Aflati pentru al cincelea an consecutiv in Romania, timp in care au batut tara in lung si-n lat si s-au familiarizat indeajuns cu gustul si atitudinea publicului nostru, muzicienii austrieci de la Johann Strauss Ensemble au avut, de data aceasta, o surpriza de alta natura: natura insasi. Viscolul si troienele de la jumatatea lui decembrie era cat pe ce sa le dea peste cap tot programul, dupa ce-au fost intarziati ore intregi, in diferite aeroporturi, iar autobuzul cu recuzita a ramas blocat aproape o zi si-o noapte pe drumul dinspre Iasi spre Bucuresti. Cele doua concerte de la Sala Palatului au fost, astfel, si cele mai inedite din cariera lor: neavand nici macar imbracamintea adecvata la ei, au urcat pe scena in blugi si pulovere, spre stupoarea si amuzamentul publicului. Mai grav decat atat, cu jumatate de ora inainte de spectacol, nu ajunsesera nici macar partiturile, asa ca au recurs la o strategie de avarie: telefon la Viena, pentru ca cei de-acolo sa le trimita prin fax ce gaseau la indemana, din repertoriul Strauss. Au rasuflat usurati cand au primit doua-trei piese, cu care au reusit sa deschida concertul, iar apoi au antrenat publicul intr-un joc inedit, pe durata intregii seri: cum mai aparea cate o partitura de la Viena, cum se imparteau copiile celor 20 de muzicieni, direct pe scena, si se trecea la urmatorul numar de improvizatie. Noroc cu concertmaistrul Russell McGregor, care a izbutit in acele momente de deruta totala sa-si captiveze sala si sa conduca un spectacol cu adevarat profesionist. "Nici n-am mai avut timp de emotii", povesteste McGregor. "Am intrat in priza si a trebuit sa facem fata unei situatii complet ciudate, nemaiintalnite pana acum. Puteam foarte bine sa refuzam sa sustinem concertul in conditiile respective, dar am simtit ca aveam o datorie fata de publicul nostru minunat, care venise din nou in numar foarte mare, asa c-am mers inainte si am improvizat. Norocul nostru ca ne-a si iesit".
*
Cu o istorie de douazeci si cinci de ani in spate, Johann Strauss Ensemble a cunoscut succesul international, dupa ce australianul McGregor a acceptat sa devina concertmaistru, schimband complet stilul austriecilor. Un fost tenisman de performanta si un avid iubitor si practicant al sportului in general, McGregor nu este nici pe departe un muzician clasic, in adevaratul sens al cuvantului. Iubeste la nebunie rock-ul si heavy metal-ul, "atata vreme cat muzica e buna", si il considera pe excentricul Eddie Van Halen un geniu, "pentru ca nu exista nimic ce omul ala sa nu fie in stare sa cante la chitara". Cu asa gusturi eclectice, nu e de mirare sa il vezi pe McGregor, care este nu numai un violonist si dirijor virtuoz, ci si un adevarat showman, cum incearca sa redefineasca prezentarea pe scena a muzicii clasice, in speta a valsurilor, polcilor si mazurcilor. Debordand de energie si ajutat de o carisma incredibila, McGregor antreneaza publicul, pe durata intregului spectacol: vorbeste mereu intre piese, alternand engleza, germana, si chiar romana, glumeste, provoaca reactii in sala si ii invita pe spectatori sa fredoneze versurile unor celebre colinde sau sa duca trena la "Marsul lui Radetzky". "Este atata bucurie in muzica asta, incat e pacat sa stai nemiscat si sa afisezi o atitudine sobra. Pe vremea lui Strauss, valsurile erau cantate peste tot, in parcuri si in gradinile publice, si toata lumea participa intr-un fel sau altul. Spiritul acesta zglobiu, veselia, umorul, toate trebuie sa completeze o interpretare muzicala perfecta".
Aceasta este, de fapt, si critica pe care McGregor o aduce faimosului Concert de Anul Nou de la Viena, care este urmarit de un miliard de telespectatori din intreaga lume: faptul ca se conformeaza unor standarde intepenite si uita sa apeleze la spontan, asa cum o facea in anii de dinainte. "Din punct de vedere muzical, concertul este impecabil, dar dincolo de asta, lipseste ceva. Imi pare rau ca s-a stins traditia "Stehgeiger" pe care au promovat-o chiar cei din familia Strauss. (n. r. dirijorul sa conduca orchestra, cantand el insusi la vioara) Willi Boskovsky mai facea asa ceva prin anii '60-'70 si, datorita lui, Concertul de Anul Nou a devenit, de fapt, atat de cunoscut si iubit. In cazul asta, chiar ca ar fi potrivita o intoarcere la traditie, pentru ca si publicul tanar sa aiba ocazia sa vada Strauss interpretat... a la Strauss". De altfel, McGregor il considera pe Johann Strauss-fiul drept "prima vedeta pop a lumii", mereu plecat in turnee si adulat, nu numai la Viena, ci si cu mult in afara granitelor Imperiului. De pomina a ramas concertul pe care Strauss l-a dat in America, la Boston, in fata a 100.000(!) de spectatori. Cu un cor imens, format dintr-o mie de voci, si cu 50 de dirijori care se ocupau de fiecare sectiune in parte, Strauss a cantat la vioara "Dunarea Abastra", intr-un final apoteotic, greu de imaginat in ziua de azi. Cel mai iubit si cunoscut vals din toate timpurile primea, in epoca lui Strauss, nu doar aprecierea publicului, ci si pe cea a compozitorilor rivali. Intrebat despre cum i se pare "Dunarea Albastra", Brahms a raspuns ca e ceva in neregula cu valsul asta... "faptul ca nu l-am compus eu"...
*
La randul sau, un adevarat globetrotter modern, nascut la Oxford, crescut la Melbourne si stabilit de 18 ani la Viena, Russell McGregor este concertmaistru la celebrul Palat Schonbrunn din capitala Austriei. Decizia de a ramane in Tara valsului nu a luat-o de azi pe maine, intelegand ca pentru a deveni un adevarat maestru al genului trebuie nu numai sa interpreteze, ci si sa respire aceasta muzica. Si unde altundeva mai potrivit decat la ea acasa, acolo unde intreg orasul, strazile, cafenelele, parcurile, sunt imbibate de acordurile diafane si deopotriva zglobii ale valsurilor. Mai mult decat atat, Austria este tara balurilor - si pentru ca aceasta muzica minunata a fost cu precadere compusa pentru a fi dansata, McGregor a gasit aici cea mai indrazneata provocare, iar apoi si cea mai frumoasa implinire.
In ultimul deceniu, a concertat in zeci de tari, cu diferite ansambluri si orchestre, si a avut sub bagheta nume grele, precum Pavarotti, Domingo sau Carreras. Niciunde, in peregrinarile sale, McGregor nu se desparte de pretioasa-i vioara, fabricata in 1697, de faimosul lutier italian Carlo Giuseppe Testore, cel din mainile caruia a iesit si viola lui Mozart. Vioara l-a costat pe McGregor, la propriu, casa din Australia, pe care insa nu a ezitat nici o clipa sa o vanda, pentru a putea achizitiona valorosul instrument, estimat astazi la suma de 130.000 de euro. "Si uite-asa, stau mai mult prin hoteluri, pentru ca nu mai am casa", glumeste McGregor, cu un umor care nu conteneste nici pe scena, nici in afara ei.
In ultimii ani, a devenit deja o traditie pentru solistul-dirijor australian si pentru Johann Strauss Ensemble sa concerteze in Romania, in luna sarbatorilor. Daca prima data au fost numai la Bucuresti, anii urmatori au luat tara la pas, incalzind publicul de la Iasi pana la Timisoara, Sibiu, Cluj sau Alexandria. Plin de verva si cu o naturalete covarsitoare, McGregor a stiut sa ii antreneze pe romani la fiecare spectacol, imbiindu-i sa cante, in orice limba se pricep "O, brad frumos!" sau "Stille Nacht". "Pentru ca am o nevoie extraordinara de aceasta comunicare nemijlocita cu cei care stau si ne privesc, cer intotdeauna ca sala sa fie foarte bine luminata, si nu doar in clar-obscur sau chiar intuneric, asa cum prefera unii muzicieni. La urma urmei, suntem la concert, nu la cinematograf, asa ca vreau sa ii vad si eu, la randul meu, pe cei care ma vad pe mine si pe colegii mei. Si, poate chiar mai important, cu asa lumina in sala, nici nu cred ca va atipi prea multa lume (rade). Ei, acum serios vorbind, publicul roman, dupa cateva momente de sfiala de inceput, comunica, in general, foarte bine. Nu de putine ori s-a creat o atmosfera pe care in Austria, de pilda, o regasesc ceva mai greu: acolo oamenii vin pentru a se simti bine, dar nu intra foarte usor in jocul acesta interactiv, pe care eu il propun la fiecare concert, pe cand aici, am avut parte de un public foarte participativ".
Motto-ul dupa care se ghideaza Russell McGregor este "am doar valoarea pe care am dovedit-o la ultimul spectacol". Cu alte cuvinte, o permanenta cautare si dorinta de a se reinnoi, pentru a nu-si dezamagi niciodata muzicienii pe care ii conduce sau publicul pentru care urca pe scena.