Cele mai frumoase clipe din viata mea le-am petrecut in vacanta, la bunica dupa mama. Locuia in casa parinteasca a strabunicilor mei din comuna Fratautii-Vechi (catunul Ionesti), judetul Suceava. Si astazi exista casa, neschimbata. De cate ori ma duc, traiesc clipele de atunci; este o oaza de liniste pentru mine si pentru toti ceilalti, legati sufleteste de ea.
Daca stai pe prispa casei te invaluie amintirile. Te uiti la fantana cu cumpana si-ti zici in sinea ta ca "amus, amus" apare bunica cu o "cofa" de apa rece pentru cei de la drum, insetati de arsita soarelui. Sau daca pasesti in spatele casei te trezesti invaluit intr-o atmosfera de basm: flori de camp de toate culorile coboara pana in vale, de unde o carare duce la apa Sucevei, acolo unde bunica si vecinele ei isi intindeau panzele si camasile de sarbatoare la "ghilit".
Bunica Virvara, de tanara a ramas vaduva de razboi, cu sapte copii. Era de statura mijlocie, inteleapta, foarte harnica, placuta la vorba si foarte credincioasa. Niciodata nu a umblat in straie "domnesti", ci numai in straie taranesti. La Sfanta Biserica se imbraca cu camasa alba de in incheiata in gaurele, cu bondita, cu stergura pe cap, cu catrinta si ghetute negre de piele. La brau tinea o naframa (batista) si intr-un colt al naframei erau strans legati cativa "creitari" (banuti) pentru Sfanta Biserica. Intotdeauna avea in mana flori si busuioc.
La toti copiii si nepotii ne placea sa facem treaba in preajma ei, sa putem asculta ce povesteste din amintirile tineretii ei sau sa ascultam povestile adevarate traite de ea de-a lungul anilor.
Avea o mare placere de a-si depana amintirile.
Cand ne povestea o intamplare din viata ei, avea o mimica aparte a fetei. Se concentra la maximum pentru a ne reda cu exactitate acele clipe traite.
Era o mare placere s-o asculti, iar noi stateam cu rasuflarea taiata ore in sir. Toti ii spuneam: "Mai povesteste, bunica!".
Ne raspundea cu glas bland si bun: "Ce sa va mai povestesc, ca vi le-am povestit pe toate!". Apoi cadea pe ganduri.
"Doar o poveste adevarata nu v-am spus-o, ca o tineam pentru sufletul meu, dar acum v-o spun si voua, pentru ca sigur o sa va intalniti si voi odata cu asemenea povesti.
Aveam saptezeci fara unu (de mult avea aproape optzeci si doi de ani) si intr-o sambata spre duminica am avut un vis foarte frumos.
A fost atunci cand eram nelinistita, cand nu ma simteam in puteri sa merg ca in fiecare duminica la Sfanta Biserica. In fiecare dimineata si seara imi faceam rugaciunea, si nu lipseam niciodata duminicile de la slujba. Mi-am facut rugaciunea ca de obicei si m-am culcat. Am visat ca pe deasupra capului meu a aparut un inger care pasea foarte incet pe niste nori albi. Parca era un "baital" cu parul "cretasor", "balaior", cu ochii de culoarea inului in floare, pe cap avea o coronita impletita din flori de camp (margarete si albastrele). Era imbracat intr-o camesuta alba fara pui (fara flori), parca atunci fusese ghilita, stralucea de curatenie, discins (fara brau), descult, asa cum umbla baitaii cu melutii la pascut la iarba verde pe toloaca (pajiste) sau arata ca baitaii si copchilele care fac rugaciunea inainte de culcare.
In mana dreapta avea o coala de hartie alba pe care era scris cu litere galbioare (aur): Virvara Ionesi a lui Ilie Bosteog (numele bunicului si porecla de care este legata fiecare familie din sat pentru a fi recunoscuta mai usor). Pe bratul stang avea un buchet de flori de camp si mult busuioc pe care il presara. Vocea calda si duioasa a acestui inger mi-a spus: "Lelita Virvara, o sa te faci bine si o sa mergi si la Sfanta Biserica. Pana atunci, roaga-te cum te-ai rugat pana acum". Si a disparut in nori.
Duminica dimineata m-am trezit linistita si voioasa ca am avut semn ca ma voi face bine si-am multumit Bunului Dumnezeu. Am spus apoi cu voce tare: "Doamne, ingerasii tai,/ fie pazitorii mei,/ si in zi si in noapte/ Pan' la ceasul cel de moarte"".
JOROVAT DOINA RODICA - Iasi
La scaldat
Va povestesc o intamplare care s-a petrecut demult, in copilarie, exact cu prilejul zilei mele de nastere, pe cand implineam sase ani. Sunt originara din Blaj si, in ziua aceea frumoasa de vara - era pe 28 iunie -, dupa masa festiva pe care mama o organizase pentru mine in frumoasa gradina care se intindea in spatele casei, am plecat cu prietenii mei sa ne scaldam in Tarnava. Desi eram mici, stiam cu totii sa inotam si aveam locurile noastre, pe care le ingradisem cu pietre de rau, pentru ca adancimea apei sa creasca si sa putem sari in cap. Nu stiu din ce imbold, in loc sa merg, ca de obicei, pe partea dreapta a raului, acolo unde se aflau toti copiii, am trecut pe partea cealalta a apei, alegand un loc de sarit mai adanc. N-am apucat sa patrund cu capul in apa, cand am simtit cum ma trage un vartej catre fund. M-am zbatut nebuneste, am izbutit sa ies iarasi la suprafata si am vazut pe mal fetele ingrozite ale copiilor care incercau sa-mi intinda niste bete de care sa ma agat. Dar vartejul m-a absorbit din nou. Am reusit sa mai ies o data la suprafata, dar fortele mele erau pe sfarsite si mi-am dat seama ca ma voi ineca. In timp ce ma scufundam, am simtit deodata sub talpi un soi de lespede mai tare, de apa, un fel de punte care ma sustinea, iar la cativa metri de mine am zarit o lumina de statura unui om, foarte stralucitoare, dar si foarte blanda, care ma atragea catre ea. Vreme de cateva clipe, am uitat de starea dramatica in care ma aflam, traind chiar un soi de pace si fericire, cu care nu m-am mai intalnit niciodata de atunci inainte, in toata viata mea. Apoi, lumina aceea se transforma intr-un inger cu aripi fosforescente, care m-a apucat de mana si m-a dus afara, pe mal. Vazandu-ma ca ies din apa surazatoare, copiii au ramas uluiti. Cativa dintre ei plecasera in goana sa-mi anunte parintii. Va dati seama de fericirea nespusa a mamei, cand m-a vazut venind pe drumul de tara care strabatea lanurile de grau ce cresteau pe marginile Tarnavei.
Nu toata lumea crede povestea mea. Si atunci, si acum, sunt oameni care sustin ca m-am salvat singura, inotand. Nu pot si nici nu vreau sa-i conving. Stiu sigur ca, daca nu ma salva ingerul meu pazitor, as fi murit.
prof. MARIA CAMPEANU - Cluj