dar, de fapt, cu miez zdravan. Sa vedem acum daca pot si eu sa-ti dau un raspuns destept. Drumul ce mi se mai asterne inainte as vrea sa fie sinuos. Pentru ca drumul drept e plicticos. E ca atunci cand te sui intr-un avion si ajungi la destinatie fara nici o trepidatie, fara nici un gol de aer, nimic. Cand esti intrebat cum ti-a fost calatoria, nu poti sa raspunzi altceva decat: "Nu stiu. Am dormit tot timpul". Piedica in viata e ca un pinten de cristal. Lovesti exact cat trebuie in ea, ca sa poti sa mergi inainte. Dai prea tare, pintenul se face tandari, dai prea incet, nu simte calul nimic si nu mai trage la drum. Deci obstacolele, problemele sunt esentiale in viata. De-asta imi doresc eu un drum cu cotituri. Numai atunci poti fi.
"Mi-ai luat teatrul, m-ai terminat"
- Daca ar fi sa decantam o zi din viata dumneavoastra, din ce elemente am descoperi ca se compune ea? Cat ar fi teatru si cat "rest"?
- Pentru oricine, intr-o zi intreaga, teatru e mereu. In sensul cel mai bun al cuvantului. E teatru, de pilda, cand vreau ca femeia care sta cu mine sa stie c-o iubesc. Dragostea e o floare foarte capricioasa, care trebuie ingrijita zi de zi si ceas de ceas. O forma de teatru e cand ma spal, ma pieptan si-mi pun o bluza curata pe mine, ca vine EA si nu pot s-o astept in pijama si scarpinandu-ma pe burta. Politetea e, dupa parerea mea, tot o forma de teatru. Aceea care te indeamna sa vrei sa-mi mai dai un telefon, din cand in cand, sa ma intrebi ce mai fac. Asta e deci teatrul, in general. Teatrul celalalt, pe care-l fac eu, e, in proportie de 98%, modul meu de a trai. Mi-ai luat teatrul, m-ai terminat. Nu pot sa spun ca m-ai ucis, fiindca, in ochii mei, moartea e cea mai progresista parte a vietii: "Frunza care pleaca-n vant, visand sa fie iar pamant". Daca tot analizam capitolul asta, trebuie sa-ti marturisesc ca sunt in pragul unei experiente fantastice. La Teatrul National se monteaza, in regia lui Felix Alexa, "Livada de visini". In 1958-59, la teatrul Municipal, devenit mai tarziu Bulandra, Marietta Sadova a pus in scena "Livada de visini". Atunci l-am jucat pe Lopahin, personajul ala tanar, care apare in peisaj si rupe toata livada. Vreme trece, vreme vine, si iata! in 2009-2010 ma pregatesc sa-l joc pe Firs, omul de casa, care are optzeci si sapte de ani si moare la sfarsitul piesei. Varsta asta are niste mari, mari, mari calitati. Cu exceptia faptului ca ea exista ca atare, ceea ce este ingrozitor.
- Se mai strecoara in dantela zilei si vreun fir de melancolie?
- Sigur ca da. Si melancolia mea e mov. Asta ca sa-ti inchipui tabloul. Veselia mea si faptul ca-mi merge gura ca un butoi scapat devale, pana cand se face praf, vin tocmai din melancolie. Numai ca nu mi se pare cinstit sa-mi arat melancolia celorlalti. Melancolia trebuie sa ramana ceva extraordinar de personal. Pentru ca, in melancolie, esti intr-adevar intr-o neagra singuratate. Si-atunci te prefaci. Mimezi veselia. Mai umpli haul cel negru cu petale roz-albe.
- Va e dor de ceva, domnule Albulescu?
- De nimic, buna mea. Ceea ce e foarte bine. Asta e cheia fericirii: sa te multumesti cu ceea ce ti-a dat Dumnezeu. Sa savurezi fiecare lucru, dar la timpul lui, iar bucuria aceea sa ramana ulterior intacta. Deci, nu mi-e dor de nimic. Carpe diem!