Paine cu gust de capitalism
- Faci parte dintre VIP-urile cu dubla cetatenie artistica: cand in tara, cand in strainatate. Nu ti-e teama ca stilul acesta de porumbel voiajor te va pierde din ochii romanilor? Nu ti-a fost teama ca odata intors la "matca", vei constata ca ai pierdut atentia spectatorilor? Tradarile se platesc, nu-i asa?
- Nu m-am temut niciodata de uitare. Dar daca ea se va produce vreodata, nu distanta va fi de vina, ci felul in care imi fac meseria. Daca in relatia mea cu publicul apare ceva care nu mai functioneaza, iau toata vina asupra mea. Vinovatul nu pot fi decat eu si tot eu pot sa fac in asa fel incat sa repar greseala. Reversul placut al medaliei este ca, atunci cand totul merge bine, meritele tot eu mi le asum. (rade) Oricum, pana in clipa asta, n-am ce sa reprosez publicului, nici celui de aici, nici celui din strainatate. Mai ales in partea asta a redutei, acasa, relatia se vede foarte frumos. Vorbesc de acel public pe care l-am convins ca sunt un actor bun, dedicat, si care joaca punand suflet. Acest public a ramas cu mine. Am imbatranit eu, a imbatranit si el. Acum fac un efort suplimentar, sa castig si publicul tanar. Din fericire, constat ca stradaniile mele nu sunt in van, desi aud prea adesea si aprecieri de genul: "Mama mea va iubea foarte mult" sau "Cand eram mic, va priveam fascinat". (rade) Decat deloc, e bine si-asa. Important e ca am ramas si sper sa raman si-n continuare tanar, din punct de vedere creativ. Din perspectiva asta, zic ca sunt in culmea carierei. Mai ales ca statutul de liber profesionist te tine permanent in priza: daca nu muncesti, nu castigi. Creierul lucreaza, scapara intruna idei.
- Dar de ce te-ai intors din America? Cu ce te-a chemat Romania inapoi?
- Exista cel putin o suta de motive pentru care ai putea sa nu fii in tara pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp. Plecarea mea, ca si intoarcerea, s-au petrecut in spiritul a ceea ce eu consider ca sunt: un actor universal. Prin posibilitatile mele de a juca, si altceva decat teatru in intelesul clasic al cuvantului (ma refer la celelalte mijloace universale: pantomima, numere muzicale "garnisite" cu interventii ale instrumentelor la care stiu sa cant, adica vioara, chitara, pian si flaut) ma pot adresa oricaror spectatori, fie ei si japonezi, desi eu nu cunosc limba japoneza. Sentimentele, intentiile pot fi transmise si fara cuvinte. De multe ori, cuvintele ne incurca, vin prea repede ori prea tarziu, iar tacerile pot fi incarcate cu un flux de energie care se simte, desi nu se poate pipai. Asadar, eu am plecat in '91 (n-am fugit, asa cum au spus unii), pentru ca nu mai era cazul. Am facut un turneu de o luna de zile pentru diaspora din Canada si SUA, cu un colectiv relativ mic: Tamara Buciuceanu, Vasile Seicaru, Madalina Manole, Mircea Dragan si chitaristul Alivej. Cu totii aveam vize pentru sase luni. Si pentru ca pe parcursul turneului nu am avut timp sa vad nimic altceva decat autostrazi si cativa zgarie nori, iar in tara nu ma astepta vreun angajament ferm, am decis sa accept invitatia unui fost prieten, regasit peste ocean, si-am ramas sa vad si eu America. De altfel, n-am fost singurul. Si Tamara Buciuceanu a mai stat vreo trei luni, la niste prieteni din New York. La mine, insa, aventura s-a prelungit, fiindca dupa o vreme, dandu-mi seama ca pot sa ma intretin si singur, am prins curaj si-am zis sa gust si eu din capitalismul asta nou pentru un roman.
"Ai plecat? La revedere!"
- Privind retrospectiv, crezi ca a meritat aceasta experienta americana? Nu ti-ai pierdut locul "de vaza" pe care-l aveai? Fusesesi un artist remarcabil...
- Eu trec experienta americana la capitolul cadouri divine. Nu ca as fi trait in toti acei ani ca-n puf. Am muncit, am avut si perioade grele, am suferit ca orice om care se desprinde de la sanul mamei, dar am cunoscut o alta lume, din interior. Ceea ce e un castig extraordinar. Ca una e sa te vanturi prin lume ca turist sau ca actor plecat in turneu si alta e sa traiesti intr-un anume loc si sa te lasi inundat de ceea ce inseamna viata de zi cu zi. Eu am gasit o America in care nici pe departe cainii nu alearga cu colaci in coada, dar care m-a primit si m-a asimilat fara nici o problema. Am avut sansa sa muncesc intr-un domeniu care m-a facut sa-mi platesc datoriile din perioada de elev zburdalnic: am fost invatator la o scoala publica. Nu mi-a fost usor. Numai sculatul in fiecare zi la sase dimineata, pentru ca la opt sa fiu la clopotel, pentru mine a fost un chin, caci eu ma obisnuisem cu bioritmul unui actor: noaptea vesel, ziua trist. Dar am depasit toate aceste forme de disconfort si am construit o relatie foarte calda cu elevii mei si cu ceilalti profesori. Asta, desi pana cand am plecat din invatamant, nimeni nu a stiut ce profesie de baza am eu. Abia in ultima zi, i-am dezvaluit directorului cine sunt, si omul a ramas cu gura cascata. Dar si-a lamurit, astfel, mutarea mea inopinata din Chicago in Los Angeles. Unde, normal ca m-am dus cu oarecari sperante, dar fara vise extravagante. Adica nu m-am asteptat sa fiu intampinat de vreun mare producator sau regizor care sa-mi spuna: "Poftiti, domnu' Radu Gheorghe, uitati: avem aici pregatit un rol pentru dumneavoastra. Partener direct o sa va fie Robert DeNiro". Nu am avut pretentii absurde de la sederea mea in America. Apoi, in clipa in care am dobandit Green Card-ul, am venit in tara sa-mi vad parintii si familia. Cum aveam o fetita mica, o perioada am facut naveta Romania-SUA, dar curand mi-am dat seama ca trebuia sa ma decid: acolo sau aici. Familia murea de dorul meu, eu muream de dorul lor, asa ca am hotarat sa fac ceea ce trebuie. Ca sa nu te trezesti mai tarziu cu regrete, trebuie sa-ti asculti constiinta. Or, mie constiinta mi-a spus ca familia e pe primul loc. Mi-am desfacut bagajele definitiv si gata! Ideea este ca ajunsesem in America prea tarziu. La patruzeci de ani e tarziu. Nu ca varsta, ci pentru ca la anii astia, majoritatea oamenilor au deja o familie. Iar ca sa reusesti intr-o cariera actoriceasca, nu poti tanji permanent dupa ai tai. Dorul te termina. E o lege simpla, pe care o regasim pana si-n basmele noastre: Fat-Frumos arunca oglinda, arunca pieptenele, arunca tot si, sub nici o forma, nu se mai uita inapoi. Daca privesti in urma, ti-e greu sa te mai lupti cu ce-ti rasare inainte. Ai nevoie de toata forta ca sa invingi concurenta.
- Odata bagajele desfacute definitiv, ai simtit ca ai ajuns unde trebuie? Te-ai readaptat? Te simti acasa in Romania?
- Cel mai greu mi-a fost si inca imi este sa lupt cu mentalitatile de aici. Multi ma considera inca un fugar, refuza existenta mea aici. "Ai plecat? La revedere. De ce te-ai mai intors? Ne incurci". Si chiar cred ca pe multi ii incurc. Rasuflasera usurati ca scapasera de concurenta mea. Apoi, nici stilul acesta de actor liber profesionist nu e acceptat chiar cu zambetul pe buze. Fiindca el cere rigoare si seriozitate. Eu stiu sa lucrez in felul asta. Pot sa-mi fac programul chiar si pe un an inainte si sa ma tin de el fara gres. Din pacate, la noi se mai poarta inca lucrul in pripa, uneori chiar pe repede-inainte, in detrimentul calitatii. Singura institutie din Romania care a reusit sa-si stabileasca agenda pe un an inainte si nu s-a abatut de la ea este Opera Romana. Merita felicitari pentru asta!
- Dar Romania? Tara, in general, cum ti se pare ca merge?
- Vrei sa vezi daca am curajul sa spun ca nu merge bine? Ar fi o nebunie ca eu sa clamez ca o ducem minunat, cand toata lumea vede si simte ca nu e asa. Trecerea de la un sistem la un alt sistem, diametral opus, am facut-o gresit, iar acum tragem ponoasele. E ca atunci cand te muti intr-o casa care a apartinut altcuiva si, inainte sa vezi cum e impartita, daca poti sa traiesti in ea, inainte sa vezi ce poti sa lasi si ce trebuie sa arunci, inainte sa faci curatenie, tu iti trantesti patul si masa in mijlocul ei. Asa am procedat noi: ne-am mutat direct intr-o casa neprietenoasa, in care ne simtim straini. Asadar, parerea mea e ca nu suntem pe drumul cel mai bun. Dar am putea sa ne regasim.
"Dai lumina, primesti lumina"
- Sa vorbim si despre proiectele tale artistice. Unde poti fi vazut si aplaudat in 2010?
- In primul rand, la Teatrul Foarte Mic, care gazduieste cel mai recent proiect independent al meu: "Interpretul". E vorba de un spectacol montat pe scheletul piesei lui Tristan Barnard, in traducerea domnului Radu Beligan. E o piesa foarte scurta: n-are decat unsprezece pagini. Mi-am pus mintea la contributie si am gasit un artificiu, ca sa lungesc piesa ca timp: am inserat niste momente muzicale. Si uite-asa, de la o piesa de unsprezece pagini, am reusit un spectacol de o ora si patruzeci de minute, in care dansez, cant si joc alaturi de Mihai Bisericanu, Georgeta Ciocarlan, Anca Sigartau, Anca urcasiu si Razvan Popa. Din fericire, spectacolul are mare succes. S-a dus vestea si, la fiecare reprezentatie, avem sala plina. De asemenea, repet la Teatrul Evreiesc, unde domnul director Harry Eliad regizeaza piesa "Cum se cuceresc femeile", de Woody Allen, in care am rolul principal. O sa iesim cu spectacolul la sfarsitul lui ianuarie, inceputul lui februarie. Sunt pus in fata unui adevarat recital actoricesc. Sa vedem in ce masura voi izbuti sa ma ridic la inaltimea celebrului autor. Deocamdata sunt optimist. Mai ales daca regizorul imi va lasa mana libera sa ma reinventez in formula asta. Norocul e ca am multe date care ma apropie de caracterul artistic al lui Woody Allen. In ceea ce priveste gagurile... sunt in elementul meu.
- Ultima intrebare: ai pasit in noul an optimist sau cu inima indoita, ca majoritatea romanilor?
- Niciodata n-am cerut mai mult decat am simtit ca pot duce sau ca soarta poate sa-mi ofere. Ceea ce nu inseamna ca ma multumesc cu putin. Eu sunt actor de placere, nu din obligatie sau din vreo greseala. Am bafta ca pot sa imbin utilul cu placutul. Fac ce-mi place si mai si traiesc din asta. Cu amendamentul ca sunt realist si-mi asum si situatiile mai putin confortabile: nu ma plang daca scena e nematurata, iar eu trebuie sa ma tarai pe burta de la un cap la celalalt, fiindca asa cere rolul. Nu poti sa crezi ca totul o sa mearga, la infinit, ca uns. Trebuie sa mai fie si niste surubele care sa scartaie. Important e sa incerci mereu sa gasesti partea buna, pozitiva, a oricarui lucru. Si-n felul acesta, le oferi si celorlalti ocazia sa te priveasca poate din alt unghi. Crezul meu e ca daca dai lumina, primesti lumina.
Foto: MEDIAFAX (5), AGERPRES (1)