O liturghie pe pereti
Din perete, icoana uriasa ma priveste si palpita, invesmantata magnific in falduri de aur si in culorile imparatesti. Parca ar fi o liturghie vie, o liturghie care erupe din pereti, cu o forta aproape necunoscuta mie, oraseanului ratacitor printre cladiri de beton... Din icoana, trei ingeri ma privesc impacati si cuminti, iar linistea lor suverana ma indeamna sa pasesc mai departe, prin locul acesta in care de-abia am intrat. Incet, incet, ma las inconjurat si de alte reprezentari luminoase. Nu sunt icoane, dar toate au ceva soptit, un parfum, un abur ingeresc... Sunt picturi, tapiserii, sculpturi, din care tresar heruvimi abia schitati, ca intr-o parere de clipa; si-alaturi de ei, alte si alte semne crestine, lucrate cu mana sfioasa, de artisti talentati.
"Stare ingereasca" este ultima expozitie deschisa la galeria Veroniki Art din Bucuresti, una dintre cele mai prestigioase galerii din tara. Lucrarea centrala si punctul de pornire al expozitiei este icoana uriasa a "Sfintei Treimi", pictata pe lemn de tei de parintele ieromonah Pantelimon, de la manastirea Oasa, din muntii Sureanu. Inspirata de celebra icoana a lui Andrei Rubliov (cel mai mare pictor rus de icoane si fresce), "Sfanta Treime de la Oasa", pe care ieromonahul Pantelimon a pictat-o pentru catapeteasma noii catedrale din Deva, este expusa pentru prima oara, intr-o galerie de arta, in Bucuresti. Impreuna cu parintele, s-au invrednicit sa picteze ingeri alti sapte artisti de marca: Alexandru Antonescu, Dan Constantinescu, Bogdana Contras, Horea Cucerzan, Mariana Macri, Ioan Oratie si George Tzipoia.
"Cu aceasta ofranda a noastra, suntem mai aproape, sau chiar in preajma ingerilor. Mai mult, parca toate au trebuit sa fie asa, de parca un lant insidios de semne mici si de minuni ne-a manat pe toti, din prima clipa", spune Veronica Marinescu, autoarea expozitiei.
Minunea de la Oasa
"Se spune ca nimic nu-i intamplator. Aveam sa ma conving, a cata oara, de asta, in vara anului trecut, cand am ajuns pe Valea Sebesului, la manastirea Oasa din Muntii Sureanu. Intrasem in bijuteria aceea de biserica de lemn, ctitorita in 1943 de Ionel Pop si de Mihail Sadoveanu, si am incremenit! O icoana splendida, a sfantului Pantelimon, imi taia respiratia... Atunci am aflat ca-i pictata chiar de-un calugar al manastirii, ieromonahul Pantelimon. Am vrut sa-l cunosc, dar la ora aceea - cred ca era putin dupa pranz - parintele nu era de gasit. "E plecat la ciuperci", m-a lamurit un monah. Asa ca l-am asteptat pana la vecernie. S-a intors si ne-a invitat in atelierul lui de pictura. Nu mi-as fi imaginat vreodata ca as putea sa merg sute de kilometri, ca sa descopar undeva, intr-o manastire pierduta in salbaticie, un mare talent, intruchipat intr-un pictor monah. Un pictor tanar, cucernic, inchinator lui Dumnezeu. De aici incolo au inceput minunile. Am vazut si cealalta icoana a parintelui, "Sfanta treime", la fel de patrunzatoare si de frumoasa. Nu puteam sa fac altfel. Comorile acelea trebuiau aduse la Bucuresti, ca sa-i bucure si pe altii... Astfel s-a nascut expozitia "Stare ingereasca". Cum altfel puteam intampina aceasta minune venita din inima curata a unui calugar, daca nu printr-un alai ingeresc?! Si mai cred ca tot ajutorul lui Dumnezeu a unit lucrarile celor sapte artisti pe care i-am invitat sa expuna. Au trairi spirituale intense. Din acest motiv aleg, cand picteaza, si tema ingerilor. Lucrarile lor emana lumina si iubire. Si asta se simte, stii ca intr-o asemenea lucrare "locuieste" un inger. Fiindca artistul pune in fiecare culoare si nuanta, in fiecare contur, linie sau volum, frumusetea acestei lumi aureolata de dragostea lui pentru Dumnezeu. Privind in urma, cele o suta de zile dedicate ingerilor - documentare, selectia lucrarilor, nenumaratele vizite la ateliere si intalniri cu artistii - au fost pentru mine o binecuvantare, si artistica, si crestina. A fost cea mai frumoasa si mai inaltatoare provocare din viata mea. Si daca toate acestea s-au intamplat, a fost si datorita patroanei acestui spatiu expozitional, doamna Veronica Daniela Gusa de Dragan, o fiinta cu un foarte bun suflet crestin, cu multa generozitate si dragoste pentru arta. Dar povestea ingerilor de la Veroniki nu s-a terminat. Abia incepe!", a incheiat Veronica Marinescu, prinsa in fascinatia visului ei.
"Ceea ce faci te face"
Priveam icoana "Sfantei Treimi de la Oasa" si tare mi-as fi dorit sa-l cunosc, si eu, pe parintele Pantelimon. Atata stiam despre el, ca e tanar, are 33 de ani, ca a facut la Timisoara Facultatea de Belle-Arte, cu unul dintre cei mai mari pictori ai Romaniei, Constantin Flondor. Ca isi perfectionase arta icoanei la muntele Athos, in Serbia si in Macedonia. Si iata ca intr-una din zile, dorinta mi s-a-mplinit. Din albul iernii de-afara, mi-a iesit in cale parintele: un tanar inalt, cu ochii albastri, surazatori. I-am marturisit, fara preget, ca de cateva zile sunt prizonierul icoanelor lui si l-am rugat sa le spuna povestea.
- Sa incepem cu Sfanta Treime, i-am spus.
- Icoana face parte din iconostasul catedralei din Deva. Lucram de patru ani de zile la el. O sa mai dureze doi ani. In total, sase ani de pictura continua. Daca lucram singur, mi-ar fi luat 10 ani. Asa, mi-am chemat alaturi un coleg de facultate, Andrei Rosetti. Icoana e masiva, pe lemn de tei, are vreo 80 de kilograme. E acoperita cu foita de aur, aplicat strat de strat, poleit dupa tehnica traditionala. Noi folosim piatra de agat, o piatra foarte densa, slefuita special pentru poleitura de aur. In vechime se foloseau colti de lup si colti de mistret, materiale dense si fine, sa nu zgarie aurul, dar sa poata sa-l si apese, sa-l intinda uniform, peste tot. Si mestesugul culorilor e tot din traditie. Folosim pigmenti, prafuri minerale pisate, care se amesteca cu galbenus de ou. Sunt pigmenti naturali, luati din pamant, ocruri, brunuri, numai culori naturale. Sunt foarte stabile in timp, asigura durata imaginii, caci icoana e facuta sa reziste pana la sfarsitul lumii! Folosim aceiasi pigmenti ai iconarilor din vechime, care rezista de sute de ani. Pamanturile acestea colorate. Daca un deal e rosu, rosu va ramane pana la sfarsitul pamantului. Exista o dimensiune spirituala in materialele folosite pentru icoane. Ele sunt ofranda prin care omul aduce natura inapoi la Dumnezeu! Daca folosim pigmenti naturali, deci din lemn mineral, lemn de tei, toate sunt o intoarcere la Dumnezeu, la darurile pe care ni le da. Sunt o cale de a integra si cosmosul material in icoana, in liturghisirea omului cu Dumnezeu.
- Se spun povesti minunate despre felul in care se picteaza icoanele, despre obligatia rugaciunii si-a postului. Pentru dvs., fiind calugar, ritualul acesta e mai usor?
- Ca iconar trebuie sa te smeresti foarte mult, fiindca numai asa poti primi revelatia. Daca intervii cu orgoliul tau, nu mai poti sesiza nuantele spirituale; e ca si cand ai arunca in Dumnezeu cu o piatra. Dar eu nu-l consider ca pe un atribut special darul acesta al meu. Este darul pe care mi l-a dat Dumnezeu si pe care sunt dator sa-l pun in lucrare. Fiecare om are un dar al sau, si este vai de tine daca nu lucrezi cu el. Caci ceea ce faci te face. Totul e ca omul sa intre intr-o stare de reintregire spirituala, de unitate launtrica, pentru ca omul e ravasit, patimile il ravasesc, il dezbina, si atunci devine opac la Dumnezeu. In ultima vreme, poate si datorita gandirii protestante, revelatia s-a rationalizat, de parca ar fi adresata numai mintii. Dar revelatia lui Dumnezeu este putere, nu doar cuvant! Biserica Ortodoxa a inteles ca revelatia se adreseaza omului prin toate cele cinci ferestre ale sufletului sau - cele cinci simturi. Pentru ele biserica a nascut o intreaga simfonie de exprimare, in care intra si icoana. Icoana se adreseaza ochiului, asa cum tamaia sfintita se adreseaza mirosului, sau muzica bizantina, auzului. Prin toate, Dumnezeu ni se comunica si ne intelepteste.
Pictorul de icoane trebuie sa fie foarte atent, pentru ca icoana e un dialog prin imagini si nu are voie sa introduca erori, prin imagine, in icoanele sale. El trebuie sa fie in armonie, in simfonie cu teologia bisericii. Este o teologie adresata sufletului prin ochi, nu prin ratiune. De aceea, pictorul trebuie sa aiba acest demers de curatire launtrica, care sa nu obtureze lucrarea lui Dumnezeu prin el. Iconarul trebuie sa-L si traiasca pe Dumnezeu, pentru a vorbi despre El prin imagine. Trebuie sa-si curateasca viata personala. Trebuie sa posteasca si sa se roage, ca sa refaca omul launtric care e dezbinat si care, la un moment dat, poate prin starea sa de decadere sa altereze mesajul lui Dumnezeu. Omul trebuie obligatoriu sa aiba o traire spirituala cand vrea sa picteze o icoana. Nu degeaba ne plac asa de mult icoanele vechi. Ele au o profunzime si o simtire care atrag. Ti se deschid, ca sa te primeasca in ele. Au o naturalete a revelatiei. Se integreaza foarte bine in biserica, se integreaza foarte bine cu muzica, cu arhitectura, cu tot ce tine de traditia bizantina. Vechii iconari pictau dinlauntru, autentic, pentru ca traiau autentic si in biserica. Asta cred ca lipseste omului care traieste in modernitate. Lipseste acel duh al traditiei, acea traire care s-a pierdut in ziua de azi.
- Sunteti preot, calugar si iconar. Credeti ca aveti ceva in plus fata de iconarii mireni?
- Eu nu am un dar in plus, am doar un cadru in plus, care este manastirea. Ar putea sa fie un avantaj pentru un monah, faptul ca intr-o manastire se incearca, in fiecare generatie, trairea autentica a crestinismului. Calugarul merge pe calea pe care au pasit crestinii inceputurilor.
Starile ingeresti
Poate parea surprinzator ca in epoca internetului, nu doar calugarii, ci si artistii picteza ingeri. E si cazul Bogdanei Contras, o tanara pictorita din Bucuresti. "Cred ca pictez stari ingeresti, mai degraba decat ingeri. Este o tema speciala pentru mine, care ma insoteste de cativa ani. A aparut odata cu prima calatorie la Roma. Plimbandu-ma prin acel oras, am intalnit peste tot reprezentari ale ingerilor, in statui sau in picturi. Parea ca ingerii ma insoteau peste tot, aripile lor apareau la orice colt. Astfel i-am adus si in picturile mele, sub diferite forme. Fie ca sunt protectori sau vestitori, ei sunt aparitii blande si senine. Si revin mereu la aceasta tema, atunci cand simt inlauntrul meu starea aceea aparte, de fericire. Apar de la sine pe panza creaturi diafane, plutind pe ceruri de un albastru stralucitor, sau deasupra dealurilor verzi. Pe alte panze pictez doar aripi in culorile curcubeului - reprezentari delicate ale unor stari magice. Tot lucrand la aceste compozitii cu personaje angelice, am descoperit ca traiam o stare complexa, un amestec de meditatie, reverie si fericire. O combinatie de emotii, sentimente si divin. Traiam totul intens, si cu sufletul, si cu trupul. De fapt, mai mult decat ingeri, pictam stari ingeresti. Este deja a treia participare la o expozitie de grup pe aceasta tema si de fiecare data starile ingeresti au fost diferite. Ele se schimba in functie de cum evolueaza viata noastra. Cu fiecare pictura incerc sa reamintesc tuturor ca exista nenumarate prezente benefice in jurul nostru care ne ocrotesc. E suficient sa privim cu sufletul acest univers plin de culoare. Si nu cred ca sunt un caz aparte in generatia mea de artisti foarte tineri, pentru ca pictez ingeri! In marea majoritate a timpului traiesc conectata la lumea reala, dar ma pierd si in visare. Sunt si aici, si acolo"...
Ucenic la martiri
De pe-un perete al expozitiei, ma mai atrage un tablou, o "Rugaciune". Pictorul, Horea Cucerzan, are 72 de ani si este unul dintre cei trei artisti romani care au lucrari in Muzeul de Arta Sacra Contemporana de la Vatican. "Tot ce am pictat eu, chiar si "Rugaciunea" aceasta, tine de un amplu moment spiritual", imi spune artistul. "Vedeti, mie credinta in Dumnezeu mi-a fost sadita de mic, de un martir. Eu sunt greco-catolic. Sunt din Blaj, si in Blaj era o problema normala, ca acolo toti sa fie greco-catolici. Iar prima impartasanie mi-a dat-o mitropolitul Vasile Suciu. El este un martir care ar trebui sa fie beatificat, la fel ca si cardinalul Alexandru Todea. Mitropolitul Suciu a murit la Gherla si a fost aruncat in groapa comuna. Nici macar n-au avut decenta sa-i puna o cruce. A fost luat din catedrala, arestat si dus pentru niciun motiv si pe urma a disparut. Era in 1945, cand am primit prima impartasanie, din chiar mana mitropolitului. A fost la Carbunari, langa Blaj. Era la 3 kilometri de oras, intr-o bisericuta unde ne-a dus in pelerinaj pe noi, copiii. Aveam numai 7 ani, dar stiam de pe-atunci, cum stia toata lumea, ca mitropolitul Suciu era un sfant. Predicile sale la catedrala erau niste momente absolut extraordinare. Multimea de credinciosi ajungea pana afara, in parc, nu se mai putea intra in catedrala. Cand facea parintele predicile, lumea plangea. De aia l-au si arestat, pentru ca influenta prea tare multimile. I-au pus in vedere o data, de doua ori, de trei ori, dar el n-a renuntat la legatura cu Dumnezeu. Lucrurile acestea pe mine m-au tulburat tare mult. Si a mai fost si legatura mea cu cardinalul Todea, de care am fost, de asemenea, strans legat. Am avut o corespondenta stransa cu el. Acestia au fost, asadar, confesorii mei: mitropolitul Todea si cardinalul Suciu. I-am avut tot timpul in suflet. Si daca destinul meu a fost ca o prelungire a credintei mele in Dumnezeu, tot lor le-o datorez", a incheiat pictorul. "Sunt linistit stiind ca deasupra mea, Dumnezeu ma apara, cu durerile mele si cu pacatele mele. Si pentru Dumnezeu, care e icoana mea suprema, trebuie neaparat sa aduc o jertfa. Ea este poezia vietii mele, in culoare, legata de El"...