- Acum cativa ani, intr-un interviu oferit revistei noastre, vorbeati cu mare tandrete despre casnicia dvs. Azi, cand exemplele negative sunt de gasit pretutindeni in jurul nostru, mariajul dvs. pare un miracol, o raritate ravnita de toti.
- Chiar este o casnicie minunata! Pe Rodica am cunoscut-o in 1974. A fost dragoste la prima vedere. Eram invitati amandoi la o serata la familia compozitorului Cristinoiu. Cand ne-am vazut, timp de vreo doua minute, ne-am uitat fara oprire unul la altul. Ne sorbeam din ochi, nu ne puteam dezlipi privirile. Ceilalti, vazandu-ne, erau chiar mai stanjeniti decat noi: "Sa va lasam? Sa iesim afara?". Asta a fost tot! In privirea aia de doua minute, traim si acum. Avem 35 de ani de casnicie, o fata de 34 de ani, un nepotel de aproape trei ani, si in curand am sa fiu din nou bunic.
- Credeti ca atractia la prima vedere e un ingredient important intr-o casnicie pe termen lung?
- Sa te placi fizic e un lucru foarte important pentru inceputul unei relatii. Printr-o privire poti spune mai multe lucruri decat spui cu vorbele. Noi nici nu ne cunosteam, dar faptul ca nu mi-a respins privirea mea insistenta a fost o usa deschisa catre inima ei. Din pacate, nimeni pe lumea asta nu poate sa-ti garanteze cati ani vei fi indragostit de partenerul tau. O privire nu inseamna neaparat o iubire pe viata. Sunt oameni care stau foarte mult timp impreuna, pana mor, pentru ca se cunosc foarte bine si se iubesc foarte mult si, cu timpul, chiar daca afla unele lucruri care nu le convin, dragostea le invinge, fiindca e mai puternica. Dar sunt si din cei care stau din comoditate sau din interes. Vedeti, nu orice casatorie de durata e o casatorie reusita. La noi e o casnicie din dragoste si lucrul asta se vede zilnic si-acum. Nu exista zi sa plec de acasa si sa nu o sarut pe sotia mea. Eu nu-i aduc flori doar de ziua ei, ci si cand ma gandesc mai tare la ea, la noi, cand vreau, pur si simplu, sa-i fac o bucurie, sa-i arat ca o pretuiesc.
- Cum ati reusit in atatia ani sa va puneti iubirea la adapost de rutina, sa pastrati prospetimea aceasta a privirii? Exista vreun secret?
- Ei, sigur ca privirea poate nu mai e la fel de stralucitoare si de patrunzatoare ca atunci. Dar ea exista, dupa 35 de ani de casnicie, si asta e cel mai important. Inca ne privim cu dragoste. Nu cred ca exista vreun secret. Daca ar exista secrete si retete, ar fi foarte simplu, si toti oamenii isteti ar avea cate o casnicie reusita. Dar uite ca nu-i asa, ca nu tine neaparat de noi. Eu cred ca e si un dar de Sus, e ceva in afara noastra. E o loterie, totusi, si e tare important sa ti se intample in viata. Cateodata e important si sa stii sa te opresti in fata unui om care te iubeste, chiar daca el nu e suta la suta ce ti-ai dori tu. Nu-i vorba de nevasta-mea, care intamplator este si frumoasa, si buna la suflet, si sensibila, si buna gospodina, iar eu, ca un sensibil si artist ce sunt, mi-as fi dat seama daca ceva nu era in regula. Ma gandesc, mai degraba, la cei care cauta si tot cauta, vesnic nemultumiti, si ajung la 50 de ani singuri. Habar n-au ce inseamna sa te bucuri de copii, de nepoti, nu stiu cum e sa ai o familie numeroasa, care la aniversari sau sarbatori se strange laolalta. Pierd foarte mult in viata. Sigur, cariera e cariera, dar nu e destul. Starile sufletesti devin mult mai bogate cand ai o familie mare.
- Tot mai multe femei se plang azi ca profesia pe care o au le rapeste din timpul pe care l-ar fi putut acorda unei familii. As zice ca asta e mai degraba dilema femeilor, care azi nu mai accepta sa stea acasa, sa fie intretinute.
- Pai, daca in fiecare seara tu ai cate o sedinta si vii tarziu, normal ca e greu sa pastrezi o familie. Poate omul de langa tine mai vrea si el o ciorbica. Cand am cunoscut-o pe Rodica, ea voia sa dea la Medicina. Eu i-am spus: "Rodica, draga mea, uite, eu plec in turnee, stau si cate o luna", faceam niste turnee monstruoase pe atunci, si cu cate doua spectacole pe zi, "nu cred ca e bine sa te apuci de Medicina, nu cred ca vom putea fi prieteni vazandu-ne doar de Sarbatori. Iar eu in anturajul in care ma invart - ca mergeam si in strainatate, cantam si prin baruri - n-o sa rezist atata timp singur". Si a inteles. A facut un gest extraordinar, dedicandu-mi-se total. Am luat-o mereu cu mine, in toate turneele nationale. Si nu ma pandea neaparat. Imaginati-va ce se intampla in culise. Veneau cohorte de fete la autografe. Ar fi putut fi oricand geloasa. Dar eu am fost si un tip mai serios si eram foarte indragostit de ea. In fine, s-au legat niste lucruri. Dar nu zic ca nu e posibil si intre doi oameni cu cariera. Eu am prieteni doctori, care se vad cu nevestele lor doar seara, mananca si beau un vin impreuna. Si le e bine.
Un Taur si o Pestoaica
- Sunteti un norocos ca ati gasit o asemenea femeie!
- Clar. In afara faptului ca are cei mai frumosi ochi din lume, ca altfel nu m-as fi uitat atata la ea, mai apreciez un lucru foarte important: ca nu minte. Pentru mine, minciuna e hotia ridicata la rang de perfectiune. Mi se pare mai grava decat furtul din buzunare, pentru ca te fura direct din suflet. Imi fura increderea si asta e cel mai urat lucru. Rodica e sensibila si rabdatoare. E o foarte buna gospodina, desi atunci cand am cunoscut-o, habar nu avea sa faca de mancare. Acum da lectii tuturor. Si ma pot baza pe ea, e un prieten bun.
- Ce v-a tinut, totusi, aproape atatia ani? Devotamentul singur nu e o reteta.
- Noi am avut norocul sa fim foarte compatibili. Eu sunt Taur, ea Pesti. Pestoaicele sunt niste femei cu mare sensibilitate si extraordinar de devotate. Pe noi ne leaga, in primul rand, si aceasta sensibilitate asemanatoare. Avem aceleasi gusturi in arta, in vestimentatie, in combinarea culorilor, in felul in care ne alegem prietenii. Chiar si cand ne uitam la filme, nu s-a intamplat niciodata sa aiba unul lacrimi in ochi si sa n-aiba si celalalt, daca e vreo scena emotionanta. Pasiunea aia de inceput, iubirea cu fluturi in stomac se erodeaza daca nu te potrivesti cu celalalt. Daca unul vrea la mare si celuilalt nu-i place la mare, daca unul plange la un film si celuilalt ii vine sa rada, iubirea nu supravietuieste. In schimb, daca pasiunea de inceput se aseaza pe o patura buna de prietenie, rezista. In definitiv, dupa 35 de ani de casnicie, ceea ce conteaza nu e sa mai simti fluturi in stomac - asta e imposibil, stiti bine - ci sa te simti bine cu celalalt, sa-ti fie drag sa stai cu el, sa ai ce vorbi, sa ai pasiuni care sa te lege. Din fericire, avem si prieteni de familie care si ei, la randul lor, sunt familisti. Asta conteaza enorm. Am impartasit pe rand bucuria de a fi sot, apoi tata, apoi socru, apoi bunic. Si e extraordinar.
- De ce credeti ca institutia casniciei e in picaj in ziua de azi?
- Traim niste vremuri nebune din toate punctele de vedere. Nu numai noi, romanii, ci intreaga omenire traieste intr-o viteza si o nesiguranta a zilei de maine, care duce si la o nesiguranta a sentimentelor, la o fragilitate a lor. Suntem prea inconjurati de minciuna, incat ajungem sa nu mai avem incredere nici in partener. Uite asa se inchid oamenii in ei, devin precauti, devin si mai pretentiosi, si mai singuri. E tot mai greu in ziua de azi, cand fugi de colo colo, cand toate vin de-a valma, sa mai ai timp de prietenie. Sa ai timp sa cunosti un om asa cum trebuie, sa nu arzi etapele. Ca sa poti impartasi linistea cu cel de langa tine, e nevoie sa ai parte tu insuti de liniste, sa poti sa te detasezi un pic din toata vria asta, ca sa-ti dai seama incotro o iei, ce vrei de la viata. Dar e atat de important sa ne invingem singuratatea, sa reusim sa ne deschidem, sa ne facem un prieten sau un iubit. Pentru ca, totusi, suntem oameni si sentimentele cele mai frumoase prin zona asta se invart.
"Parola castigatoare: Iarta-ma!"
- Ne-ar oferi casnicia o salvare de la toata agitatia fara sens din jur?
- Viata a devenit o lupta zilnica de supravietuire, asta facem majoritatea dintre noi, nu-s multi romani care sa traiasca pe roze. Si e foarte important ca in lupta asta cu viata sa nu fim chiar singuri. Sa avem pe cineva alaturi de noi. Bine, singuri nu suntem niciodata, daca credem in Dumnezeu. Dar nu e suficient. Trebuie sa ai macar prieteni, daca nu un partener de viata. Pentru mine, prietenul cel mai bun este sotia mea. Chiar asa! Ea este cea careia ii spun absolut orice, asa cum ii spuneam in copilarie mamei mele. Suntem foarte apropiati. Stie orice necaz de-al meu, indiferent cat de marunt. Din '74, de cand o cunosc, ea e mereu prima care asculta o compozitie noua. Tot ce am compus de atunci, maldare de piese, de musicaluri, de show-uri de televiziune, i le-am cantat ei. Mai vine cateodata si stramba din nas si spune ca nu-i place. Si ma enervez si zic: "Bine! Bine! Gata!", ca eu stau si compun aici si curg apele pe mine. Dar dupa o vreme, imi cam dau seama ca de fiecare data a avut dreptate. Are sensibilitate muzicala, a facut pian la liceul de muzica, deci nu e straina de arta asta. Si are si ureche muzicala. Fereasca sfantul sa fii compozitor si nevasta-ta sa nu auda! Hahaha!
- Pareti un om foarte calm si masurat la vorba. Cum va pastrati echilibrul asta? Pe dvs. nu va atinge haosul vietii de zi cu zi?
- Nu sunt deloc linistit. Calmul meu e doar aparent. Dar nelinistea mea e de alta natura, ma duce spre compunerea unei piese, ma duce spre a lucra ceva, spre actiune. Sunt temperat, pentru ca sunt pedagog si m-am obisnuit sa-mi mentin calmul. Dar sunt foarte emotiv, desi pe scena nu se vede. Mi-am infrant emotivitatea cu pretul unui ulcer. Tin totul sub control, dar ma macina la interior ingrozitor, am avut sute de spectacole, zeci de concursuri, unde participam ca si compozitor, am avut concursuri cu elevii pe care ii pregateam, pentru fiecare in parte m-am consumat enorm. De aia nici nu mai accept interviuri televizate in direct. Nu mai fac fata emotiilor. Prefer sa vina sa ma filmeze acasa, dinainte. In show-urile de televiziune, in schimb, ma simt extraordinar de bine, emotiile se transforma in ceva constructiv, e lumea mea. In rest, nu ma adun cu adevarat decat acasa. Pe unde umblu, strang in mine o groaza de lucruri neplacute, pe care imi vine sa le spun, dar nu le spun, ca sunt baiat simtit. Iar cand ajung acasa, sunt deja iritat, de imi spune Rodica: "Dar de ce tipi asa? Ce s-a intamplat?". De-abia atunci imi dau seama cat am acumulat. Sunt foarte rabdator si inghit mult, dar si cand imi sare tandara... Dupa aia imi pare rau de ce spun. Dar am intotdeauna puterea sa-mi cer iertare. Asta e un secret, nu doar in iubire, ci in orice fel de relatie: sa stii sa-ti ceri iertare, atunci cand ai gresit.
- Cum gestionati micile conflicte casnice? In timp nu erodeaza dragostea?
- Conflictele astea marunte, de ce ai pus asta acolo si nu dincolo, exista zilnic, dar pe masura ce am inaintat in varsta, ne ambalam tot mai putin, ca ne dam seama ca sunt niste lucruri minore. In general, sunt eu cel care potoleste lucrurile, sunt mai in varsta cu 8 ani ca sotia mea, eu nu pot sa tin supararea. Ma macina, si atunci ma duc eu la ea si-mi cer iertare. Fac asta chiar daca nu e vina mea. Nu pot sa suport starea conflictuala. Pana la urma, o casnicie armonioasa tine foarte mult si de educatie, de cei sapte ani de acasa, de cum ai trait in familia ta, in orasul tau.
Stafeta iubirii
- Cum era la Timisoara, acolo unde v-ati nascut?
- Eu sunt pe un sfert neamt, pe un sfert ceh si pe jumatate roman. Faptul ca am sange amestecat, faptul ca la Liceul de Muzica am avut colegi nemti, unguri, evrei, sarbi, bulgari si turci, cu care convietuiam in prietenie si armonie, faptul ca eu n-am stiut ce inseamna ura de etnie, ca nici nu auzisem bancuri rasiste, a contat, cu siguranta, foarte mult. Noi ne-am invatat de mici sa nu fim invidiosi unul pe talentul celuilalt. Pentru ca nu eram egali. Dar incercam sa compensam prin harnicie, era o stare de emulatie care ne facea bine. A contat la fel de mult si faptul ca nu eram la orice scoala, ci la una de muzica. Parintii mei aveau si ei grija de educatia mea, ma duceau saptamanal la Filarmonica, stateam cand in brate la unul, cand la altul. Era o atmosfera mai patriarhala la Timisoara pe-atunci, orasul nu era atat de trepidant ca azi.
- Educatia aceasta, usor nemteasca, v-a imprimat si dvs. nevoia de a trai altfel, de a pretui manierele, protocolul, de a cultiva mai departe traditiile familiei?
- Dragostea de familie vine din... familie. Noi am facut intotdeauna Pastele si Craciunul in familie. Respectam traditiile, mergeam la biserica - desi tatalui meu ii era cam frica, doar eram in plin comunism -, iar de Craciun, cantam colinde crestine. Am invatat de mic ce inseamna emotia sarbatorilor, ce inseamna curatenia si iertarea, ce inseamna bucuria de a oferi un cadou. Toate lucrurile astea te fac sa pleci in viata cu un anumit bagaj sentimental. Fara el, creatia nu poate fi posibila. Daca in tine e desert, de unde sa iasa o fantana arteziana?
- Cum petreceti acum sarbatorile?
- De cand s-a nascut nepotul meu, fac pe Mos Craciun, dar deja mi-e tot mai greu. Nu stiu daca mai pot sa-l pacalesc si anul asta, are deja aproape trei ani si incepe sa se prinda la voce. Dar, chiar daca n-o sa-mi pun haina rosie, tot o sa fiu Mos Craciun, pentru ai mei. N-a trecut nici o sarbatoare fara sa fac un cadou celor dragi. O sa stau impreuna cu sotia mea, cu familia fetei mele si cu soacra mea. O sa cantam colinde, o sa impartim daruri si, dupa ce o sa vina Mosul, o sa ne repezim, morti de foame, la bunatatile de pe masa. Pe mine, sarbatorile ma incarca foarte tare. Iar asteptarea lor cu atat mai mult.
- Cum va traiti varsta? E mai usor de asteptat batranetea cand stiti ca sunteti iubit?
- Faptul ca in ultima vreme am pierdut tot mai multi prieteni si colegi de meserie m-a facut si pe mine sa ma gandesc ca se strange latul, ca s-ar putea ca intr-o zi sa trebuiasca sa-mi iau ramas bun de pe-aici. Si mi-ar parea rau, pentru ca simt ca mai am multe de trait, si profesional, dar si in planul familiei. In rest, batranetea in sine nu ma sperie, nici nu prea am timp sa ma gandesc la ea, pentru ca sunt foarte ocupat. Poate si pentru faptul ca am ramas destul de copilaros in sufletul meu. Cel mai bine ma simt cu cei tineri. Cand imi vizitez fiica si ma intalnesc cu prietenii lor, de 30 si ceva de ani, ma simt foarte in largul meu. Toata viata mea am fost printre tineri, si in facultate, si ca profesor, mai tarziu, caci de aproape zece ani predau canto la Universitate. Niciodata n-am compus o piesa in prima auditie pentru cineva de varsta mea. Nu sunt deloc singur si nici lipsit de prieteni sau preocupari.
- Va simtiti destul de ocupat? Va implineste ceea ce faceti acum sau ati pastrat nostalgia vremurilor de aur ale muzicii usoare din deceniul trecut?
- De ocupat, slava Domnului, sunt ocupat. Sunt cand la facultate, cand acasa, cu copiii pe care ii pregatesc la pian sau voce. Am compus un musical, pe libretul lui Octavian Sava. Se numeste "9bis" si se repeta acum la Teatrul "Constantin Tanase". La sfarsitul lui ianuarie va fi premiera. Deocamdata, ne chinuim sa gasim sponsori pentru microfoane, din acelea fara fir. In rest, alerg toata ziua, pentru tot ce mai e de facut ca sot, tata, bunic, profesor, compozitor.
- Nu va doare ca ati fost uitat de televiziune si presa?
- Doare. Dar compensatia vine cand ies pe strada si intalnesc oameni care imi spun ca tin la mine, ca am insemnat ceva in viata lor, si ma intreaba de ce nu mai apar. Marea mea dragoste au fost musicalurile de televiziune, care plac atat de mult la public. Nu se mai fac, din pacate. Eu am 11 musicaluri scrise pana acum, dintre care patru cu colega voastra, Silvia Kerim. Se joaca prin toata tara, au succes de casierie. Daca teatrele vor, daca publicul asteapta, de ce televiziunile nu pot sa mai faca si ele micromusicaluri, de 45 de minute? Ca doar n-a murit nimeni, n-au murit interpretii, nici libretistii, nici compozitorii. Ne-au abandonat, pur si simplu, nedrept. Daca va uitati pe internet, pe youtube, veti fi uimiti sa vedeti cate vizualizari au artistii generatiei mele. Angela Similea are 300.000 de vizualizari. Or, publicul internetului nu e un public in varsta! Uitati-va la Mihai Constantinescu, a avut 5000 de oameni la ultimul concert de la Sala Palatului.
- Credeti intr-o intoarcere a publicului la muzica de altadata?
- Nu cred ca e o intoarcere la alte vremuri, cred ca e ceva ce n-a murit niciodata. Pur si simplu, oamenii au gusturi diferite, in functie de varsta, temperament, de cultura, de starea sociala. Televiziunile pierd, pentru ca nu inteleg ca exista public pentru toate varstele. De ce n-am putea sa ne toleram reciproc? Uita-te la nemti, la francezi, cum isi respecta cantaretii, ii aduc pe platou si-n carucior, numai pentru ca lumea vrea sa-i mai vada. Nu e simplu de trait cu gandul asta, dar asta e.