*Textele nepremiate, dar cu informatii interesante, privind istoria dacilor, vor fi prelucrate in cadrul redactiei, tiparite si remunerate corespunzator.
*Castigatorii sunt: prof. Popescu Emanoil, Ileana Dascalescu, Lidia P., prof. Victoria Borlea, Vasile Bogdan-Viorel, Macarie Mirela, Petre Liviu Misicu.
Felicitari!
Mingea de aur
Coiful din aur de la Poiana Cotofenesti are o istorie stranie. Unii cercetatori sustin ca an al descoperirii 1927, altii 1929. Mai cert este anul 1927, cand coiful apare inregistrat in depozitele Bancii Nationale. Povestea gasirii lui este plasata anterior predarii obiectului statului roman. Cu certitudine se stie ca a fost descoperit la Poiana Cotofenesti, comuna Varbilau, judetul Prahova, de un copil care pastea vitele. Copilul n-a dat nici o importanta obiectului in sine. A mai chemat si alti copii si-au jucat impreuna fotbal, pana seara, cu "oala" gasita. Seara a dus-o acasa si a aruncat-o pe cotetul porcilor. Obiectul a zacut acolo o iarna, fara sa fie bagat in seama. Intr-o zi, invatatorul aflat in vizita la familia copilului gasitor al comorii a observat in lutul cu care era podita camera in care intrase niste "nasturei" galbeni. A ridicat cativa de jos si a intrebat, uimit, de unde sunt? Gazda i-a raspuns invatatorului ca sunt de la o oala cu care s-au jucat copiii pe deal in vara trecuta. Acum e undeva aruncata pe-afara. Invatatorul n-a insistat, dar a plecat cu "nastureii" in buzunar. Sa-si fi dat seama ca sunt din aur? Dupa plecarea invatatorului, tatal baiatului i-a trimis pe copii sa caute "oala" si sa o aduca in casa. In mintea lui a incoltit ideea ca "oala" aia trebuia sa fie ceva de pret. Daca domnul invatator intorcea pe o parte si pe alta "nastureii" si i-a pus in buzunar cu grija, atunci pesemne ca sunt valorosi. Omul a curatat obiectul si atunci a aparut aurul, in toata stralucirea lui. Mai exista o indoiala: daca e din alama? Ion a pus obiectul intr-un saculet si a hotarat sa vina cu el la Ploiesti si sa-l prezinte unui bijutier. Trebuie sa fi fost multi bijutieri in capitala judetului. In catagrafia din 1830, figureaza doi argintari. In cea din 1932, figureaza sase argintari. In monografia Ploiestiului, de M. Sevastos, scoasa in 1939, figureaza la loc de cinste argintarul Lazar. Pe cutiile cu bijuterii livrate clientilor sta scris in interior, pe capacul cutiei: "Lazar argintar". Fondat 1854 Ploesci. Cert este ca inainte de 1944, erau in centrul orasului Ploiesti, patru bijutieri evrei, cu atelierele lor. Nu stim la care din ei s-a prezentat omul cu obiectul gasit. Bijutierul i-a spus lui Ion ca "oala" este fara importanta. Nu crede ca e din aur. Va verifica, dar obiectul este foarte frumos lucrat si merita pastrat pentru lucratura lui. Prefacandu-se nu prea interesat de obiect, bijutierul i-a oferit taranului o suma de bani egala cu posibilitatea achizitionarii unei perechi de boi, buni de munca. Omul a plecat spre casa multumit, dar apoi s-a razgandit asupra targului facut, considerand ca a fost pacalit. Dupa cateva zile, timp in care trebuie sa fi avut loc si discutii in familie, omul a pornit din nou spre Ploiesti. A discutat cu bijutierul si a mai cerut bani, considerand ca primise prea putini. Dupa multe insistente, bijutierul i-a mai oferit o suma. Taranul a pornit din nou spre casa, convins totusi ca a fost tras pe sfoara, socotind ca obiectul dat de el bijutierului valoreaza mai mult decat i s-a oferit. Hotarat a luat iarasi drumul orasului, ca sa ceara o suma mai mare. Dar, surpriza! Obiectul nu mai era. Bijutierul pusese comoara intr-o geanta si pornise spre Bucuresti, predand-o Bancii Nationale. Primea ca recompensa o suma extrem de mare, fata de ce oferise el taranului: jumatate din valoarea obiectului pretios, ce se dovedi a fi, cu adevarat, o comoara: un coif de 725 de grame de aur fin. Asemenea recompense erau prevazute la vremea aceea, pentru salvarea tezaurelor de mare valoare. Cel putin asa sustine regretatul profesor de istorie Nicolae Simache, de numele si activitatea caruia sunt legate toate muzeele din judetul Prahova, multe din muzeele din judetul Dambovita si judetul Buzau, care au fost infiintate sub indrumarea sa. (Azi, doar Muzeul Ceasului din Ploiesti ii poarta numele.) Relatarea mi-a fost facuta in 1965, cand am purtat o discutie mai ampla cu dansul, despre probleme de arheologie din judetul Prahova, subiectul lucrarii mele de grad doi la istorie. Nu pot stii cat adevar si cata fictiune este in relatarea dansului. Nu mi-a fost prezentata sursa informatiilor. Surprinzator a fost faptul ca in 1970-1971 au mai fost gasite in depozitele Bancii Nationale, fragmente din aur, desprinse din calota coifului. Din pacate, acesta n-a fost restaurat in intregime. Coiful cantareste azi 770 de grame. Nu stim in ce imprejurari au fost recuperate fragmentele adaugate ulterior.
Aflandu-se in camera tezaurului Muzeului de istorie al Romaniei, dintr-o vitrina centrala, inca de la intrare, te privesc doi ochi magici, cu sprancenele duble, terminate arcuit, ca sprancenele stufoase ale unui om in varsta. Te privesc autoritar si insistent, ochi apotropaici, ochi stranii, care insista asupra ta, te coplesesc, pentru ca sunt surprinsi cu pupilele larg deschise, parca infricosatori. Ochii trebuiau sa alunge duhurile rele, sa ii infricoseze deopotriva pe vrajmasi si pe supusi. Azi, cand ii privesti, parca iti spun: "Asa-i ca am invins lacomia oamenilor si timpul?".
Prof. POPESCU EMANOIL - str. Maramures nr. 16, ap. 1, Ploiesti, jud. Prahova
Descantecul bunicii
Eram mica, cam la cinci ani, cand bombardamentul din 1944 a facut pra-pad in Ploiesti. Stateam foarte aproape de "Concordia" (devenita apoi Uzinele "1 Mai"), punct bine ochit si bombardat din plin. Eu, cu mama, fratele meu si alti vecini ne-am ascuns in adapostul din gradina, facut mai din timp de tata. In ziua aceea, el era la serviciu. Cand cadeau bombele, auzeam vacarmul de afara, bubuiturile, exploziile, si nu vedeam decat o pata mica de lumina printr-o ferestruica lasata sa intre aer. Stateam stransi unii in altii, tremurand si zicand: "Doamne, scapa-ne!". Ne-a scapat Bunul Dumnezeu, si cand s-a potolit galagia, am incercat sa iesim afara, dar usa adapostului era acoperita cu ceva greu. S-au chinuit cei mai puternici si au reusit in cele din urma sa o impinga. Greutatea era o parte din acoperisul casei, care zburase pana in gradina. Totul era distrus si cuprins de flacari. Casele vecinilor ardeau, gardurile ardeau, copacii ardeau, cainii latrau innebuniti. Am inceput sa plang si sa tip de frica, crezand ca focul vine spre noi. Am ajuns in strada, trecand printre stalpii de la poarta, care ardeau, si ei, ca doua torte. Dupa un timp, a venit tata, cu o caruta. Nestiind ce mai gaseste acasa si vazandu-ne pe toti, a zis: "Bine ca ati scapat cu viata. Lasati casa". Ne-am suit in caruta si am plecat spre bunica, intr-o comuna din apropiere. Drumul a fost greu, printre daramaturile care ajunsesera si pe strada. Casele inca mai ardeau, oamenii alergau care incotro, strigandu-se, cainii urlau, fum si praf plutea peste tot. Cu greu am ajuns la bunica dupa multe ore de drum, cam pe innoptate.
O zi, doua, Maica, cum ii ziceam noi bunicii, nu stia ce sa ne mai faca, sa ne mangaie, sa ne incurajeze, nu ne punea sa facem nimic, ne trimitea mereu la joaca, ca sa uitam prin ce am trecut. Bucuria cea mai mare era cand venea tata, seara, de la serviciu, cu o paine mare, neagra si proaspata. Si acum ii duc dorul, nu se compara cu cea de azi. Pana sa stam la masa, mancam "coltucul". Dar painea pe care o aducea tata de la Ploiesti era tot mai rara, ca nu se prea gasea. Multe brutarii erau distruse. Asa ca Maica a framantat paine si a aprins focul in vatra, sa o coaca. Cand am vazut focul, am inceput iar sa tip, sa ma zbat, de nu stia Maica ce sa-mi mai faca. Flacarile imi produceau o frica de moarte. Altadata, cand unchiul meu a dat foc la gunoiul din gradina, am inceput iar sa tip si am luat-o la fuga pe ulita. Atunci Maica a zis ca sunt speriata de focul pe care il vazusem la bombardament si a hotarat sa ma duca la Dada, o femeie din sat, care stia descantece din vechime. M-a dus la ea, i-a spus ce am, ce fac cand vad focul, si de cat timp.
Dada era o femeie in varsta, cu chip bland, si toata imbracata in straie negricioase, doar o dunga alba aparea de la tulpanul pe care il purta pe sub basma. A luat o strachina curata in care a pus carbuni din soba, a turnat apa peste ei si a pus deasupra crengute de busuioc uscat. Apoi a luat doua oale de pamant nesmaltuite si a inceput sa le frece una de alta, deasupra unei hartii. Praful acela rosiatic, de pamant, l-a pus intr-o alta strachina si l-a amestecat cu apa de la taciuni. A facut un fel de coca moale, ca de clatite, si-a inmuiat degetele in ea si a inceput sa ma insemne sub forma de cruce, pe frunte, obraji, maini, pe burta, pe picioare, si tot timpul rostea ceva ce eu nu intelegeam. Cand a terminat, i-a spus bunicii sa mai venim de trei ori, dar in timpul acesta, sa nu vad flacara de foc nicaieri, nici acasa, nici la vecini. Asa am facut. Nu stiu cum, dar, incet-incet, nu mai fugeam cand vedeam focul in soba, chiar ii aduceam coceni si nuiele bunicii, pentru foc la bucatarie.
Am intrebat-o, intr-o zi, pe Maica, ce-mi facuse batrana descantatoare, ca sa scap de spaimele focului? Ce tot bolborosea peste strachina de pamant? Mi-a spus ca Dada mostenise din mosi-stramosi stiinta dezlegarii de rau si de farmece, ca si mama-sa, si bunica, si strabunica, tot neamul lor muieresc se dedase descantecelor de cand se ivisera pe pamant...
(Platon, marele filosof grec, vorbeste pe larg despre descantecele pe care preotii daci le foloseau pentru a vindeca sufletele celor bolnavi.)
ILEANA DASCALESCU, pensionara - str. Democratiei 57, bl. O3, sc. A, ap. 8, Ploiesti, cod 100560, jud. Prahova
Povesti cu hutuli
Cine stie cu adevarat unde incepe si unde se sfarseste Romania Profunda? Bucovina este o parte a acestei Romanii, unde fantasticul se impleteste cu realul intr-un mod extrem de subtil, incat aproape ca nu realizezi unde se termina realul si unde incepe povestea.
Sunt originara dintr-un frumos sat montan, Brodina, situat in Obcinele Bucovinei, aproape de granita cu Ucraina. O multime de povesti si legende circulau in copilaria mea frumoasa, petrecuta pe acele meleaguri, unde traiesc, alaturi de romani, multi hutuli (hutari), o populatie cu origini nesigure, considerata oficial ucraineana, dar despre care multi istorici afirma ca ar fi daci slavizati. Mesteri mari ai magiei, se spunea despre ei ca puteau lua "mana" vacilor, puteau sa omoare prin vraji, se puteau infrati cu diavolul, pentru a obtine mari beneficii materiale. Aveau doftoroaie si vraci care vindecau de boli grele, magi ai naturii numiti "solomonari", stapanii ploilor, vijeliilor si puhoaielor. Nu aveau acces la unitati sanitare, datorita izolarii, dar erau oameni zdraveni, rumeni si frumosi. Chiar si batranii lor aratau foarte bine si munceau pana la varste inaintate. Familiile lor aveau de regula multi copii, care se nasteau, in lipsa doctorilor, acasa.
Hutulii isi au gospodariile in creierul muntilor, in catune cu nume ciudate, in care se poate ajunge doar cu calul sau cu piciorul.
In copilaria mea, in Brodina, centrul comunal al satelor pierdute pe Obcine, principala scoala era cu limba de predare ucraineana (clasele I-VII). Scoala avea internat, unde locuiau copiii hutuli. Acestia veneau pe 15 septembrie si plecau acasa in iunie, la incheierea anului scolar. Nici in vacanta de iarna, nici in cea de primavara, nu puteau ajunge la casele lor, cocotate prin poienile inalte, din cauza zapezilor mari si a viscolelor care blocau drumurile. Singurul lor mijloc de transport era calul, doar caii lor rezistenti si puternici puteau strabate cararile de munte. Catunele hutule erau risipite prin luminisuri de padure, deseori izolate, vecinii fiind la distante de 2-3 km unii de altii. Gospodariile aveau tot ce era necesar unei familii - vaci, cai, pasari, fanete, pasuni, paduri, dar clima aspra si solul sarac nu le permiteau sa cultive decat cartofi si plante furajere.
Hutulii erau, si cred ca mai sunt si astazi, oameni ciudati, plini de eresuri. Sunt crestini ortodocsi de rit vechi, foarte credinciosi, dar deseori imbina credinta ortodoxa cu magia ancestrala precrestina. Putini hutuli din generatia mea s-au ridicat prin invatatura si au plecat in lume. Majoritatea faceau doar scoala generala si ramaneau in gospodariile lor, pentru a munci si a duce mai departe traditia. (Reporterii revistei "Formula AS" au scris foarte frumos si veridic despre oamenii acestor meleaguri.)
In copilarie, am avut vecini o familie de hutuli, care tuturor li se pareau ciudati. Candva, locuisera intr-un catun din munte, dar prin anii '60 le arsese complet gospodaria - casa, acareturi, animale, fara a putea salva nimic. Au coborat in Brodina. Satul se afla in vale, imprejmuit, si el, de paduri. Ce a urmat a fost de-a dreptul uluitor! In doar 5-6 luni, noii veniti si-au cladit o gospodarie falnica fara ajutorul nimanui. Oamenii se cruceau cat de rapid se construia totul. In mod normal, o gospodarie cu casa si acareturi se ridica in 2-3 ani, dar aceasta familie a izbutit sa ispraveasca munca intr-o vara, dupa ce pierduse absolut tot. Oamenii din sat priveau cu suspiciune evenimentele, spunand ca hutulii sunt ajutati de diavol. Dupa spusele lor, acest lucru se realiza astfel: stapanul casei (barbatul) clocea sub bratul stang, timp de 7 saptamani, un ou de gaina parasit. In tot acest timp, nu vedea pe nimeni si nu scotea un cuvant. Dupa 7 saptamani, din ou iesea necuratul, care apoi isi slujea stapanul pana la sfarsitul vietii. Intr-adevar, era cam ciudata bogatia acestei familii, in contrast cu majoritatea locuitorilor, care munceau din greu pentru a agonisi ceva. Capul familiei confectiona cojoace, singura sursa de venituri, care nu justifica bogatia lor batatoare la ochi. Familia respectiva nu avea copii, dar infiasera o fetita orfana.
Am plecat de multi ani de pe acele meleaguri. Cat au trait parintii, ii vizitam de 3-4 ori pe an. Traiam o adevarata magie in timpul acestor vizite, care imi aminteau de copilaria plina de farmec si frumusete.
LIDIA P., o bucovineanca nostalgica
Piatra Craivii
Situata la 18 kilometri de Alba Iulia, la poalele Muntilor Apuseni, intr-o zona de un pitoresc aparte, la care se ajunge pe-un drum de tara si-apoi pe poteci serpuite printre dealuri plantate cu vii si paduri, Piatra Craivii este o stanca semeata, ca o caciula aplecata spre Valea Cricaului. In antichitate, culmile si terasele ei erau locuite de apulli, amintiti de istoricul Ptolemeu, atunci cand vorbeste despre daco-geti. Tot de la ei se trage, probabil, si numele raului Ampoi (cu celebrele sale mori de apa) si numele antic al orasului Alba Iulia (Apullum).
Vechimea cetatii dacice de pe Piatra Craivii a fost datata in a doua epoca a fierului, asa cum au apreciat doi mari istorici transilvaneni, Constantin Daicoviciu si Ion Berciu, care s-au hotarat intr-o zi sa infrunte suisurile abrupte, calauziti de un alt impatimit al trecutului, prof. Gheorghe Anghel, directorul Muzeului de istorie din Alba Iulia. Rasplata a fost totala. Terasele largi ale Pietrei Craivii erau pline de vestigii arheologice, intre care si tamburi din piatra cilindrici, urme de stalpi similari cu cei de la Sarmisegetuza dacica. Sapaturile sistematice, efectuate in anul 1962, au scos la iveala un material arheologic foarte bogat, din care am si eu o amintire: un vas de lut pe care l-am luat cu acordul specialistilor (gasisera mai multe la fel) si pe care l-am pastrat cu sfintenie, in amintirea bunicii mele, originara din Craiva, un sat aflat in apropierea cetatii, dar care a fost stramutat din cauza alunecarilor de teren. Materialele arheologice gasite la Piatra Craivii sunt expuse la Muzeul de istorie din Alba Iulia. Li s-a rezervat un spatiu aparte, avand in centru o harta mare a cetatii construite de daci.
Dar Piatra Craivii n-a lasat doar vestigii arheologice prin muzee, ci si multe povesti ce ar merita adunate intr-un volum. Mai ales cele legate de aur si de comori supravietuiesc, si astazi, prin satele zonei. Iata o intamplare pe care o relatez asa cum o stiu de la mama mea. Intr-o zi de vara, pe cand se afla cu oile in pasune, bunicul ei, impreuna cu o ruda care il insotea, au descoperit un tezaur de aur ingropat in pamant. Era noapte, manasera cu oile in iarba inmiresmata de sub cetate, cand au vazut ceva stralucind, chiar aproape de ei. Au sapat si-au gasit un vas plin cu galbeni de aur. N-aveau scoala nici unul, nu stiau ce vechime si ce valoare aveau banii gasiti. S-au hotarat sa-i duca la Alba Iulia. Au pus comoara in traista si-au luat-o peste Bilag, un deal care scurta drumul catre oras. Dar gandul nu li s-a implinit. Un evreu batran, care le-a iesit in fata, pe strada, i-a intrebat, cu privire banuitoare, ce duc in sac. Naivi si nestiutori, calatorii i-au aratat. Vazand comoara, batranul le-a spus ca trebuie de urgenta predata si ca o va duce el, la muzeu. Le-a dat si lor cativa bani si a plecat cu traista in spinare. Nu l-au mai intalnit niciodata si nici de comoara n-au mai aflat nimic. Cate povesti asemanatoare cu asta nu s-or fi intamplat? Cate comori dacice nu si-or fi pierdut, astfel, urmele...
V-am povestit toate astea, cu gandul la fetita plapanda de altadata, care in fiecare dimineata urca cu vitele la pascut, in poiana de la poalele cetatii. Ma vad ca si ieri: pasind anevoie pe ascutisul pietrelor albe, cu fruntea scaldata in razele soarelui si cu ochii atintiti pe poarta cetatii, despre care mama spunea ca se deschide din 7 in 7 ani. Eram eleva in clasa a patra, si cu toate ca imi duceam zi de zi vitele la pascut, imi purtam dupa mine si cartile de scoala, in traista, iar dupa-masa, eram nelipsita din clasa doamnei invatatoare Bucur. La sfarsitul anului scolar, tot din poiana imi impleteam o coronita de flori, cu care buna doamna invatatoare imi impodobea crestetul.
Prima oara cand am urcat pe varful stancii, am fost foarte impresionata si mi-am incarcat traistuta cu pietrele care mi s-au parut mai frumoase si mai interesante, de s-a crucit mama si m-a spus la toate vecinele ce-am adus. Insa eu le-am asezat in taina, pe podul casei, pe scandurile care sprijineau streasina, deschizandu-mi carare printre sirurile de cucuruz, insirate frumos de tata, care spunea ca sunt pretioase ca aurul.
In ce priveste intrebarea dvs.: "Pierit-au dacii?", eu va raspund cat se poate de simplu: atata vreme cat le purtam amintirea in suflet, n-au cum pieri! Chiar si azi, in tumultul vietii, pentru mine Piatra Craivii este catargul de care s-a sprijinit Ulise, ca sa ajunga in Itaca, acasa. Un stalp al vietii, ca stalpii de la templele dacilor.
Prof. VICTORIA BORLEA - str. Strandului nr. 31, ap. 5, Sibiu
Medicina dacilor
Omul a luptat cu bolile in toate timpurile. Remediile folosite au fost pe masura dezvoltarii societatii in care a trait. Astazi, se cunosc nenumarate boli de care au suferit oamenii, incepand inca din epoca bronzului. Printre acestea se numara, in primul rand, reumatismul, artrita si artroza, rahitismul, osteomielita, tuberculoza, sifilisul, tumorile, cariile dentare, paradontopatiile, fracturile si inca multe alte afectiuni ce s-au inregistrat pe sistemul osos, singurul ajuns pana la noi si care a putut fi studiat.
Vracii-vindecatori ai geto-dacilor, de exemplu, practicau trepanatiile craniere, operatii complicate si dificile, chiar si in zilele noastre. Pe langa descantece, de care nu se lipseau niciodata, tamaduitorii dacilor stiau sa dreaga fracturi, sa faca masaje, sa deschida abcese. Ei cunosteau efectul tamaduitor al plantelor, al apelor vindecatoare si multe altele.
Izvoarele literare si descoperirile arheologice ne arata ca geto-dacii au depasit prima faza din istoria medicinii, cea primitiva, intrand in cea cunoscuta sub numele de medicina hieratica, sacerdotala, care este intermediara intre etnoiatrie (medicina populara) si iatrosofie (medicina culta). Cele mai multe dintre marile popoare ale antichitatii au cunoscut o asemenea faza si este suficient sa-i amintim pe asiro-babilonieni, egipteni ori greco-romani. Medicina este practicata in aceasta perioada mai ales de preoti, care sunt depozitarii intregului tezaur al "stiintei" medicale. Pe langa vraji si practici mistice, ei foloseau si elemente terapeutice reale. Ca preotul geto-dac era si vrajitor si medic, o aflam de la Strabon, precum si de la marele ganditor Platon, care intr-unul dintre celebrele lui dialoguri, Charmides, ne spune: "Asa stau lucrurile, Charmides, si cu descantecul nostru. L-am invatat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se zice ca au si darul de-a te face nemuritor... "Numai ca Zalmoxis", adauga el, "regele nostru, care este zeu, mai spune ca asa cum nu trebuie sa incerci a vindeca ochii fara sa vindeci capul, si nici capul fara trup, la fel nici trupul fara suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli raman nevindecate de medicii greci, faptul ca ei nu tin seama de intregul a carui ingrijire ar trebui s-o intreprinda si ca, daca acesta nu se simte bine, este cu neputinta ca partea sa se simta bine". Caci, spunea el, toate se trag din suflet, atat cele rele, cat si cele bune ale trupului si ale fiintei noastre intregi... Ca urmare, mai ales sufletului trebuie sa-i dam ingrijire, daca vrem ca deopotriva capul, cat si restul trupului s-o duca bine. Iar sufletul, spunea el, se ingrijeste cu anumite descantece, care sunt, la randul lor, spuse si ganduri frumoase... Aratandu-mi deci leacul si descantecul, el imi spunea: "Sa nu te lasi induplecat sa ingrijesti capul nimanui, care nu-si va fi daruit mai intai sufletul spre ingrijirea descantecului. Aceasta, zicea el, este si greseala pe care, acum, o savarsesc oamenii, ca incearca sa devina un fel de medici ai cate unei parti, fara de cealalta"".
Nu este exclus ca medicii-preoti daci sa fi intretinut legaturi si cu Egiptul, dupa cum s-ar putea deduce din scrierile lui Strabon, care ne spune despre Zalmoxis ca ar fi deprins o parte a cunostintelor astronomice de la Pithagoras, iar pe altele, de la egipteni, iar despre alt mare preot din vremea lui Burebista, despre Deceneu, ca ar fi ratacit "multa vreme prin Egipt, invatand acolo unele semne de proorocire, multumita carora sustinea ca talmaceste vointa zeilor". Despre presupusa calatorie a lui Deceneu in Egipt ne vorbeste si Iordanes. Preotii-vindecatori egipteni erau renumiti in arta medicala si nu este exclus ca de la acestia unele remedii sa le fi preluat medicii-preoti geto-daci. Un obiect cu rosturi medicale, si anume, o mica statueta de sticla a zeului egiptean Bes, protector al nasterilor, ce se purta de gravide la gat, in chip de amuleta, a fost descoperit in asezarea de la Popesti. Foarte dezvoltate au fost si legaturile dintre preotii geto-daci si cei ai celtilor (druizii), in ale caror preocupari intrau si cele de ordin medical.
Pe langa bolile pe care le-am amintit deja, determinate pe baza materialului osteologic, despre altele aflam din texte literare ori din descoperiri arheologice. Printre acestea se numara paludismul, prezent mai cu seama in zonele mlastinoase. Ovidiu se plange de terenul mlastinos si de febra interminabila, ce nu putea fi decat paludismul. Datorita acestei infestatii, se presupune ca Histria a fost pusa sub protectia lui Apollon vindecatorul.
Gusa parenchimatoasa este dovedita printr-o statueta de lut, reprezentand un om cu gusa, descoperita la Anadolchioi. Despre interventiile chirurgicale ne sta marturie trusa de fier, cu aparator de bronz (un bisturiu), o penseta de bronz, o tableta din tuf vulcanic, compusa din silicati, care se presara pe rani si ulceratii, ca absorbant si cicatrizant, si, in sfarsit, cinci mici borcanase de lut pentru pastrat alifii. Un scalpellum de bronz s-a descoperit si in cetatea de la Piatra Rosie. Instrumente chirurgicale au fost descoperite, apoi, in asezarea de la Poiana, in sec. I i.e.n.: pensete de bronz si cutitase cu lama fina, folosite, foarte probabil, ca bisturie. Deosebit de interesante sunt cateva sonde medicale. Tot la Poiana s-a descoperit si o placa de marmura, despre care se crede ca a fost folosita in scop farmaceutic, la prepararea alifiilor. La Ocnita s-au descoperit doua instrumente medicale de bronz. In asezarea de la Poiana s-a descoperit si un schelet al carui craniu a fost trepanat. Trepanatia a fost reusita si bolnava a supravietuit multa vreme dupa interventie. Este foarte probabil ca vindecatorii geto-daci, pe langa trepanatii, efectuau si alte interventii chirurgicale. Desi nu pare credibil, Strabon consemneaza, ca pe un fapt anecdotic, ca femeile geto-dace nu primeau nici un fel de ajutor la nastere. Vorbind despre anumite obiceiuri comune celtilor, tracilor si scitilor, istoricul grec ne informeaza ca femeile "nasc adesea la muncile campului. Spala copilul, sezand pe vine, langa apa vreunui rau, si-l infasa". Despre infasarea noilor nascuti, pe langa textul lui Strabon, ne stau marturie reprezentarile de pe Columna lui Traian, care ilustreaza femei dace ce-si strang la san copiii infasati.
Un rol deosebit de important in medicina dacilor l-au jucat plantele medicinale, fapt ce reiese din analiza celor peste 21 de denumiri dacice ale acestora, descoperite de-a lungul timpului de catre istorici consacrati. Indicatiile terapeutice ale plantelor sunt identice cu recomandarile medicinii stiintifice moderne, ori cu intrebuintarile lor populare de azi. Acest fapt dovedeste o temeinica cunoastere a insusirii plantelor, a efectelor lor terapeutice, cunoastere ce a putut fi capatata numai in urma unor repetate si indelungate incercari. O asemenea cunoastere era izvorata, fara indoiala, din practica de zi cu zi.
In scrierile autorilor antici, incepand cu Hipocrate si pana la Galanus si Oribasius, gasim nenumarate referiri la rolul binefacator al bailor si apelor curative asupra sanatatii omului. Toate acestea ne dovedesc pretuirea de care se bucura in antichitate tratamentul cu ape vindecatoare. Dintre numeroasele izvoare cu ape curative ale tarii noastre, unele au fost folosite de catre romani, care au construit in cateva locuri statiuni balneare. Unele dintre aceste statiuni s-au bucurat de o larga popularitate si au ajuns statiuni infloritoare, dupa cum o dovedesc numeroase resturi de constructii si inscriptii descoperite. Efectele terapeutice ale apelor, in special ale celor termale, n-au fost insa cunoscute doar odata cu venirea romanilor in Dacia. Dispunem azi de suficiente dovezi pentru a putea sustine ca apele tamaduitoare au fost folosite in scop terapeutic cu mult inainte de venirea lor.
Astfel, statiunea romana Germisara (Baile Geoagiu de azi) purta nume dacic, pentru ca germ, dupa cum au demonstrat-o lingvistii, inseamna cald, iar sara, apa, deci "apa calda". Aici s-au descoperit numeroase vestigii dacice, printre care monede, ceramica, care dovedesc o intensa locuire, incepand cel putin cu sec. II i.e.n. Calanul de azi (jud. Hunedoara) cu ape curative in epoca romana, este mentionat inca de Ptolemeu. Cea mai mare statiune balneara romana, cea de la Baile Herculane de azi, a fost si ea cunoscuta de daci. O dovedesc descoperirile arheologice ce dateaza de dinaintea cuceririi Daciei. Romanii n-au facut decat sa continue si sa amplifice, adaugand constructii proprii, un stabiliment balnear dacic. Este cat se poate de verosimil ca geto-dacii, ca si alte popoare, traci sau celti, sa fi venerat izvoarele vindecatoare. O statistica a zeitatilor carora li se dedica inscriptii in statiunile balneare romane din Dacia arata ca cele mai multe (14 din 36) sunt inchinate lui Hercules, ce poarta epitetul de Invictus (cel neinvins) ori Salutifer (cel datator de sanatate). Nu lipseste nici asocierea cu Genius Loci (geniul locului) si Fontibus calidis (izvoarele calde). Numarul atat de mare al inscriptiilor dedicate lui Hercule i-a facut pe unii invatati sa presupuna ca ar fi vorba de o zeitate autohtona. Numeric, din descoperirile de pana acum, dupa cele dedicate lui Hercule, urmeaza cele inchinate nimfelor locale, si abia apoi, cele ale lui Esculap si Hygieia, pentru care nu s-au descoperit decat trei altare. Este posibil ca sub numele nimfelor vindecatoare sa se ascunda vechi divinitati geto-dacice, legate de sanatate, si ca apa cu efecte vindecatoare din alte numeroase parti de pe cuprinsul Daciei, unde locuirea este dovedita, sa fi fost folosita in scop terapeutic.
In marile asezari geto-dacice n-au lipsit nici preocuparile privind apa de baut ori evacuarea celei reziduale, ce tin de domeniul igienei colective, constituindu-se in dovezi peremptorii, cu privire la inaltul nivel de dezvoltare la care ajunsesera stramosii nostri. Un ingenios sistem de captare si filtrare a apei de baut s-a descoperit la Gradistea de Munte. Apa a doua izvoare era introdusa prin intermediul a doua tevi de plumb scurte, prevazute cu sita metalica, intr-un urias butoi de lemn. Aici apa era filtrata cu ajutorul straturilor de pietris si de nisip, eliberandu-se de toate impuritatile. Din "butoi", apa iesea pe o a treia conducta, situata mai jos decat cele doua care o aduceau, realizata din tuburi de teracota. Tevile au fost asezate in jgheaburi lucrate din trunchiuri de brad scobite, captusite cu un strat gros de lut si acoperite cu scanduri masive, tot de brad. La mica distanta de butoiul-rezervor, conducta era prevazuta cu o rasuflatoare de forma unui cilindru de teracota deschis. El era menit sa aereze conducta si, la nevoie, sa poata fi curatata. Conducta a putut fi urmarita pe distanta de aproximativ 30 m. Ea ducea apa de baut, prin cadere, la locuintele de pe terasele Dealului Gradistei.
In cetatile unde nu erau surse de apa, s-au folosit cisterne, cum este, de pilda, cea descoperita la Blidaru. Cisternele pentru apa nu lipsesc nici in celelalte asezari geto-dacice, in afara cetatilor din Muntii Sebesului.
La Sarmizegetusa, in incinta sacra, a fost descoperit si un canal subteran pentru scurgerea apei, realizat din jgheaburi mari, cioplite din blocuri de calcar. Foarte probabil ca pe el se scurgea apa cu care oficiau diferite practici religioase in sanctuare, dar si apa de ploaie, deci, pe langa caracterul de cult, canalul mai avea si un rol igienic.
Concluzionand, se poate afirma ca geto-dacii au cunoscut o dezvoltata medicina populara si atinsesera chiar faza medicinii hieratice. Preotii-vindecatori daci se conduceau dupa principiul medical integralist, care se inscrie intre realizarile de seama ale medicinii antice, si nu le-au lipsit nici preocupari din domeniul igienei colective, avand sisteme ingenioase de captare, filtrare si depozitare a apei de baut. Realizarile din domeniul medicinii se inscriu printre dovezile cu privire la gradul inalt pe care l-a atins cultura si civilizatia geto-dacilor.
VASILE BOGDAN-VIOREL
Misterele Ceahlaului
Dincolo de maretia peisajului, menita sa taie pur si simplu respiratia, Ceahlaul a intrat si a ramas in istorie, datorita misterelor care il inconjoara. Departe de a egala prin inaltime alte piscuri din tara, masivul poate fi, totusi, vazut, in zilele senine si in anumite conditii de luminozitate a soarelui, de pe tarmul Marii Negre, aflat la aproape 500 de kilometri distanta, sau de pe malul, la fel de indepartat, al Nistrului. La orele rasaritului, deasupra Ceahlaului se produc jocuri de lumini unice si inexplicabile. Localnicii vad, deseori, aparitii misterioase pe cer, si descopera pe pasunile din imprejurimi cercuri perfect trasate, pe care le pun pe seama altor fiinte din Univers. Cei din vechime considerau muntele ca fiind salas al zeului Zamolxis, iar cei de astazi spun ca masivul este strabatut de cea mai puternica axa energetica a globului pamantesc.
Kogaionul dacilor
Geograful grec Strabon povestea in scrierile sale despre muntele sfant Kogaion, unde traia marele preot Zamolxis, devenit, mai apoi, zeu suprem al dacilor, locuitori pe acele meleaguri. Legenda spune ca Dochia, fiica lui Decebal, a ales drept loc de refugiu din calea romanilor acelasi Ceahlau al zeului Zamolxis. Impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stanca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori o creatie a mainilor omenesti.
Intr-o legenda locala, care circula si azi printre satenii de la poalele Ceahlaului, se istoriseste ca plaiurile montane au fost locuite candva "de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infranti de urgia cereasca". Cercetarile arata ca, poate deloc intamplator, aici s-a facut si tranzitia intre religia pagana si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra. Astazi, prin numarul impresionant de biserici si de manastiri inaltate pe culmile lui, Ceahlaul este considerat drept al doilea munte sfant al crestinatatii ortodoxe, dupa Athos, si poate ca acest lucru nu a fost deloc intamplator. Poate ca primii crestini din tara noastra s-au conformat unei porunci biblice, in care li se spunea sa ridice, pe Ceahlaul considerat sfant, locuri de inchinare catre Dumnezeu. Exista un pasaj in Biblie in care Dumnezeu i s-a aratat lui Ghedeon si i-a spus sa ridice altarul Sau pe stancile muntelui, in locul altarului lui Baal si-al stalpului acestuia de inchinaciune (Judecatori 6,25). Ei bine, una din frumusetile naturale admirata cu prisosinta de turistii care vin sa escaladeze Ceahlaul este locul numit Altarul lui Ghedeon, sau Piatra Lata a Lui Ghedeon. Iar numele strabun al Ceahlaului este Pion, sau Peon, cuvant care provine din greaca veche si care, in traducere, inseamna "casa stalpului" - cu referire la stalpii de tip obelisc, pe care anticii ii ridicau ca locuri de inchinare la zei.
Aparitii luminoase inexplicabile
Spuneam ca, desi nu este foarte inalt, Ceahlaul poate fi zarit de la mari distante, datorita unei luminozitati solare de exceptie. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen inca din anul 1859: "Corabierul de pe Marea Neagra vede piscul cel inalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei si pana la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunand dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe campiile Bugeacului, se intoarce catre casa, avand in vedere varful Pionului, sau Ceahlaului". Acesta nu este insa singurul lucru uimitor care se leaga de existenta masivului muntos. Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplicabile. In prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele varfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, avand forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit "Umbra Piramidei". Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra varfului Toaca se produce un fenomen optic, care dureaza doar cateva minute, si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, "Calea Cerului". Practic, deasupra muntelui se formeaza un stalp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit, pe laturi, de doua benzi intunecate. Unii cercetatori sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin varful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamantesc.
Varful Toaca, o piramida cu baza patrata
La aceasta teorie trebuie adaugat ca varful Toaca reprezinta, el insusi, un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decat cel al aceleiasi piramide. Acest lucru putea fi catalogat doar ca o simpla coincidenta, daca la numai 30 de kilometri distanta de Ceahlau nu ar fi fost descoperita celebra cultura Cucuteni, datand din perioada anilor 4800 inainte de Hristos. Printre vestigiile scoase la iveala s-au gasit nenumarate obiecte din ceramica, ce aveau imprimate proiectii in plan ale unor piramide cu baza patrata si cu diagonalele perfect trasate. In zilele noastre, localnicii din zona Ceahlaului sunt, frecvent, martori ai unor fenomene inexplicabile, cu care, deja, s-au obisnuit. Unul dintre ei este Tit Tihon, renumit profesor de matematica in Roman si autor al unor carti de specialitate, deci o persoana a carei credibilitate poate fi pusa greu la indoiala. Originar din Bicaz, localitate aflata la poalele masivului Ceahlau, el se afla in vizita la parinti si a fost martorul unei aparitii luminoase pe cer, chiar in noaptea revelionului acestui an. Profesorul Tihon a surprins fenomenul cu ajutorul unui telefon mobil dotat cu camera foto, insa imaginea, de o calitate extrem de slaba, nu le-a permis specialistilor, ulterior, sa stabileasca daca este vorba de un obiect neidentificat aflat in zbor sau de o simpla reflexie optica. Alti localnici declara, cu mana pe inima, ca vad deseori fasii de lumina strabatand padurile Ceahlaului. Calugarii de la Schitul Durau fac afirmatii asemanatoare, sustinand ca in miez de noapte, cand se duc la rugaciune, vad cazand ploi de luminite albastre, pogorandu-se deasupra piscurilor muntelui. Ei spun ca acest lucru este harul lui Dumnezeu, care ii indeamna la credinta pe monahii tuturor manastirilor ce impanzesc masivul Ceahlau.
Cercurile de la Trifesti
In vara acestui an, la Trifesti, localitate aflata in zona in care poalele Ceahlaului se pierd pe coame de dealuri, au aparut peste noapte nu mai putin de cinci cercuri perfect trasate pe islaz, sub forma unor inele, fiecare avand, cu o regularitate uimitoare, diametrul de 20 de metri si grosimea de 50 de centimetri. Incredintati ca satul lor fusese vizitat de OZN-uri, oamenii locului si-au facut cruce, apoi au chemat autoritatile si specialistii in domeniu. La fata locului au venit reprezentanti ai Agentiei pentru Protectia Mediului si ai organizatiei "Romania UFO Network". Acestia au luat probe ale solului ars, au facut masuratori, analize si fotografii, insa nu au reusit sa dea o explicatie plauzibila fenomenului. Faptul a fost catalogat ca inexplicabil, la fel cum au fost, sunt si inca vor fi catalogate toate celelalte fenomene care fac din Ceahlau si din imprejurimile sale un veritabil taram al misterelor de nepatruns.
MACARIE MIRELA - str. Pietruita nr. 46, com. Chirnogi, jud. Calarasi
Foto: George Dumitriu (6)