Cea mai veche scriere din lume, pastrata in painea vlahilor
Marija Gimbutas, celebru arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul aparator al ideii ca semnele incizate pe tablitele de lut descoperite in nordul Dunarii, la Tartaria, si in sudul Dunarii, la Vinca (Lepenski Vir), reprezinta cea mai veche scriere din lume. Semne despre care se credea ca ar avea origini in Mesopotamia s-au dovedit a fi mult mai vechi si apartinand Europei. "Romania", sustine cercetatoarea americana in lucrarea "Civilizatie si cultura", "este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500 i. Hr. [...] A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana o precede cu cateva milenii pe cea sumeriana. [...] A fost o perioada de reala armonie, in deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. [...] Trebuie ca de acum incolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe, ca pe o parte a istoriei noastre". Cativa ani mai tarziu, o noua descoperire avea sa faca senzatie in lumea pasionatilor de istorie: sarbul Paun Es. Durlic, etnolog si director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflata in sudul Portilor de Fier, lansa ipoteza indrazneata ca o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutas se regasesc pe painea rituala a vlahilor din Serbia (colacii nostri, din nordul Dunarii) preparata la parastase si la sarbatorile mortilor.
Comparate intre ele, semnele de pe tablitele de la Tartaria si Vinca sunt aceleasi cu cele de pe painile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirma Paun Es. Durlic, in lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", ca spirala, crucea Sfantului Andrei, crucea, luna noua, soarele sau svastica se regasesc atat pe tablite cat si in decoratia painilor. Ele sunt prezente, de altfel, in tot spatiul carpato-danubian, semne similare existand, de pilda, si pe inscriptia dacica prezentata de Vasile Lovinescu in lucrarea sa, "Dacia Hiperboreana".
Svastica - lumina tainica a eternitatii
Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetatorul sarb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente si pe painile rituale ale vlahilor. Iar intre toate, cel mai mult l-a impresionat svastica. "Svastica ocupa locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor", spune el. Exista o literatura bogata despre svastica, pentru ca reprezinta unul dintre cele mai vechi simboluri, care il urmareste pe om pe intreaga planeta, timp de mai bine de douazeci de milenii. Cu toate acestea, stiinta nu pomeneste nimic despre existenta ei in cultul mortilor la vlahi. Aici, nu numai ca este simbolul principal, dar este urmata de un sir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. Faptul ca o parte dintre aceste simboluri apar separate, chiar din cultura Vinca, dovedeste ca desprinderea din svastica s-a petrecut cu mult inaintea perioadei respective. Cred, in acelasi timp, ca materialele etnografice din painea vlahilor vor anula, in final, iluzia ca svastica ar fi venit de la est! La romanii de pe ambele maluri ale Dunarii, svastica apare, in decursul timpului, atat in cimitire si biserici, cat si pe pergamente voievodale sau pe broderii nationale, insa prezinta o serie de variatii, care au fost observate si inregistrate de Vasile Lovinescu.
In "Dacia preistorica", marele istoric Nicolae Densusianu aminteste si el, alaturi de cerc sau discul soarelui, de crucea Sfantului Andrei, "semnul misterios, insa favorabil, al svasticei". Considerandu-l simbol al divinitatii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter Tonans, "reprezentand fulgerul sau peste tot lumina, viata, sanatatea si averea", semnul svasticii este identificat de Nicolae Densusianu si pe cusaturile romancelor din Transilvania. Desi a fost abuziv folosita in scopuri politice, in lumea satului autentic, svastica si-a pastrat aureolarea sacra. Pe aceasta tema, exista chiar si o anecdota, povestita de Vasile Lovinescu in "Dacia hiperboreana": "Un adversar al national-socialistilor romani voia sa-l convinga pe un taran batran ca svastica este un semn strain, importat". "Ba nu", raspunde omul nostru, "il avem de pe vremea uriasilor".
Numita si Lusafur (in romana, Luceafar), svastica reprezinta grafic planeta Venus, simbolul principal in cultul mortilor la vlahi, "lumina personala" pe care cel mort o poarta in mana cand trece prin regatul intunericului si merge dincolo. Astfel, vlahul trecut in dimensiunea eterna se afla sub protectia svasticii.
Muosul - pastrator al legaturii dintre geto-daci si vlahi
Cand firul vietii se rupe, iar vlahul trebuie sa paseasca in lumea cealalta, cei ramasi pe pamant fac o paine careia ii spun Muos. Denumirea muosi se refera la strabuni, acestia fiind rugati sa vina la pomana, sa petreaca si sa-l ajute pe cel care tocmai a murit sa se descurce in lumea de dincolo.
La nordul Dunarii, principalele sarbatori ce le sunt consacrate stramosilor morti, precum si pomenile facute pentru ei, se numesc mosi. Desi Biserica Ortodoxa nu recunoaste decat Mosii de vara (din sambata Rusaliilor) si Mosii de iarna (din sambata dinaintea Duminicii lasatului de sec de carne), totusi, in "Trilogia vietii", marele folclorist Simion Florea Marian mentioneaza ca "pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Pornind de la intelesul originar de "batran, om in varsta", termenul de mos este utilizat pe o arie destul de larga, nu doar pentru zilele mortilor, ci reprezinta numele popular al unor sfinti crestini sarbatoriti iarna: Mos Craciun, Mos Nicolae, Mos Andrei.
Provenind din substratul geto-trac al limbii romane, cuvantul mos, cu derivatul sau moasa, este, remarca DAN OLTEAN in cartea sa "Religia dacilor", "cel mai semnificativ termen pastrat de limba romana din vocabularul magico-religios al dacilor". In acelasi timp, Paun Es. Durlic considera ca mos, unul dintre putinele cuvinte dacice care au supravietuit romanizarii, se regaseste in numele celui mai mare zeu al dacilor, Zalmoxis (Zalmas <Salmos <Salumasua "Soarele-Mos").
Pe painea rituala numita Muos, impartita in sudul Dunarii, se afla doua simboluri stravechi, realizate din aluat: svastica (Lusafur) si crucea cu luna noua. Crucea cu cele patru semilune (prezenta si pe unele cruci vechi, de piatra, din cimitirele romanesti) il reprezinta pe cel care a murit, iar svastica sta pe pieptul lui pentru a-l invia pe lumea cealalta.
In cultura vlahilor (ca si in alte culturi arhaice), numarul 4 simbolizeaza zeul suprem. Coreland cu etimologia cuvantului muos (legat de substratul dacic si regasit de oamenii de stiinta in baza numelui zeului Zamolxe), este posibil ca in aceasta paine sa fie pastrata ipostaza Marelui Zeu, care, se pare, avea natura duala: solara si htoniana. Natura htoniana a lui Zamolxe reiese si din etimologia sustinuta de Ovidiu Drimba: in limba traca, cuvantul zamol inseamna pamant. Izvor al vietii, zeu al vegetatiei si al reinvierii naturii, Zamolxe era patron al roadelor pamantului (deci al graului si, implicit, al painii), insa domnea si asupra imparatiei mortilor.
Chiaia Raiului
Revenind la painea numita Muos, pe care vlahii o fac pentru a-i chema pe strabunii adormiti la masa celui plecat de curand, Paun Es. Durlic observa ca svastica ocupa locul central pe aceasta paine si, pe langa rolul de calauza si lumina pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor si portilor de la lumea cealalta. Svastica este si judecator in lumea mortilor pentru ca, dupa credintele vlahilor, ea hotaraste daca cel mort merge in rai sau in iad.
Se crede ca cel care a murit fara lumanare nu poate deschide usa raiului fara cheia pe care o primeste la pomana. Secretul facerii painii este transmis din generatie in generatie, iar batranele respecta cu sfintenie traditia preluata de la mamele lor. Asa se explica de ce Chiaia Raiului (Cheia Raiului) seamana cu vechile chei de la portile de lemn ale caselor de munte. Vechimea obiceiului de a face pentru cel mort fara lumina o astfel de cheie, care sa-i asigure accesul la rai, se regaseste si in folclorul vlahilor sud-dunareni: "La rai, suflete, la rai,/ Baga sama cui mi-o dai,/ Ca la poarta raiului/ Sede floarea-soarelui/ si mirosul florilor!" - obisnuiesc sa-i cante batranele vlahe dalbului calator.
La fel de importanta pentru a proba vechimea acestei paini este si partea de jos a cheii, care are forma elipsoidala si este impartita in sapte zone: trimitere clara la cele sapte ceruri din credinta romaneasca. Sub forma de pasare, sufletul are de trecut prin sapte ceruri, care sunt tot mai greu de strapuns, si are de platit vama, la poarta fiecarui cer. Desi nu exista nici o mentiune scrisa referitoare la cele sapte regiuni ceresti, totusi, Dan Oltean (Religia dacilor) deduce pe baza descoperirilor din incinta sacra a Sarmizegetusei, unde exista sapte sanctuare si un altar, precum si semicalotele din calcar, ce au pe suprafata lor sculptate orbitele celor sapte planete si pasarea sufletului, ca si dacii au avut, la fel ca si tracii sudici, grecii sau romanii, o conceptie similara asupra constructiei Universului.
Cifra a cosmosului si a totalitatii, sapte apare frecvent in painile rituale ale vlahilor din sudul Dunarii. Astfel, pe painea Sapce coturi (Sapte coturi), se pot vedea sapte bucati de svastica. In forma de S, acestea sunt legate intr-un cerc inchis, reprezentand toporafia lumii de apoi, despre care se crede ca ar fi heptagonala. Painea Sapce coturi se da paznicului raiului, cu rugamintea de a-l cauta pe cel adormit in cele sapte colturi ale lumii de apoi, sa-l scoata de acolo si sa-l lase sa vina acasa, la pomana.
Aripi de paine pentru lumea de apoi
Jumatatea de svastica se intalneste si in painea numita Arpiuara (Aripioara), unde ocupa locul central. In unele zone locuite de vlahi, exista si astazi credinta (care se pare ca a fost general raspandita), ca cel care moare pleaca pe lumea cealalta ca Zburator. "Al muort sa fase injir si zbuara!" - consemneaza in cartea sa Paun Es. Durlic. Pentru ca cel care paraseste aceasta lume sa poata zbura, nu i se acopera talpile. Sufletul, prefacut in pasare, se va odihni in pomul fructifer pe care rudele il vor planta la capul mormantului.
La vlahii estici (zona Vinca), pomana, care se aranjeaza pe o masa, in forma de om, fiind dublul celui mort, nu se inchide la picioare, pentru ca sa poata, si ea, merge. O asteapta drum lung, pana va ajunge la cel care a murit.
Ospatul nemuririi
In painea numita Voinisesc, svastica, ale carei patru elemente reprezinta cele patru pozitii anuale ale constelatiei Ursa minor, asa cum a fost ea vazuta, dupa teoria polara, de vechii indo-arieni, are inca un brat. Batranele de la Crna Reka cred ca svastica se preschimba si capata atribute barbatesti si un nou rol. Nu e lumina, nici ghid, nici cheie, ci paznic al mesei celui plecat. Spre deosebire de pomana care se imparte cu vecinii si cu familia celui mort, pomana de pe "masa" se pune intr-un loc diferit (intr-o alta camera) si este dedicata exclusiv celui care a murit.
In lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", Paun Es. Durlic observa ca aceasta pomana arata "ca o sfanta masa la care sta cel care a murit de parca, chiar in acest moment, ar fi incoronat ca rege sau zeu, pregatit fiind sa-si primeasca oaspetii din cealalta lume, care sunt importanti pentru noul sau statut". Luminat cu lumina svasticii triple si insotit de aceste fiinte vesnice, cel mort vede implinindu-se cel mai vechi vis pe care il are omul de cand este pe pamant, acela de a fi nemuritor si de a trai etern in rai. Dupa invatatura batranilor vlahi, drumul spre nemurire il poate afla oricine. Cu o conditie: sa cunoasca magia painii si limba sfanta a simbolurilor ei.
Continuare in numarul viitor