Acum 20 de ani am trait prima mea poveste de dragoste. O poveste careia i-am pus punct inainte de a ajunge la final. Am fost de nestramutat in hotararea mea, convinsa ca el nu va fi niciodata barbatul unei singure femei... Poate ca astazi as cantari mai mult lucrurile. La 19 ani, insa, a insela mi se parea echivalent cu a nu iubi... A fost o poveste din care m-am desprins foarte greu, dar am trait toti anii care au urmat cu convingerea ca in timp... s-a sfarsit cu adevarat. Viata si-a urmat cursul firesc, m-am casatorit, apoi, din nefericire, am divortat. Trecusera trei ani in care nu l-am mai vazut pe fostul meu iubit, cand m-a gasit... el stie cum. Mi-a zis ca inca ma iubeste, ca oricand ma pot intoarce la el. L-am sfatuit, pe un ton cat se poate de linistit, sa ramana la sotie si la copil, sa ma uite. Intre timp, am schimbat domiciliul, numarul de telefon, numele dupa sot ii era necunoscut, n-a mai stiut nimic de mine, nici eu de el... cand, acum ceva timp, primesc un e-mail. Era el. Imi spune ca de 20 de ani ma poarta in suflet si tot de atatia ani ma cauta! M-a gasit intamplator, in semnatura catorva randuri publicate in "Formula AS". Stia ca am divortat. Si ca am o fetita. Mi-a spus ca m-a pierdut dintr-o prostie si nu vrea sa se repete acest lucru din nou. M-a sunat si mi-a cerut sa ne intalnim. L-am refuzat. O data si inca o data. Apoi i-am spus ca il voi cauta eu, atunci cand voi fi sigura ca vreau sa-l revad. Si l-am sunat intr-o zi. M-am gandit ca nu e o crima sa te reintalnesti cu un om pe care nu l-ai mai vazut de atatia ani... I-am spus ca vreau sa ne intalnim ca niste vechi prieteni si-atat. Mi-a spus ca nu cauta o relatie extraconjugala. Ma cauta pe mine de 20 de ani... Nu pot sa caracterizez in vreun fel intalnirea noastra. De care, sincer, imi era frica. Imi era frica ca nu cumva tot trecutul acela pe care-l credeam mort sa reinvie. Nici macar nu ne-am atins. M-a intrebat de ce nu o iau de la capat dupa atatia ani de la divort. De ce am ales singuratatea?! Imi spune ca nu m-am schimbat deloc. Imi multumeste pentru ca am acceptat sa ne intalnim. Vorbim despre vreme si vremuri, despre copii, despre vietile noastre. Imi spune ca este implinit profesional si sentimental, ca isi iubeste sotia si copilul si n-ar vrea sa le faca rau, nici lor, nici mie... dar absenta mea, in toti acesti ani, a creat un gol imens in sufletul lui, pe care nu l-a putut umple nimeni, niciodata. Sinceritatea lui m-a ajutat sa-l privesc altfel. Sa-mi dau seama ca s-a schimbat, ca s-a maturizat. Cati barbati recunosc, intr-o asemenea situatie, ca-si iubesc sotia? La o ora dupa despartirea noastra, imi scria pe messenger ca ar fi vrut sa ma stranga in brate, dar n-a facut-o. Imi mai scria ca imi reciteste scrisorile si plange. Caci si baietii plang cateodata, nu-i asa? L-am intrebat daca e drept sa apara dupa 20 de ani si sa-mi dea viata peste cap. Mi-a raspuns ca nu vrea sa ma faca sa sufar si daca pentru asta trebuie sa se retraga, o va face. Ar fi vrut doar sa-l las sa-mi fie aproape, sa-l accept in viata mea, si asta nu inseamna ca-mi cere sa ma culc cu el. Ma intreaba daca e oare posibil ca un barbat sa poata iubi doua femei in acelasi timp...
Se poate oare? Sau una dintre ele e o minciuna? Sau e doar un joc? Sau...
Va scriu pentru ca ma simt rupta-n bucati. Va scriu fiindca i-am promis ca n-am sa plang si nu m-am putut tine de promisiune. Va scriu pentru ca, la 40 de ani, m-am ratacit pe un drum care stiu ca nu duce nicaieri, dar nici nu gasesc puterea pe care am avut-o acum 20 de ani, de a fugi. Va scriu pentru ca, poate, parerile unor persoane din afara acestei povesti ma vor ajuta sa vad mai limpede totul. Ca sa pot merge mai departe...
MARIANA