- In ultima vreme, "seniorii" muzicii usoare romanesti, abandonati dupa '89, se bucura din nou de mare audienta. Sa fie vorba de moda retro, care bantuie mapamondul, sau de adeziunea sentimentala a romanilor fata de interpretii care le-au luminat zilele in epoca comunista ?
- Eu sunt convinsa ca publicul nostru a fost intotdeauna alaturi de noi, ca nu ne-a parasit niciodata. Numai ca acest segment de public a fost marginalizat, fiindca s-au promovat mult non-valorile. E limpede insa ca, mai devreme sau mai tarziu, sita se pune in miscare si cerne graul de neghina. Interpretii acestia propulsati in vizorul public in mod artificial au fost, in majoritate, oameni fara talent si, la fel de important, fara studii muzicale. Dupa parerea mea, e obligatoriu ca talentul nativ sa fie slefuit in scoala. Se poate spune, asadar, ca publicul nostru, rabdator si inteligent, a stat probabil si-a asteptat ca valul acesta de kitsch sa se retraga. Asa s-a creat impresia ca iubitorii muzicii usoare redescopera valorile numite acum retro, cand, de fapt, aceste valori si iubitorii lor nu au disparut niciodata, ci doar au adastat in umbra, cu discretie. Sigur, s-a castigat si o categorie de public tanar, persoane care ne-au descoperit abia de curand, dar masa spectatorilor a fost mereu acolo. Din fericire, mie mi se pare ca in ultima vreme, si organizatorii de spectacole, si producatorii de emisiuni au simtit ca acest public nededat mocirlei n-a fost anihilat pe vecie, ca el exista inca si ca, pentru el, in spectacolele si in platourile televiziunilor trebuie invitati artisti de calitate, care sa vina cu melodii de valoare si cu texte cu miez. Oamenii simt nevoia sa depaseasca zona mercantila a muzicii si sa regaseasca acel fior care sa le atinga sufletul. Aceasta convingere mi-a fost reconfirmata cu ocazia spectacolului prin care Mihai Constantinescu si-a sarbatorit 40 de ani de cariera. Sala Palatului a fost arhiplina, desi pe afis s-au regasit exclusiv "uitatii", nume de marca ale muzicii usoare romanesti, cum se numea acest gen pana acum douazeci de ani. Eu sunt mandra ca fac parte din aceasta generatie minunata, care nu s-a lepadat de ceea ce a invatat de la profesorii ei si nici de la inaintasii care de-a lungul timpului au sprijinit-o si i-au aratat drumul. Meseria asta nu poti s-o faci de unul singur. Norocul nostru, al meu si al colegilor mei de generatie, a fost ca noi am apucat o "sarja" de profesionisti desavarsiti, care stiau sa "speculeze" ce avea fiecare din noi mai bun: ca aspect fizic, ca voce, ca stil muzical. Compozitorii compuneau melodii tintite pentru vocea unui anume artist, pentru stilul lui interpretativ, dar si pentru genul emotional pe care il reprezenta. Pe scena si pe platourile televiziunii romane erai filmat din unghiuri si cu lumini care sa te avantajeze, sa-ti mascheze defectele si sa-ti scoata in evidenta atuurile fizice. Uneori, te uitai la tine si exclamai: "Asta sunt eu?!". Plus ca nimic nu se facea asa, doar ca sa fie bifat la sarcini indeplinite: se filma zile intregi la o singura piesa. Se produceau show-uri individuale sau recitaluri de 30 de minute, care erau gandite pana in cel mai mic detaliu, recitaluri cu repertoriu variat, in care puteai si sa-ti dovedesti abilitatile artistice: glas, tehnica vocala, miscare scenica. Prin contrast, acum totul e facut pe repede-inainte, aparitiile nu mai sunt studiate si gandite in prealabil cu minutiozitate, nu se mai fac corelari logice intre gestica sau decor si versuri etc.
"Am implinit visul mamei"
- Era dificil sa patrunzi in lumea muzicala de-atunci?
- Era dificil daca n-aveai talent. Si steaua ta norocoasa. Pentru ca nici ea nu trebuie ignorata. Eu am si-acum emotii cand imi aduc aminte de debutul meu: dupa ce-am terminat liceul, m-am angajat la AMC Otopeni. Acolo, pe o scena de amatori, s-a organizat un concurs, iar din juriu a facut parte si regretata Mihaela Runceanu. Ea m-a reperat si a insistat foarte mult sa vin la ea, la clasa, la Scoala Populara de Arta. Initial, m-am codit. Nu eram sigura de talentul meu, eram si foarte timida... In fond, eu ajunsesem sa cant nu fiindca visasem vreodata sa urc pe scena, ci datorita mamei. Visul acesta a fost al ei. Ca in romane, mama si-a dorit sa faca muzica, dar tineretea ei a fost grea, Fat-Frumos care s-o cheme la bal a lipsit, asa ca dorinta ei a ramas ingropata, pana cand, avandu-ma pe mine, si-a transferat visul si m-a impins de la spate sa-l indeplinesc. Inca din anii de gradinita, eu am inceput sa recit tot felul de poezii, sa dansez si sa cant. Si-asa m-am tot zbenguit pana in 1980, dar sincer, fara sa ma gandesc, la modul serios, c-am sa reusesc in profesia asta. Ba si mai mult, imi spuneam ca n-ai cum sa patrunzi in mediul artistic daca nu provii dintr-o familie sus-pusa. Or, eu ma trag dintr-o familie simpla, dar o familie curata, cu valorile morale respectate, care m-a crescut in spiritul bunului simt, al respectului fata de cei mai invatati decat tine si al lucrului facut cu seriozitate. In cele din urma, la insistentele Mihaelei Runceanu, m-am dus la Scoala Populara de Arta. A fost un pas inspirat. In primul rand, Mihaela, pe langa ca era o interpreta de exceptie, cu o sensibilitate iesita din comun, era si un pedagog nemaipomenit, inzestrat cu o intuitie extraordinara: stia cine va face treaba si cine nu. Si stia sa lucreze cu fiecare in parte, in functie de plusurile si minusurile artistice ale fiecaruia. De asta, toata lumea se inghesuia sa intre in clasa ei. In al doilea rand, sunt fericita ca am imbratisat aceasta profesie, pentru ca atunci cand ai o meserie frumoasa si tu evoluezi frumos. Mie ea mi-a adus numai soare si senin. Mi-a dat optimism, energie si dorinta de a merge mereu inainte, cu speranta si cu fior. Meseria asta mi-a dat ocazia sa-mi traiesc viata exact dupa sufletul meu, adica n-am fost nevoita sa-mi sugrum personalitatea, asa cum se intampla atunci cand ai o meserie nepotrivita, in dezacord cu firea ta, o meserie pe care o faci numai ca sa-ti castigi painea.
- De dragul cititorilor tineri, sa vorbim putin si despre debutul tau.
- In 1982, dupa ce am terminat cursul de la Scoala Populara de Arta, am avut sansa ca maestrul George Grigoriu sa-mi scrie piesa "Sa nu te miri", cu care am debutat la televiziune in emisiunea "Album duminical", dupa care, in 1983, tot cu o piesa a lui, "Marea mea, iubirea mea", am castigat trofeul de la sectiunea Interpretare a festivalului Mamaia, care tocmai atunci se reluase dupa multi ani de intrerupere. Din nou un mare noroc pentru mine, fiindca, pe vremea aceea, "Mamaia" era intr-adevar o rampa unica de lansare.
- Dupa "Mamaia", ai devenit o adevarata vedeta, promovata intens pe micul ecran si-n spectacole: voce de exceptie, tinuta scenica impecabila, telegenie si stil. Te-a ajutat cineva sa-ti gasesti personalitatea artistica?
- La capitolul asta, reperul meu ramane Aurora Andronache, un om de televiziune din mana caruia nu puteai sa iesi "sifonat". Cu ea imprimai in studioul muzical, cu ea filmai - iar ea stia exact ce lumini sa puna pe tine si din ce unghiuri sa te vada camera de filmat, ea dadea OK-ul final in ceea ce privea vestimentatia. Daca Aurorei nu-i placea cum "dadeai" pe micul ecran, schimbam totul. Aveam incredere in ochiul ei. In ce priveste vestimentatia, rochiile mi le facea o prietena foarte buna, la "indicatiile" mele, eu inspirandu-ma din modele vazute prin reviste straine. Aveam insa mereu grija sa nu cad in ridicol, sa nu fiu penibila: ca poate sa-ti placa o rochie la nebunie, dar daca pe tine nu pica bine, atunci nu trebuie sa te incapatanezi s-o porti.
"Au fost ani negri, dar cat de luminosi pentru noi!"
- Dar prieteni aveai, Marina? Exista prietenie, in lumea artistica a anilor de atunci?
- Eu m-am inteles bine cu toata lumea. Sunt nascuta in zodia Capricornului, deci o fiinta prietenoasa si deschisa. In plus, n-am uitat niciodata sfatul pe care mi l-a dat de mica mama: sa nu am niciodata rautati, ci sa daruiesc bucurie, si celor care merita, si celor care nu merita. Fiindca, imi spunea ea, uneori se poate ca doar cu o vorba buna sa schimbi in bine chiar si un om negru la suflet. De-a lungul vietii, am realizat ca mama a avut dreptate: datorita acestui comportament deschis si camaraderesc al meu, am cucerit chiar si oameni reci sau taciturni, pe care nu toata lumea ii agrea. Imi place sa cred ca toti colegii mei de scena mi-au fost prieteni. Eu, cu siguranta, asa i-am considerat. Intalnirile cu ei, in acele spectacole pe care le dadeam, adesea in frig, prin sali mai dichisite sau mai amarate, erau o bucurie fantastica. Era o bucurie sa cantam impreuna, era o bucurie sa plecam fiecare de pe scena cu bratele pline de flori, era o bucurie sa ne intoarcem in hotelurile cu calorifere, uneori bocna, si sa impartim mancarea, mai buna sau mai rea, pe care o avea fiecare... Au fost ani negri, dar cat de luminosi pentru noi! Cand sufletul arde, totul ti se pare stralucitor. Mi-as dori din inima sa se mai intoarca vremurile acelea cand puneam la cale tot felul de farse sau cand ne tavaleam de ras la auzul bancurilor spuse de unul sau de altul. Din pacate, acum, astfel de spectacole nu se mai organizeaza. Asa cum nu mai exista nici locuri unde sa canti in fiecare seara, cu orchestra live. Iata, eu am avut norocul sa fiu solicitata si sa devin unul dintre artistii care o vara intreaga - si-au fost multe veri la rand - cantau la barurile "Melody", din statiunea Mamaia, si la "International", din Olimp. In ciuda ideilor preconcepute de genul "e o degradare sa canti in bar", eu m-am simtit onorata cand mi s-au propus aceste angajamente. In primul rand, ca sa canti in bar este o scoala imbatabila: canti pe bune, pe viu, cu o orchestra intreaga in spate si canti seara de seara. Inveti cum sa lucrezi cu vocea, cum sa o modulezi, fara sa ti-o agresezi, inveti cum sa comunici cu publicul, inveti cum sa te misti pe o scena unde nu intotdeauna esti singur, pentru ca, la aceste doua baruri de elita, nu doar ca se canta, ci erau montate adevarate spectacole, care implicau scenografii laborioase, coregrafii indelung repetate. Cu noi era celebrul Cornel Patrichi si trupa lui de balerini, absolut exceptionali, imbracati in costume superbe. Plus ca aveai colegi unul si unul. Uite, in 1985, imi aduc aminte ca eu urcam pe scena, la Melody, alaturi de Dan Spataru, Elena Carstea, Marina Voica, Cornel Verban, Gil Dobrica, Paunita Ionescu si Silvia Dumitrescu. Niste nume! Unde mai pui ca repertoriul din bar nu era acelasi cu cel din spectacole: interpretai si slagarele tale, dar si o multime de slagare straine, interzise in spectacole. A fost o perioada splendida, pe care ma bucur din tot sufletul ca am trait-o, fiindca simt ca in toti anii aceia, am daruit si eu cate-o farama de frumos. Si cred ca inca as mai avea de daruit.
"Singuratatea e un rasfat"
- Sa facem un salt spre prezent. Cum arata viata ta de acum?
- Starea civila: necasatorita. (izbucneste in ras) Dupa cum spunea o prietena de-a mea: daca o femeie nu s-a maritat pana la 45 de ani, atunci proasta sa fie sa se mai marite dupa. Eu chiar ma simt bine asa. Singuratatea nu e neaparat o povara, ci poate sa fie de-a dreptul un rasfat. Iar eu, oricum, nu sunt singura. Am o familie minunata, care e compusa din mama mea, din fratele meu, sotia lui si baietelul lor, care are 3 anisori si, nu in ultimul rand, din prietenii mei. Iar cand spun prieteni, ma refer nu la "amici", ci la persoane pe care ma pot baza oricand, pe care pot sa-i sun si la doua noaptea si ei sa-mi sara in ajutor. Asa cum si ei se pot baza pe mine. Sigur ca viata nu e intotdeauna roz, si asta, mai ales in epoca pe care o traversam acum, care e tare ciudata, in care nimeni nu pare sa-si mai gaseasca locul, in care a disparut aproape de tot credinta in ceea ce este adevarat. Eu insa, de fiecare data cand am avut momente de cadere, m-am rugat la Dumnezeu asa, cu cuvintele mele, si El intotdeauna m-a ascultat si m-a ajutat sa-mi pastrez optimismul. Ii sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce mi-a daruit: m-a facut sanatoasa, mi-a dat o familie frumoasa, o meserie pe care n-am crezut c-o s-o imbratisez, dar care mi-a schimbat intreg cursul existentei in bine, mi-a ingaduit sa cunosc oameni speciali, mi-a dat libertate, independenta si succes, dar si puterea de a ramane cu picioarele pe pamant. Sunt chiar o norocoasa!
- Te-ai adaptat la vremurile de azi? Mai tanjesti dupa anii in care ai fost o stea?
- M-am adaptat, si spun asta fara ezitare. Pentru ca eu sunt o fire capabila sa se muleze in functie de circumstante. Nu ma feresc de nou. N-am ramas fixata in pioneze, intr-un trecut luminos, dar cu parfum de naftalina. Cred ca stiu sa aleg ce e bun azi, asa cum nu uit ce-a fost bun si odinioara. Sa-ti dau un exemplu: dupa '90, am colaborat foarte mult cu Mihai Alexandru, un muzician care gandeste si scrie actual, dar care, la inceput, m-a privit cu oarecare suspiciune, zicandu-si, probabil, c-oi fi ramas in cutiuta stilului muzical de dinainte de Revolutie. I-am ascultat observatiile legate de maniera de a interpreta o melodie sau alta, le-am inteles, m-am lasat angrenata si in discutii contradictorii civilizate, si iata ca, pana la urma, ne-am inteles atat de bine, incat acum, eu chiar il trec pe Mihai in categoria prietenilor mei adevarati.
- In curand, vor pogori pe pamant ingerii cei buni ai Craciunului. Ce dorinta ai vrea sa-ti indeplineasca?
- Ei, dorinte si vise am eu multe, ca omul care nu mai are nici un vis se stinge, dar ele nu frizeaza extravaganta, asa ca sper ca se vor implini. De altfel, fara a incerca sa va lingusesc, chiar prezenta ta in casa mea reprezinta implinirea unui vis: ani de zile mi-am dorit ca "Formula AS" sa-mi solicite un interviu. Voi sunteti o revista de elita, care nu s-a jertfit pe altarul comercialului, care tine stacheta sus si care sper ca ma va mai vizita si cand voi avea saptezeci de ani, ca sa mai depanam amintiri si, de ce nu, ca sa visam impreuna.