Cand spui Roma - te gandesti (fie ca ai vazut aievea Cetatea Eterna, intr-un moment binecuvantat al vietii tale, fie ca o stii pe dinafara, tot privind prin albume, admirand fotografii ori filme documentare tip "National Geographic") la unul dintre cele mai frumoase orase ale lumii! La un izvor viu, frematator, de Istorie si Civilizatie.
Ne-ar trebui, desigur, zeci de pagini ca sa povestim aici tumultuoasa istorie a imperiului roman, a poporului roman, a Romei.
Asa incat voi "sari" direct in prezent! In prezentul acestui oras de care mi-a fost dor chiar mai inainte de a-l fi intalnit "personal". I-am cunoscut magnificenta studiind carti despre Roma, procurandu-mi albume "de arta", i-am vazut splendoarea in nenumarate filme istorice ori in cele apartinand neorealismului italian. Am iubit orasul asta pentru strazile lui, pentru "piazzette"-le lui, pentru fantanile lui magice, pentru monumentele lui grandioase. L-am iubit pentru felul in care ni l-a infatisat Fellini. Pentru scena - antologica - din filmul "La dolce vita", cea cu "Fontana di Trevi", care ne-a zapacit pe toti. Scena in care superba - pe-atunci - Anita Ekberg, filmata spre sfarsitul noptii, intra in apa rece a Fontanei imbracata intr-o somptuoasa rochie de seara, neagra, foarte decoltata, punandu-i in valoare sanii imensi (pasiunea lui Fellini!). In piateta pustie, golita de turisti noctambuli, fascinantul Marcello Mastroianni privind-o "topit", in preludiul unei iubiri pasionale...
"Caffe Greco"
Azi, cand dai cu ochii de Cetatea Eterna, orasul pare napadit de un fel de abur. E prea multa lume peste tot! Nu se mai cheama "aglomeratie" - se cheama fojgaiala. Orasul ar trebui luat la pas, cu un sentiment de reculegere. Strazile lui inguste, vechi de sute si sute de ani, ca si bulevardele croite in ziduri de istorie, ar trebui strabatute cu sfiala, cu respect, cu recunostinta pentru lectiile de Frumos si Civilizatie pe care ni le ofera!
Si cand colo, in celebra "Piata a Spaniei", ale carei trepte curg de la poalele bisericii Trinita dei Monti, n-ai loc sa pui un picior - dara-mi-te... doua! Turisti peste turisti de toate neamurile si varstele stau ingramaditi unul intr-altul. N-ai loc sa urci, nici sa cobori, asa ca ocolesti un pic si astfel te trezesti la doi pasi de Via dei Condotii nr. 86, unde se afla de aproape 300 de ani faimoasa "Caffe Greco". O descoperi la parterul unui "palazzetto". "Locanta" cuprinde vreo trei incaperi inlantuite in stil vagon. Are peretii acoperiti cu fotografii si portrete in ulei ori acuarele ale unor personaje ilustre care au frecventat-o, la vremea lor. Beau si eu o cafea -"divina", o cafea tipic italiana - stand la o masa mica, rotunda, delicata ca o bijuterie antica! Alaturi de mine, pe perete, fotografia lui Andersen. Are o dedicatie indescifrabila din pacate! Poza asta e vecina cu a lui Wagner si cu cea a lui Grieg, pasionati ai locului. De undeva, de peste drum, falfaie spre mine umbra intunecata a nefericitului Casanova, un alt mare cafegiu... Platesc 5 euro pentru o cafea fara egal, oferita intr-o cescuta cat un degetar mai mare si o apa plata intr-un pahar inscriptionat "Caffe Greco".
Ionica din Bacau
In drum spre Pantheon, pe o straduta ultra-aglomerata, marginita - stanga dreapta - de mici restaurante pitoresti, pline-ochi chiar si la ceasurile dupa amiezii tarzii, aud glasul unui acordeon sentimental. Ingana, cu dulce sunet, "Amapola"... O minune de tango spaniolesc, relansat cu stralucire in capodopera lui Sergio Leone "Once upon a time in America". Artistul - e un tigan! Ma opresc in dreptul acordeonistului si-l intreb, cu un mic zambet - ca sa nu-l sperii: "De unde esti?". Imi surade si el, pe sub mustacioara, isi arata toti dintii albi, imaculati, si-mi zice: "Sunt de pe langa Bacau. Imi castig si eu traiul cu acordeonul. Castig binisor. Suntem mai multi. Dormim toti intr-o camera cu chirie... Care pe pat, care pe jos. Odata pe an mai ajungem si acasa... Lasam bani la familii si venim inapoi. Mai ales iarna, aici e mai bine... Astia n-au zapada, n-au ger. N-au viscol. Cand e cel mai frig, aici sunt 10 grade. Pui o flanea dedesubt, o geaca deasupra si poti s-o tii cu acordeonul toata ziua... Mancarea saracilor e ieftina. Ma cheama Ionica. Da' mai mult nu va spui. Sa nu-mi faceti vreun rau".
Pe langa Pantheon, "turma" de nemti e la fel de galagioasa ca aceea de la "Caffe Greco". Elefanti intr-o expozitie de portelanuri fine. Sunt sigura ca exista si nemti politicosi, binecrescuti, care stiu sa respecte cladiri si locuri istorice. Numai ca, in ziua aceea calda si frumoasa de octombrie, eu avusesem nenorocul sa dau peste astfel de "invadatori" nu numai la "Caffe Greco", ci si in fata si in jurul Pantheonului, impresionanta cladire datand din vremea imparatului Augustus. Ei bine, acolo, ciorchine-ciorchine, in jurul impozantului edificiu, perechi-perechi ori singuratici, nemti mai tineri ori mai batrani, ba chiar si cativa scotieni (dupa vorba, dupa port) se intreceau in fotografiat, filmat, batut din palme, vociferat... Aia cu ceva bani se asezasera mai la o parte, intr-o coasta a monumentului, marginita cu restaurante de tot felul, la o cina in toata regula ori la o gustarica tip "Tavola calda"... Asta insemna un sendvici cald - 3 felii de paine prajita, neagra, gustoasa, cum numai italienii stiu sa faca, la mijloc cu niscai mozzarella ori alt tip de branza delicioasa si o felie de sunca. Sau fara! Ai de ales! La asta, daca adaugi o bere la tap (am uitat cum se cheama "tap" in italieneste) si un espresso decofeinato - ajungi la - oarecum... 12 euro! Scump, daca esti turist la Roma, ori intelectual pagubos, adica nici politician, nici om de afaceri! Dar zici mersi ca te afli pe un loc pe care a calcat candva si a dat "indicatii" de "restaurare" ilustrul imperator Hadrianus! Aia mai cu bani pot sa-si ofere, la "Pepy's Bar", de pilda, un... "wiskysor". Mai toate firmele celebre ti-l ofera in pahare-tip, la pretul de 7 euro. Cel mai scump este cel din marca Chivas Regal: 9 euro. Ori... Jack Daniels - single barrel la 12 euro! Eu am luat doar o bere la pahar...
Berlusconi in persoana
Intarzii un pic in piateta Pantheonului, incercand sa ma izolez psihic de puhoiul de lume care anuleaza orice emotie a intalnirii cu umbra lui Hadrianus. Nu reusesc izolarea, pentru ca mi-e mila de un biet cal, inhamat la o trasura ponosita, spre care nu se indreapta, de cine stie cate ore, nici un client. Sta in soarele cald, cu razele coborate inspre apus, si viseaza, desigur, la ceasul cand stapanul lui, obosit si el de atata asteptare zadarnica, il va porni spre casa, la un pic de odihna...
Pornesc spre Piazza Venezia, acolo unde se afla acea uriasa bijuterie alba - care-mi place cel mai mult dintre toate monumentele Romei moderne: Monumentul dedicat regelui Victor Emmanuel al II-lea, o splendoare din marmura alba, orbitoare. Ziua, monumentul te orbeste cu stralucirea lui. La caderea serii ori noaptea, luminat de zeci de reflectoare, pare o naluca imensa, aurie, care te cheama, parca, spre o lume mai curata, mareata. Asa ca m-am bucurat sa ajung la lasarea intunericului acolo, in Piata Venetia, ca sa pot admira in liniste fabuloasa statuie a regelui italian. Si cand colo, zarva mare acolo! In celebra "Piazza" dau de un vuiet urias. Sute si sute de turisti misuna parca in cerc, de colo-colo, altii, cot la cot cu localnicii, asteapta sosirea tramvaielor (e un nod important aici, un fel de cap de linie pentru zeci de numere de tramvai care te poarta pana hat-departe, pe cele 7 coline ale Romei si inapoi in Piata Venetia). Numai ca in mijlocul acestui vuiet se afla altul, un fel de miez al vacarmului, cauzat de sirene de politie, vorbe urlate la megafoane - toate astea indreptate spre un punct luminat orbitor, de zeci de proiectoare ale televiziunilor de tot felul. Ma alatur si eu cercului zgomotos de gura-casca. Si... ce-mi vad ochii? In miezul acestei involburari asurzitoare - un tip scund, vag-grasun, imbracat intr-un costum extrem de elegant, bleumarin, camasa bleu, cravata rosie cu picatele albe, bronzat, cu parul lipit de cap, implantat - se zice - fir cu fir, vopsit cafeniu, fara luciu, zambeste cuceritor din toti dintii, sticlind la lume! Ati ghicit: e Sergio Berlusconi, primul ministru al Italiei. Asaltat de ziaristi, deloc tulburat de al sutelea scandal de presa in care e implicat, fulgerat de flash-urile zecilor de fotografi, raspunde cu voiosia unui star de cinema - sigur de el. Nu aud nici intrebarile, nici raspunsurile, asa ca intreb un vecin, roman "autentic", cum e cu Berlusconi. "Eu unul il urasc", spune. "Si ca mine sunt multi... Dar sunt si multi care si-ar da si viata pentru el. Il considera ca pe un fel de Mussolini - "salvatorul Patriei"". Vorba barbatului de langa mine (pare un tip scolit) imi aminteste de titlul unui articol din "Il Messagero": "Fiecare italian ar trebui sa fie prietenul lui Berlusconi". Ca sa vezi! Nici in splendida Italie lumea nu e ferita de vesnicele scandaluri politice. Nu mai stau sa astept tramvaiul care sa ma aduca in Piazza del Risorgimento, unde se afla hotelul (gen pensiune) care-mi este casa pentru cele cateva zile cat ma aflu la Roma. Asa ca "risc" un taxi. Nu sunt prea scumpe, iar distanta e relativ mica...
Friptura de romani
Soferul este un barbat inca tanar, uscativ, blonziu natural, cu parul cam rarit. L-am gasit asteptandu-si eventualul client, stand langa masina, sprijinit de portiera. La lumina rozalie, puternica, a felinarelor, nu stiu de ce, tipul mi se pare oarecum... dubios. Urc in masina, ii dau adresa, ii spun cum s-o ia, ca drumul sa fie mai scurt (il stiu pentru ca l-am "batut" pe jos). Si totusi ma ocoleste - minte ca strazile sunt blocate. Pe drum imi face conversatie, apropo de numarul de turisti, de emigranti. Apoi, cand sa ajungem aproape de Via dei Scipioni, ma intreaba din ce tara vin. Ii spun: "Din Romania". Si-atunci isi da cu parerea, pe un ton egal: "Fiecare roman care vine in Italia ar trebui ars de viu!". Am ajuns la coltul strazii. Tipul opreste aparatul care marcase 7 euro, apoi il reporneste, apasa de cateva ori pe un buton si-mi arata din nou aparatul de marcat: 27 de euro. N-am incotro, desi mi-a mancat banii pe doua zile de sendviciuri calde. Platesc, fericita ca nu a apucat sa ma arda de vie!
"Acasa" inseamna un hotel mic, cochet, instalat intr-o cladire veche, parand destul de darapanata pe-afara, dar frumos si bine restaurata pe spatiul care inseamna camerele de hotel, baile, salonasul in care ti se ofera micul dejun. E tinut de doua italience, mama si fiica, Antonietta si Nadia ("Mi-am botezat copiii cu nume rusesti, pentru ca fostul meu sot, de care din fericire am divortat, era un nenorocit de comunist italian, un bolsevic afurisit, mare admirator al Uniunii Sovietice! Un "nebun"", imi spune Antonietta.) E rotunda, scunda, vesela, harnica. A studiat arhitectura si moare dupa Frumos. Nadia e maritata, asteapta un copil, munceste cot la cot cu mama si cu sotul ei pentru confortul clientilor. Au angajate trei ajutoare, fete frumoase, tinere, destoinice, de care sunt foarte mandre - toate - romance! Fac o curatenie luna in toate odaile si baile, ultra-modern dotate ale micutului hotel. Eu am cunoscut-o doar pe Monica, o splendida fata de 21 de ani, inalta, subtire, bruna cu ochi verzi. E din Botosani. (Se pare ca majoritatea emigrantilor nostri sunt moldoveni.) Isi urmeaza studiile de la distanta - matematica si informatica, la Centrul de studii "Stefan cel Mare si Sfant" din Botosani. O intreb daca le este frica sa vorbeasca romaneste pe strada. "Frica? De ce? Vorbim tare, romaneste, pe strada, intre noi, si in metrou si in autobuz... Nu ne-a zis niciodata nimic nimeni...". Vesela Antonietta imi zice ca e foarte multumita de fetele "ei", cele trei romance care lucreaza la hotelasul asta de cativa ani. "Nu s-au atins niciodata de nimic, fac o curatenie luna, ireprosabila... Dar sa stiti ca au mai fost si mai sunt si romance care se angajeaza la cate o doamna in varsta, fara familie, stau ce stau la ea, muncesc cat muncesc si-apoi o fura si dispar fara urma, luand cu ele bijuteriile din casa si mai toate economiile".
"Infulecati viata!"
Seara, tarziu, la RAI 1 vad o emisiune de toata frumusetea, programata si realizata in cadrul formatului - cumparat si la noi - "Cei mai frumosi ani". La italieni, anii acestia sunt votati de public si, de la editie la editie, sunt readuse in memorie si ovationate melodii si interpreti care, decenii de-a randul, au adus glorie internationala - uneori mondiala - muzicii usoare italiene. Vezi Modugno, Mina, Milva, Gianni Morandi, Toto Cutugno, Massimo Ranieri etc. Formatul presupune si prezenta unui invitat de marca. In seara aceea de vineri, am avut norocul sa-l pot urmari, ca invitat de onoare al RAI 1, pe insusi Alain Delon! Inca de la intrarea pe podium, el a fost aclamat, ovationat, aplaudat din rasputeri. Publicul: cam 3000 de persoane, adolescenti, tineri, batrani. Toti au sarit in picioare, ca la comanda, starniti de un entuziasm vibrant pentru arta marelui, fascinantului actor francez atat de iubit de "Printul filmului italian" - Luchino Visconti. (Nimeni nu l-a tratat de "babaciune" - cum, cel mai adesea, se intampla pe la noi, in cazuri asemanatoare.) Alain Delon s-a dovedit a fi un interlocutor plin de farmec, vorbind fluent italieneste, dar... dand-o si pe limba lui Molire, de cate ori subiectul discutiei a fost unul mai... delicat. Intrebat despre femeile din viata lui, s-a dovedit a fi deosebit de discret, dar si foarte galant, in acelasi timp. Cald! "Care a fost cea mai importata doamna, iubita, din viata Dvs.?". Zambind vag-smechereste, cu farmecul si surasul nealterat, Alain Delon a raspuns: "Urmatoarea"... La ultima intrebare: "Ce i-ati sfatui pe tinerii din ziua de azi sa faca in primul rand?", filmat in gros-plan, superbul - dintotdeauna - Alain Delon, cel trecut, azi, de 70 de ani, a raspuns, in franceza, nu in italiana: "Bouffez la vie!". "Infulecati viata!".
Dau o fuga pana la Accademia di Romania. Tramvaiul 19 - vagoanele sunt cam ca la noi - ma duce din Piazza del Risorgimento pana in Valle Giulia. Un traseu lung, superb, in care strazile si bulevardele foarte curate, bordisite cu flori de toate culorile, taie cartiere cu grija ocrotite, vechi de sute de ani, in care ziduri - inca in picioare - care l-au vazut trecand cu glorie pe insusi Iulius Cezar, se-nvecineaza cu cladiri moderne, strajuite de palmieri intruna fosnitori si de pini cu coroane parfumate, verde-inchis. Academia noastra este, la drept vorbind, un palat magnific, alb ca un vapor, plasat in camp deschis, in "coasta" unei coline in varful careia se afla celebra Villa Borghese... Fac o vizita fulger - atat cat sa fiu primita cu caldura de gazde: Centrul de la Roma al Institutului Cultural Roman, unde studiaza cu sarg studenti si specialisti in arta si literatura, si sa pot admira extraordinara biblioteca, ce cuprinde 34.500 de volume, carti de arheologie, istorie, istoria Artei, dictionare, literatura pentru copii, literatura romana si universala din toate timpurile. Pe peretii bibliotecii sunt expuse portrete ale lui Eminescu, Calinescu, Enescu, Jalea. Plecand, mai admir ceva: un perete imens pe care scrie cu litere de un metru: "In zilele regilor Ferdinand I si Carol al II-lea, Banca Nationala a Romaniei a inaltat acest edificiu pentru progresul stiintei si al artei romanesti la lumina eterna a latinitatii si ca simbol al legaturilor de sange si de cultura dintre Italia si Romania, Anno MCMXXXII. In stanga acestei scrieri se afla precizarea: "Donator: Benito Mussolini". In dreapta: "Donatori Academia Romana Bucuresti - Vasile Parvan". In josul panoului, imprejmuit de o rama groasa, alba, ca de marmura: "Aceasta cladire a fost ridicata dupe planurile si sub directia arhitectului Petre A. Antonescu". In vremea lui Ceausescu acest perete fusese astupat...
In zilele noastre, Academia respira libera si "vorbeste" despre cultura romaneasca fara sa fie cenzurata de politrucii de la Bucuresti, care transformasera, mai ales in anii '80, aceasta importanta investitie nationala, intr-un instrument de glorificare a "epocii Ceausescu"... M-am bucurat ca am putut trai acest sentiment, aceasta certitudine a libertatii chiar si acolo, pe acea insula de pamant romanesc, in preajma - oarecum - a Columnei lui Traian.
Pamant romanesc
Sentimentul acesta, curat ca aerul care venea spre mine dinspre colinele Romei, napadite de pini cu coroane intunecate si aspru-parfumate, m-a cuprins si mai tare in dimineata de 10 octombrie cand, la Libraria romaneasca "La strada", m-am intalnit cu un grup numeros de copilasi romani care invata la cateva scoli cu clase romanesti. Si cu extraordinara lor profesoara, doamna Angela Nicoara.
"Radacina" acestei fericite intamplari se afla in urma cu cateva luni, si anume intr-o dimineata de iulie, cand am auzit un mic reportaj de la Roma, difuzat de Radio Romania Actualitati, in cadrul matinalului de la ora 7! Cu acel prilej, am auzit-o pe Elena Postelnicu (o fata frumoasa, inalta, bruna, cu par carliontat lung-lung, a carei mama este "fan" al "Formulei AS") vorbind cu niste copilasi romani si cu profesoara lor despre cum invata ei la o scoala aflata nu departe de Roma. Am aflat astfel despre Libraria Romaneasca situata in inima Cetatii eterne, am aflat despre initiatorul si patronul acestei librarii, un roman exceptional, pe nume Valentin Daeanu, care, cu puterile lui, de ne-milionar in euro, si muncind cam 16-18 ore pe zi, a "comis" acest gest patriotic, o librarie. O initiativa nobila despre care - iata - nu prea stie nimeni de pe la noi. Nu stia nici I.C.R. de la Bucuresti, nici cei de la Accademia di Romania! Nu stie nici o televiziune importanta. Asa se face ca datorita Elenei Postelnicu, l-am contactat pe d-l Daeanu si am reusit - in doar doua luni - traducerea unei carticele de povesti scrisa de mine, intitulata "Puf" si aparuta acum aproape 3 ani in editura "Carminis" (director Carmen Iordacheanu). O aparitie bilingva asadar (cu frumoasele desene ale Ancai Giura), aparitie pe care a finantat-o in intregime Valentin Daeanu. Un tiraj de, deocamdata, 500 de exemplare, pe care tot el le-a cumparat "ca sa le fac cadou copiilor de aici, din Italia".
Ceea ce a si facut in acea dimineata aurie de sfarsit de saptamana cand, la simpaticul sediu al Librariei "La Strada", au inceput sa soseasca prichindeii romani, insotiti de minunata lor profesoara, Angela Nicoara: "Sunt din Fagaras, nascuta la tara, din parinti din Rucar si din Dragus. Eu am venit in Italia in anul 2000, impreuna cu fiica mea, Alina, cu speranta sa ne facem viata mai buna si mai frumoasa. Am venit din orasul Fagaras. Eu lucram in invatamant, Alina era eleva in clasa a VI-a la Liceul "Doamna Stanca". Am venit in Italia la finii mei, care erau aici din 1996. Ei erau stabiliti in orasul Ladispoli, lucrau la curatenie si faceau si ceva zidarie. Ladispoli e un oras nou, la marea Mediterana, la vreo 50 de km de Roma... Din 2004 lucrez la una din scolile din Ladispoli, unde cam 80% din elevi sunt romani. Directorul acestei scoli italiene a fost foarte deschis, m-a angajat imediat dupa ce mi-am depus C.V.-ul. A dorit sa ajute acesti copii, oarecum pierduti in zona... De doi ani lucrez pe un proiect al Ministerului Invatamantului, "Limba, cultura si civilizatie romaneasca". Am format grupe de copii din mai toate clasele din scolile din Ladispoli, care au aderat la acest proiect. Parintii lor, romani, n-au platit niciodata nimic, nici o taxa de scolarizare pentru copiii lor. Am adus de-acasa carti de scoala, manuale de tot felul pentru elevii mei, pentru biblioteca scolara. In primii ani am lucrat la un restaurant, la bucatarie, ca sa castig un ban. Iar in pauza de doua ore fugeam la scoala, la copiii "mei". In fiecare an ma duc acasa sa-mi incarc bateriile si la intoarcere aduc cu mine in Italia pamant romanesc si grau romanesc. In a doua duminica din luna mai vin cu elevii la Columna lui Traian. Si fiecare copil, cu manuta lui, depune o ofranda de pamant de-acasa pentru Dacii-nostri".
Dupa acest aparte cu minunata doamna profesoara, a inceput Serbarea. Adica am inceput sa le vorbesc copiilor despre Acasa, despre Povesti, despre "Puf", pisicuta cea alba, pierduta de stapana ei. Adica despre eroina carticelei mele... Apoi s-a format un sir lung, voios, de romanasi, baietei si fetite, copilasi dornici sa capete in dar povestea mea. Ce-i drept, mai inainte mi-au cantat o strofa din "Desteapta-te, romane!", mi-au cantat "Melc, melc, codobelc"... Au spus poezii de Otilia Cazimir si de Gheorghe Tomozei. In final, copilasii au primit in dar din partea lui Valentin Daeanu, alaturi de "Puf"-ul cu pricina ("impodobit cu dedicatii de-ale mele si cu desene - portrete de pisici facute la iuteala de talentata Anca Giura, venita si ea anume la Roma pentru lansare), pungi peste pungi cu bunatati de tot felul. Dulciuri mai ales.
Am plecat de la Roma fericita! Gandul ca acolo, in patria lui Traian, exista si pulseaza o insula romaneasca, o inima romaneasca, alcatuita din inocenta, din cinste, din respect pentru Tara si pentru tot ce are ea mai bun, mi-a dat curaj sa vin acasa. Si sa infrunt zarva urata de pe la noi!