Nu: timpul n-are cum sa ramana acelasi. Timpul se faramiteaza in stropi marunti de ploaie, se poate acoperi de ceata, o ceata nelamurita si miscatoare, o ceata vie si tremuratoare care dezmiarda, incet, Dunarea Veche, se strecoara ca o umbra pe ulitele noroite ale satului, ascunde lucrurile si oamenii, ii face, pe nesimtite, sa dispara. Nu: timpul n-are cum sa ramana acelasi. Si daca nici timpul si nici satul asta in care pescarii au ajuns sa pescuiasca putin si departe, alungati de legi si de oameni de la oras, in care pensiunile cu lumini rosii, albastre si verzi adapostesc alti oameni, oameni cu lansete si priviri indiferente, care pleaca de aici la sfarsit de saptamana, daca nici timpul si nici satul n-au cum sa ramana aceleasi, povestile n-au, nici ele, obiceiul sa se schimbe, iar parintii lui Andrei Butalkin, ce se odihnesc de mult sub o singura cruce in cimitirul din sat, pot iesi si acum, spre inserate, sa intinda setca in Dunarea Veche. O pot face, da, pentru ca vorbele lui Andrei sunt fermecate, pentru ca vorbele lui fac pauze mari, isi aleg cu greu cuvintele romanesti, pentru ca omului astuia nu i-a ramas decat sa zambeasca, sa zambeasca si sa fumeze, sa ridice uneori paharul cu votca la gura si sa bea. "Pai da' cum? Si cum au tras ei asa setca, setca asta, Matei, a venit grea, grea de n-o scoteau din apa, mai Matei, si au tras de ea, mai Matei, si cand au tras-o, au scos un cap de balaur, da' ce zic eu balaur?, un cap asa ca de cracadil, mai Matei, si mama s-a speriat, mai Matei, si a aruncat setca din mana, mai Matei, si balauru' s-a dus, s-a dus de unde a venit, mai Matei, si tata uite asa a inceput sa planga de ciuda, mai Matei, ca ei au prins atunci un morun, un morun de doua sute de kile, mai Matei, un balaur cum n-a vazut nimeni din Mila niciodata".
Povestile raman, da, iar morunii nu vor mai ajunge niciodata in Mila. De la o vreme, de cand lumea foloseste curent electric ca sa pescuiasca, au inceput sa dispara si somnii, si crapii.
Babusca
Apoi, intr-o alta toamna cetoasa, la fel ca cea de acum, s-a intamplat sa ploua neintrerupt zile si nopti, Dunarea Veche a inceput sa curga tulbure si umflata, sa surpe digul firav de pamant, oamenii s-au grabit sa o opreasca, au ridicat stavilare din bolovani si au inaltat malul cu saci de nisip, malul, insa, se incapatana sa se naruiasca, iar ploaia sa cada dupa legile ei nestiute, legile acelea care nu tin seama de oameni, ci doar de timp. Andrei si-i aminteste pe Artiom, pe Vanea si pe Alexei privind cu naduf cerul, facandu-si cruci mari, in plina noapte, cu capetele descoperite, rugandu-se, asteptand ploaia sa se milostiveasca, Dunarea sa dea inapoi, "unde sunt ei acum, pescarii astia, poti sa-mi spui, mai Matei?", pescarii astia care au incercat cu bolovanii, nisipul si rugaciunile lor lipovenesti sa tina apa in loc, doar ca "apa asculta de oameni cand vrea ea sa asculte, Matei", iar Artiom, Vanea, Alexei si ceilalti au inteles, intr-un tarziu, ca nu se mai poate face nimic, ca puterile lor de oameni nu le vor birui niciodata pe cele ale ploii, si-au tras caciulile pe cap si s-au intors la nevestele lor, iar Dunarea Veche a inghitit malul de pamant si s-a rasfirat pe ulite. Andrei era fericit, apa intrase in casa si baltea prin camerele scunde, iar el nu trebuia sa mai mearga la scoala; acolo, pe niste barne de lemn ridicate de taica-su', a descoperit gustul tulbure si malos al bucuriei: "pai da' cum?", un copil infofolit intr-o pufoaica peticita, plescaind cu cizmele in apa din bucatarie, un copil cu ochi albastri, care legase un fir de plastic la capatul unui bat de salcie, un copil care nu avea de unde sa stie ca in doar cativa ani va ramane singur, sa ingrijeasca de fratii mai mici, ca parintii lui vor fi inghititi de ape. Era doar el, Andrei, cu batul si firul lui de plastic, pescuind babusca in bucatarie, "si era bine, Matei, prindeam, hop un biban, hop o rosioara, hop o platica d-asta mai mare, si tot prindeam si prindeam, si mama, uite asa lua pestele si hop cu el in oala; ce mai bors iesea din pestele ala, ca la restaurant iesea, mai Matei". Iar cand ploaia s-a oprit, atunci, cu mult timp inainte ca noul dig de piatra sa fie ridicat, atunci cand apele s-au retras din casele oamenilor, iar satul a ramas acoperit cu un mal greu cu miros de babusca, Andrei s-a intors la scoala, iar la scoala, si lui, si celorlalti copii li s-a facut cate o poza.
Pe fotografia asta, atarnata deasupra cuptorului, pe un perete albastru, scrie cu litere mari "Amintire din viata de pionier, Scoala Mila 23". Dedesubt e desenata o racheta, iar cu litere rosii scrie: "Spre viitor, 1971".
Combustibil
"Si cum sa-ti spun tie, mai Matei, eu, eu ca un motor eram, si ram!, ram!, ram! la vasle, cinci ore in sus, pana la lacu' Fortuna, patru ore-n jos, pana-n Mila, si la motoru' asta trebuie, asta... cum se spune... combustibil, ca motoru' oboseste, mai Matei, oboseste, si cand oboseste, prrrac!, uite asa face el si atunci toarna combustibil, toarna, Andrei, toarna, toarna, ca se strica motoru' si ramai in barca ca un prost, asa, si turnam, mai Matei, turnam, turnam combustibil, ca sa traga mainile la rame, si cum turnam, mai Matei, uite asa prindeam putere, aaah!, exact asa cum este un motor si, ram!, ram!, ram!, trageam la rame, mai Matei, si incepeam sa cant, aaai, ai, ai, ai, ai!, cantam, mai Matei, cantam de bucurie si ma gandeam uite asa, la Aneta mea, si ma gandeam la stufu' asta, mai Matei, la stufu' asta si la pesti, ca era peste, mai Matei, era peste atunci si aveam si eu, si Aneta, si copiii, si dadeam si la cherhana, si aveau si pelicanii astia, mama lor de pelicani, ce sa manance, din balta asta traiam, mai Matei, si uite asa, intr-o dimineata m-am trezit ca am ramas fara combustibil si ceva nu mai mergea. Se facuse asa, pustiu, si nu mai..., nu mai..., cum sa-ti spun eu tie?, asa, parca barca ramanea pe loc, si tot ursuz eram, mai Matei, naiba sa-l ia de combustibil, ca o sa ma bage in mormant, si uite asa am vazut eu niste corturi acolo, pe Razboinita, si am zis: uite, oamenii astia trebuie sa aiba la ei niste combustibil pentru barca mea, si am tras pina la ei la mal si i-am intrebat daca au niste d-ali gurii, si ei s-au uitat la mine si au scos niste salam si niste paine si ce mi-au mai dat ei acolo, si eu atunci, phaaa!, cand am vazut ca ei n-au inteles, mi s-a facut rusine, mai Matei. Pai salam sa vreau eu? Le-am zis: salam?! Da' niste votca n-aveti, i-am intrebat, si ei au ras si eu le-am dat niste stiuca si ei mi-au dat o sticla cu d-ali gurii, phaaa!, si ce ne-am mai imprietenit, mai Matei, le-am dansat cazacioc in capu' barcii, aaah, na!, si ei mi-au cantat la multi ani, si am inghitit tot combustibilu' ala, si barca mergea usor si eu la rame, ram!, ram!, ram! Asta-i ceva minunat, mai Matei, da' acum, uite ca m-a pus dracu' sa-mi iau motor adevarat anu' trecut , d-asta de patru cai, si parca nu mai e asa, mai Matei, parca s-a schimbat totu'. Aaah!"
Maliuc
Andrei Butalkin tace, Aneta curata pestele: cateva stiuci, un crapustean, carasi, mai multe rosioare. Putin. "Pai da' cum?" Ceata s-a ascuns printre salcii, ploaia marunta s-a preschimbat in fulgi rari, aposi. Pe Dunarea Veche se aud niste motoare. Pescarii se intorc in Mila, poate dinspre Olguta, poate dinspre Sontea, poate dinspre Katavaia, poate dinspre Eracle. Se insereaza, iar Andrei a ramas sa vasleasca inspre lacul Fortuna. Traverseaza lacul Ligheanca, trece in lacul Vacaru, apoi, mai departe, pe Razboinita, vasleste rar, iar Nicu, baiatul lui, ii arata cormoranii si lebedele, ii arata salciile rasucite in apa. Andrei zambeste si vasleste mai departe, ceata se ridica de pe lucruri si devine aurie, se umple de lumina unui soare pipernicit. Nicu a adormit in barca, infofolit intr-o patura groasa, e inca prea devreme pentru un copil de sapte ani, aude doar clipocitul apei, scartaitul sigur si odihnitor al vaslelor, ram!, ram!, ram!, n-are cum sa vada ceata care pluteste nelamurit, gata sa se destrame, n-are cum sa vada malurile cu stuf, aceleasi maluri cu stuf dintotdeauna, nu vede lebedele inghetate de frig pe care tatal lui, oftand, le ridica in luntre, n-are cum sa stie ca din penele lor, mama lui, Aneta, va face ca pernele sa devina moi, pufoase, n-are cum sa vada vidra din care, intr-o buna zi, tatal sau ii va face o caciula. Nicu viseaza, viseaza ca e intr-o barca si ca tatal sau vasleste. Abia cand va deschide ochii, iar Andrei va trage plasele incarcate cu peste, va vedea ca visul lui s-a intamplat aievea, ca se afla acolo, cu tatal sau intr-o luntre, ca e bine si ca e de-ajuns, probabil se va intreba ce e cu lebedele acelea inghetate, pe care le-a prins gerul inainte sa apuce sa zboare, probabil ca-si va ridica privirea si va vedea ca ceata s-a risipit, ca dimineata a aparut limpede si intrebatoare, probabil ca se va ridica in capul barcii si va zari, peste stuf si peste ape, luminile indepartate si palpaitoare ale satului Maliuc. "Maliuc tatut, Maliuc!", va striga Nicu si, pentru o clipa, va intelege rostul launtric al bucuriei.
Se insereaza, iar dintr-o camera scunda, copilul lui Nicu a inceput sa planga. "Pai da' cum?", mai spune Andrei.
Fotografiile autorului