Ma bucur ca pot sa incep anul recomandandu-va o carte pe care critica internationala nu a ezitat sa o califice drept capodopera. Surpriza a fost sa descopar ca nu e vorba de obisnuitele exagerari publicitare si ca autorul (pana acum netradus la noi, desi a publicat vreo 10 romane) e chiar de calibrul romancierilor americani de prima mana, precum Philip Roth, Don DeLilo si Thomas Pynchon. Stiati ca filmul fratilor Coen, "No Country for Old Men", premiat cu patru Oscaruri, e ecranizarea fidela a romanului omonim al lui Cormac McCarthy? Si romanul pe care vi-l recomand azi, "The Road", distins cu Premiul Pulitzer in 2007 si vandut numai in SUA in doua milioane de exemplare, a stat la baza unui film realizat de John Hillcoat anul trecut si care va rula si la noi. Cormac McCarthy are 76 de ani, e un solitar care refuza aparitiile publice, traieste la granita cu Mexicul, departe de agitatia lumii literare si are dintr-o a treia casatorie un baiat de 10 ani, John Francis. Lui ii e dedicat "Drumul", care, intre altele, e si tot ce am citit mai impresionant despre paternitate. Actiunea romanului se petrece dupa ce o catastrofa nenumita - razboi nuclear sau cataclism cosmic - a transformat America intr-un dezolant taram al ruinelor, cadavrelor si cenusii. In aceasta lume devastata, mortificata, doi supravietuitori, un barbat si copilul lui, cauta drumul catre mare, in care isi pun speranta de salvare din cosmarul inghetat. Doua suflete fara nume strabat potopul de cenusa si negurile, impingand un carucior de supermarket in care aduna tot ce le-ar putea folosi pentru supravietuire. Printre arbori calcinati, schelete de masini, ruine si cadavre, cei doi merg catre sud, ca spre o ultima sansa. Drumul e chinuitor si nu lipsit de primejdii, caci mai exista si alti supravietuitori, decazuti in barbarie, aparitii funeste care isi mananca semenii (la propriu). Tatal incearca mereu sa puna un paravan de tandrete intre oroarea din jur si copilul lui, sa-l faca sa creada ca mai exista si oameni buni, ca scanteia de umanitate inca mai lumineaza in mijlocul tenebrelor. Ratacirea prin iarna nucleara, sub cerul cenusiu apasator, devine o lupta a dorintei de a trai - cu disperarea, cu angoasa, cu moartea, cu haosul. Un critic american spunea ca adevarata tema a romanului, cea care ii da dimensiuni mitice, e tensiunea dintre egocentrismul necesar supravietuirii individului si altruismul necesar supravietuirii speciei. Potopul de cenusa, misteriosul apocalips nu a distrus doar civilizatia ci a calcinat si sufletele rarilor supravietuitori, reducandu-i la instincte oarbe. Tatal, ca un nou Robinson, incearca sa injghebe instrumente necesare vietii, sa gaseasca un minim de hrana si locuri de odihna si mai ales sa hraneasca inocenta copilului cu promisiunea oceanului albastru, ca un tel salvator. Desi are cu el un pistol cu care ar putea pune capat suferintelor fiului si ale sale, nu-l foloseste, merge inainte, din peripetie in peripetie, si ii urmezi cu inima palpitand de emotie si teama. Parabola a conditiei umane precare, vazuta dinspre frontiera ultima a omenirii, romanul are scene cumplite, dar si altele de o sfasietoare duiosie - totul intr-o viziune cinematografica uluitoare, ce inlesneste regizorului transpunerea aproape scena cu scena a textului. S-a vorbit despre arta de prozator a lui McCarthy, ca despre o imbinare a simplitatii biblice, a firescului dialogului, cu o neobisnuita forta de transfigurare a peisajului si de evocare prin detalii minimaliste care te fac sa vezi, sa simti, sa participi ca sub hipnoza la aventurile tatalui si fiului, ca si cum ai fi ei. Drumul e dintre acele carti care te obsedeaza, te bantuie, chiar si dupa sfarsitul lecturii si pe care nu o poti uita.