Jurnal de festival
Luni - Undeva in Romania
Prima zi, primele impresii. Pentru cei care cunosc bine farmecul Sibiului, misterul lui de burg medieval, prezenta festivalului s-a facut mai intai simtita de la distanta, prin unda magnetica a orasului, plin de turnuri, de creneluri si porumbei. Amiezele reci si ploioase s-au retras catre munti, iar orasul s-a lepadat de aerul lui somnoros si provincial, energizat de participantii la festival, in marea majoritate tineri, ce sosisera din toate colturile Romaniei si din tarile dimprejur. Casa de Cultura a Sindicatelor, gazda festivalului, animata de tumultul invitatilor si-al spectatorilor, devenise centrul tuturor intamplarilor: se vorbeau limbi straine, se facea schimb de opinii si de brosuri, se acordau interviuri. Filmul de deschidere, "Carmen face cunostinta cu Borat", pelicula olandezei Mercedes Stalenhoef, a provocat cele mai nerabdatoare asteptari. Actiunea se petrece in satul Glod, undeva in Romania, tocmai satul in care celebrul actor si regizor american, Sasha Baron Cohen, a venit acum trei ani, sa filmeze filmul "Borat", parodia despre societatea americana ce a facut record de incasari pe intreg mapamondul. Filmul s-a dovedit evenimentul serii. Consistent, cu o constructie ce duce cu gandul la un film de fictiune, documentarul inregistreaza cu finete viata unor localnici dintr-un sat in care doar aparent nu se intampla nimic, dar ale carui realitati cotidiene sunt rasturnate brusc, la sosirea echipei americane de filmare a lui Sasha Baron.
Marti - Sa-i cunoastem pe turci
Cum ar fi sa lasam deoparte tot ce am invatat despre turci din cartile de istorie si, fara nici o prejudecata, sa invatam o istorie noua, mai apropiata de adevar si mai savuroasa? Cam asta si-au propus realizatorii "otomani" pentru cea de-a doua zi a festivalului, dedicata civilizatiei turcesti. Istoria recenta a Turciei, vazuta de cinci cineasti cu viziuni diferite, de la "Loc de pierzanie" (un film despre identitate si toleranta, despre traditii si mentalitati invechite), la "Povestiri din Ada Kaleh" (istoria emotionanta a insulei situate in apropiere de Orsova, un loc ravasitor de frumos, unde oameni de diferite nationalitati traiau in tihna si intelegere). Filmul urmareste povestea insulei, inca de la atestarea ei, pana la acoperirea ei completa cu apa, in 1970, in urma constructiei hidrocentralei de la Portile de Fier. "Alethea", cel de-al treilea film al seriei, ce merita amintit macar pentru similitudinea cu Rosia Montana, este povestea revoltatoare a orasului Bergama, din regiunea Pergamon, un sit antic de o importanta covarsitoare, unde in 1989, compania australiano-canadiana "Eurogold" (aceeasi care vrea sa mutileze si Romania) a inceput exploatarea aurului, varsand cianura in raurile si pamanturile regiunii. Un documentar dramatic, despre cum populatia este silita sa-si abandoneze casele stramosesti si despre cum, in ciuda protestelor si chiar a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului din 2006, compania continua sa devasteze zona si astazi, crescand zilnic procentul celor depistati cu cancer.
Miercuri - Dimineti in familie
Ca si celelalte zile ale festivalului, ziua de miercuri a inceput dis-de-dimineata cu, poate, cea mai surprinzatoare propunere a festivalului de anul acesta. "Micile dimineti ale lumii" este un program dedicat special copiilor, pentru a le face cunostinta cu viata de zi cu zi a unor familii cu copii din colturi foarte diferite ale planetei. O initiativa emotionanta. Nu-i putin lucru sa vezi o sala plina ochi de copii, care urmaresc fiecare secventa cu sufletul la gura si care la final fac cu mana protagonistilor de pe ecran. In cele cinci dimineti dedicate lor, s-au perindat in salile de cinematograf cateva mii de copii, intre 6 si 10 ani. Tot miercuri am fost martorii programului special "Noul Val & Filmul documentar", o inovatie sub egida "Astra Film Festival", in care cineasti romani importanti, reprezentanti ai "noului val", au propus cate un documentar din preferintele personale, motivand alegerea si comentandu-l alaturi de public. Miercuri a fost seara regizorului Corneliu Porumboiu, care a recomandat un film de exceptie, semnat de Andrei Ujica, un om de cultura roman stabilit in Germania. Considerat documentarul cult al anilor '90 si rasplatit cu premii la toate festivalurile in care a calatorit, "Rupt de prezent" este al doilea film dintr-o trilogie a comunismului, care a inceput in 1992 cu "Videograme dintr-o revolutie" si se va incheia in curand cu "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu". Scriitor si profesor universitar, nascut la Timisoara in 1951 si stabilit in Germania treizeci de ani mai tarziu, Andrei Ujica a construit documentarul ca un jurnal de bord al unui cosmonaut sovietic ce porneste intr-o calatorie in spatiu pe durata a zece luni, exact cand pe Pamant are loc lovitura de stat de la Moscova.
Joi - Regizorul plutitor
Va vine sa credeti ca pentru intalnirea de joi, cu regizorul Retel Helmrich, unii tineri au venit cu autostopul din Cehia, Bulgaria sau Ungaria? Ei bine, da! Fiindca ocaziile de a-l intalni in Estul Europei sunt extrem de rare, Astra Film Festival a rezervat sectiunea "Portret", de anul acesta, unui cineast documentarist important, prea putin cunoscut, din pacate, in Romania. Nascut dintr-o mama indoneziana si un tata olandez, intr-un mic orasel nu departe de Jakarta, Helmrich a absolvit in 1986 Academia de Film si Televiziune in Olanda. Filmele lui se ocupa cu precadere de viata de zi cu zi a familiilor obisnuite din Indonezia. Pentru "Ochiul zilei" si "Forma lunii", doua din capodoperele sale, a filmat ani de zile. Subiectul acestora este o Indonezie profund framantata, atinsa de criza economica, cu o populatie care vrea reforme si cu un presedinte ce, neputincios, demisioneaza intr-un moment in care islamismul fundamentalist ia amploare. Helmrich urmareste cu rabdare viata unei familii de muncitori din capitala Indoneziei, care, fara a fi neaparat saraca, se confrunta, si ea, cu foametea. Poate mai asteptata decat proiectiile in sine a fost intalnirea cu autorul lor. Timp de jumatate de ora, dupa fiecare din cele trei filme prezentate, Helmrich a impartasit din secretele lui de lucru, a explicat felul in care isi construieste filmele, a vorbit despre relatia cu personajele lui, a raspuns intrebarilor publicului si, nu in ultimul rand, a facut o mica demonstratie a felului in care foloseste camera de filmat, explicand in cuvinte proprii ce inseamna acel "single-shot cinema" ("cinema dintr-un singur cadru"), care l-a facut celebru. Noutatea sa este un fel aparte si creativ de a filma, tinand o camera foarte usoara, dar foarte performanta, la nivelul mainilor, o instalatie improvizata de el insusi, pe care miscand-o lin, ca intr-o plutire prelunga, filmeaza cadre vaste, in permanenta miscare.
Vineri - Din Rusia, cu nostalgie
(O capodopera! Premiul de suflet al revistei "Formula AS")
Am stat, am vazut, am plans... Un film de o emotionalitate covarsitoare, aplaudat in picioare de public, si cu lacrimile pe obraz. Si-atat de frumos si de simplu! Regizoarea Ekaterina Ermenko, o rusoaica stabilita la Berlin, incearca sa refaca povestea de viata a fostilor ei colegi de scoala. Acum aproape 30 de ani, 26 de copii supradotati in domeniul matematicii si al fizicii erau acceptati intr-o clasa de elita a Uniunii Sovietice. Partidul le asigura un viitor luminos, ei urmand sa fie savantii de frunte care sa duca gloria comunismului mai departe. La doar un an de la absolvire, Gorbaciov isi incepe insa restructurarile. Cei 26 de absolventi sunt prinsi in mrejele Perestroikai, purtati in diferite colturi ale lumii. Dintre ei facea parte si regizoarea, care, fara sa se ascunda in spatele obiectivului, pleaca in Anglia, SUA, Elvetia si Rusia, pentru a afla ce au devenit colegii de clasa de altadata. In parte victoriosi, in parte infranti, fostii colegi au o unica problema care le umbreste viata: dorul de tara, de patria din care au plecat. O poveste de viata emotionanta, pe care se tes, in filigran, realitatile sociale atat de complexe ale Rusiei contemporane. Un film fara cadre picturale, fara "artisticarie" inutila, care castiga insa prin sinceritatea cu care regizoarea Ekaterina Ermenko se implica personal in poveste si prin incarcatura emotionala extraordinara. Pot legile fizicii sa justifice traiectoriile existentiale ale oamenilor, sau existenta ne este guvernata de relativitate? Iata intrebarea substrat a filmului "From Russia, with Relativity", care, ocolit fiind de premiile oficiale, a castigat, in schimb, premiul de suflet al "Formulei AS".
Sambata - Vin premiile
Daca n-ar fi fost poticnelile de final (decernarea premiilor s-a transformat intr-o brambureala), am fi putut zice ca Festivalul Astra s-a incheiat memorabil: un maraton de sase zile, cu 112 filme, cu aproape 100 de invitati de elita de peste hotare, cu o selectie bogata si un program variat. Din pacate, el s-a sfarsit cu o gala schiopatata, din care lipseau prezentatorii, in care imaginile proiectate pe ecran intarziau sa apara sau staruiau prea mult, in care muzicienii invitati erau lipsiti de orice fel de introducere in scena si in care, colac peste pupaza, prezentarile se faceau de catre o voce de dincolo de cortina, ragusita si, adeseori, balbaita. Sala a trecut insa cu umor peste toate aceste neajunsuri, pentru a-i aplauda, asa cum se cuvine, pe cei care castigasera laurii juriului si premiile, in valoare totala de 25.000 de euro. Iata-le:
Marele Premiu Astra Film Festival 2009 a revenit filmului "Copiii lui Ghandi", al australianului David MacDougall, un documentar despre cum supravietuiesc copiii orfani ai New Delhi-ului. Cel mai bun film studentesc a fost declarat cel al ungurului Zoltan Csubrilo, "Ceasul care nu va veni", pentru felul lipsit de patetism in care a documentat disparitia unei lumi. Premiul special al Juriului a fost oferit tot unor studenti, spaniolilor Toni Edo Diaz si Ruben Margallo Acebron, pentru filmul "Familia". Cel mai bun film romanesc a fost desemnat "Drumul pasarilor", de Klara Trencsenyi, un documentar despre viata lipovenilor din Delta Dunarii, filmat pe durata a trei ani de zile. Premiul pentru Cea mai buna cercetare intr-un film romanesc, desemnat de juriu si oferit de revista "Formula AS", a plecat la colegii nostri de breasla, Adina Popescu si Iulian Ghervas, cei doi autori ai filmului "Copiii uraniului", pentru documentarea vietii ultimilor supravietuitori ai minelor de uraniu de la Baita Plai. "Cantand", al italiencei Rosella Schillaci, un film despre traditiile albanezilor din Sicilia, a luat premiul pentru Cel mai bun film european. Cel mai bun film pe o tema est-europeana a fost desemnat "Fara varsare de sange", al francezilor Nathalie Rosseti si Turi Finocchiaro, o marturie despre efectele tarzii ale conflictelor din Iugoslavia, din anii '90. Iar Premiul Sibiu-Hermannstadt a fost castigat de "Aliosa" al lui Meelis Muhu, un film despre unica statuie simbol a ocupatiei sovietice din Estonia ce nu a fost daramata in 1991, si care si astazi continua sa reprezinte pentru locuitorii rusi singura legatura cu patria-mama. Cel mai bun film international a fost declarat "Iarba, dulce iarba", al americanilor Lucien Castaing-Taylor si Ilisa Barbash, o elegie despre ultimele ramasite ale transhumantei pastorale din Vestul American. Iar "O moarte notabila", al elvetianului Kevin Merz, a obtinut Premiul Special al Juriului, pentru cea mai buna naratiune cinematografica.
Opinii, declaratii, marturisiri
DUMITRU BUDRALA, director si fondator al festivalului
"Astra Film Festival a fost, in cei 20 de ani, o adevarata scoala de documentar"
- Festivalul Astra a ajuns la cea de-a zecea editie. Cum se vad lucrurile retrospectiv?
- E minunat sa constati ca au trecut 20 de ani de cand la Sibiu se promoveaza documentarul de calitate. Nu ne-a fost usor sa ajungem la aceasta editie jubiliara. Am fost mereu loviti de crize si probleme financiare, pentru ca, din pacate, documentarul a fost mai mereu considerat ruda saraca a filmului de fictiune. In 1993, cand am pornit prima editie, eram un fel de don Quijote care batea la toate usile. Trageam de invitatii de la Bucuresti, de le rupeam maneca de la haina. Toti ne priveau cu superioritate si neincredere. Era epoca masinii de scris, a telefonului interurban, a faxului. Nimeni nu ne sprijinea financiar. Prima editie am facut-o cerand ajutor unuia din fratii mei care, neputandu-mi oferi bani, mi-a trimis la muzeu doua remorci de cartofi. I-am vandut la pret de jumate printre colegi, sa ii dam repede, si uite asa, ne-am platit masa de la festival. Lucram cu voluntari din America, Franta, Anglia, Elvetia, care locuiau la mine acasa. Ba au mai existat si diverse interese ca festivalul sa intre intr-un con de umbra. Din fericire, toate sunt de domeniul trecutului, si astazi putem sa aniversam cele zece editii cu filme atent selectionate, toate productii foarte recente, despre aspecte contemporane cotidiene de peste tot din lume.
- In ultimele editii ati pus tot mai mult accentul pe filmul romanesc.
- De mult am pus accentul pe filmul romanesc, pentru ca am realizat inca dupa primele doua, trei editii, ca filmul documentar romanesc nu exista, din lipsa de fonduri, de echipament, de cultura in domeniu. Pe atunci se cerea viza, se iesea foarte greu la festivalurile de profil, unde puteai vedea ce se misca in domeniu. Noi am avut la prima editie numai filme romanesti, dar erau, de fapt, filme de televiziune, reportaje, nu documentare in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca romanii nu stiau sa faca documentar. De cativa ani, am infiintat o sectiune speciala, cu sprijinul Consiliului Britanic si al Fundatiei Deventer, care au acordat premii substantiale filmelor romanesti. Nu-i nici o lipsa de modestie cand spun ca Festivalul Astra a fost, in acesti 20 de ani, o scoala de documentar romanesc prin filmele pe care le-am proiectat si prin realizatorii de varf pe care i-am invitat.
- Sunteti dvs. insiva un foarte apreciat realizator de film documentar de factura antropologica. V-ati nascut chiar aici, intr-un sat din Muntii Cibinului. V-a influentat originea dvs. ciobaneasca in alegerea temelor si in interesul pentru film, pentru documentul lasat in urma?
- Probabil ca originea mea pastoreasca m-a influentat fara sa vreau. Zona in care m-am nascut e absolut minunata. Un rasarit de soare, o ceata, o ploaie razleata, un fulger pe inserat, toate m-au obligat sa invat sa fotografiez frumos. Pasiunea mea pentru documentar a inceput, in primul rand, cu pasiunea pentru fotografia de acest gen. Apoi imi plac povestile oamenilor, sunt curios sa aflu cum traiesc, si am simtit-o ca pe o datorie sa las marturii asupra acestor realitati. Cu atat mai mult azi, cand suntem la capatul civilizatiei rurale in Romania. Ca o ironie a sortii, antropologii si documentaristii se inversuneaza numai cand e prea tarziu. Eu lucrez de foarte multi ani la un film care ma obsedeaza, despre pastoritul transilvan. Am o masina care arata ca un cort, incarcata de aparate foto si accesorii de filmat. Am peste 200 de ore de filmare. E greu, e film observational, trebuie sa ai rabdare, sa tot astepti. Dar nu-i genul meu sa ma dau batut. Cred ca am dovedit-o deja, cu festivalul.
CSILLA KATO,
selectioner principal
"Documentarul romanesc are un viitor bun"
- Cum a fost selectia de anul acesta? Cu ce se poate lauda festivalul?
- Anul acesta selectia a fost foarte grea. Sunt tot mai multe productii internationale si, ca sa facem o alegere buna, am vizionat, in trei oameni, o mie de filme. A fost ingrozitor de obositor, am inceput in mai si am terminat la final de iulie. Radeam, deunazi, ca pentru munca asta am merita un spor de defavorizare, asa cum iau gunoierii si minerii. Nu doar ca ne obosim ochii si mintea, dar vedem toate ororile de pe lumea asta. Ca asa e documentarul dintotdeauna, se apleaca mai ales asupra problemelor grele. Sunt la curent cu viata drogatilor de pretutindeni, cu a celor fara acoperis, cu a bolnavilor de boli incurabile, a supravietuitorilor tuturor catastrofelor naturale, ai conflictelor armate, a victimelor saraciei sau iradierii. Si alte grozavii, incat atunci cand mai dai peste cate un documentar pozitiv, e o vacanta a sufletului. Am mai observat si o tendinta spre un documentar subiectiv in sensul bun, sunt tot mai multe filme in care realizatorul se implica personal, aproape ca personaj. Si m-am mai bucurat sa constat ca anul acesta putem, in sfarsit, sa facem o competitie romaneasca, asa cum trebuie. Au fost ani cand filmele romanesti erau atat de slabe, incat nici nu s-a acordat premiul. Acum, chiar am avut de unde alege, pentru o sectiune consistenta. Sunt optimista. Cred ca documentarul romanesc are un viitor bun.
- Avem nume consacrate in documentarul romanesc?
- Avem cativa realizatori de documentar consacrati, care au deja un stil recognoscibil si care, in ciuda lipsei perspectivelor, s-au incapatanat sa faca film. I-as aminti pe Dumitru Budrala, Alex Solomon, Florin Iepan, Thomas Ciulei, Liviu Tipurita, care acum e in Londra, Laurentiu Calciu, Diana Deleanu. Si mai sunt.
EKATERINA ERMENKO,
regizor, autoarea peliculei
"From Russia, with Relativity"
"Rusii sunt mult mai emotionali decat occidentalii"
- Desi n-a luat nici un premiu, filmul dvs. a cucerit inima publicului. Majoritatea celor care l-au vazut au fost miscati profund. Sa fie originea dvs. ruseasca sursa acestei incarcaturi emotionale?
- Poate! Rusii sunt clar mult mai emotionali decat occidentalii. Poate e si faptul ca sunt femeie si am o sensibilitate aparte. Ironia face insa ca in Berlin, unde locuiesc acum, cand se spune despre un film ca e "emotionant", asta sa fie ceva de rau, ceva peiorativ, ce duce cu gandul la patetism. Nemtii nu-si arata sentimentele. In Rusia, in schimb, cuvantul "emotionant" e o garantie a calitatii. Si ca sa va mai dau un exemplu, primul meu film, care a avut norocul sa calatoreasca prin toate festivalurile din lume si sa se umple de premii, a avut si el parte de o receptare ciudata. In Europa, cum ieseau din sala spuneau: "Uau, extraordinar, trebuie sa vezi filmul asta, e tare amuzant!". In timp ce in Rusia, cand se aprindeau luminile, publicul avea lacrimi in ochi. La Berlin, la prima proiectie a acestui de-al doilea film, cand s-a aprins lumina, toti au plecat veseli, o singura doamna a ramas pe scaun, cu ochii in lacrimi. Era mama unei prietene de-a mele, rusoaice!
- Cum v-a venit ideea de a realiza un astfel de film, care e si autobiografic?
- A venit stand de vorba cu sotul meu neamt, despre trecutul meu rusesc. Imi doream sa pot arata copiilor mei acest film, in asa fel incat, atunci cand vor creste, sa-mi cunoasca istoria si sa fie mandri ca mama lor e rusoaica. Din pacate, te intalnesti la tot pasul cu prejudecata ca Rusia este o tara de mizerie, din care femeile fug ca sa-si asigure un trai mai bun, alaturi de un sot occidental. Si cazul meu chiar nu e asa.
- Cum ati ajuns sa va stabiliti la Berlin?
- L-am cunoscut pe sotul meu intr-o calatorie in Germania. Ne-am indragostit si l-am pus sa-mi promita ca nu o sa-mi ceara sa ma mut, ca vom locui intre cele doua tari. Asta era, de fapt, visul meu. Eu iubeam foarte tare Rusia. Eram fericita acolo, cu prietenii mei, cu munca mea de reporter in televiziune, la cel mai bun canal de stiri din Rusia. Eram foarte implicata in tot ce se intampla, chiar nu ma gandeam sa plec. Dar el m-a pacalit un pic. Am ramas insarcinata si am fost nevoita sa ma stabilesc undeva, pentru viitorul copiilor.
- Cum va simtiti in Germania? V-ati acomodat? Nu-s nemtii prea reci, prea oficiali si calculati pentru o rusoaica atat de fierbinte?
- Hmmm... Ma simt inca straina. Am prieteni foarte buni, ma descurc, pot spune ca m-am integrat, vorbesc limba, dar totusi sunt o straina si voi ramane mereu o straina. La fel ca si colegii mei de clasa din film. Discriminata nu ma simt, pentru ca societatea in care ma misc, prietenii sotului meu, sunt toti foarte educati, fac parte din clasa de sus, si nu au prejudecati, iar cei trei copii ai mei merg la scoli bune. Uneori, insa, mi se mai intampla ca vreun sofer de autobuz sa-mi raspunda arogant, atunci cand imi aude accentul. Sa nu uitam ca Germania este tara unde s-a nascut nazismul! Iar nemtii n-au nici acum prea mari simpatii pentru slavi si pentru evrei. De altfel, filmul acesta l-am facut si ca o incercare de a afla cum se descurca ceilalti fosti colegi ai mei, care au emigrat si ei. Eram sincer curioasa. Si a fost si cuvantul meu in fata lumii, punctul meu de vedere, prin care am putut sa ma apar, sa arat ca emigrarea nu e un moft sau o lasitate, ca uneori, istoria, intamplarile, contextul social politic iti dicteaza viata, fara sa vrei.