- Afara e o toamna zgribulita si gri, greierele lui Toparceanu asteapta cu groaza iarna, in vreme ce tu stralucesti precum soarele. De unde gasesti resurse sa emani atata lumina?
- Totul vine din interior, din capacitatea noastra de a gasi frumosul si binele in orice. Nici eu n-am fost intotdeauna asa. Am avut o perioada in care am fost tare nefericita. Imi doream sa mi se intample anumite lucruri si ele nu mi se intamplau. Totul a culminat acum doi ani, pe 6 noiembrie, cand am pierdut-o pe mama. Soc si durere! Anul acela a fost pentru mine o povara uriasa. Dar apoi a venit un moment de revelatie, in care mi-am schimbat brusc perspectiva. Mi-am dat seama ca toate intamplarile sunt hotarate de Dumnezeu, ca n-are nici un sens sa ma las sufocata de amaraciune. Timpul pe care-l avem de respirat pe pamantul asta e asa de scurt! Asa ca mi-am impus sa gasesc un motiv de bucurie in fiecare zi. M-am auto-educat, m-am auto-impins catre fericire. Uite, azi am avut o zi proasta, nu m-am simtit deloc bine din punct de vedere fizic. Dar m-am dus sa-mi iau copilul de la scoala. L-am gasit jucandu-se in curte cu niste colegi si m-a rugat sa-l mai las sa ramana un pic. Cu toate ca ma grabeam, i-am zis ca-l astept in masina. Bineinteles ca am stat acolo inca o ora, ca el a pierdut notiunea timpului. Dar stii ce-am facut in ora aia? Eram in fata liceului Lazar, care e chiar langa parcul Cismigiu. Ei bine, am stat in masina si-am privit frunzele care cadeau din copaci. Era o ploaie splendida de culori care dansau lin, in zbor catre pamant! Si era stupefiant, totodata, sa vezi oamenii care treceau indiferenti la acest spectacol, oameni ingandurati sau tristi, oameni angoasati sau furiosi... Frunzele cadeau peste ei ca o mangaiere, ca o binecuvantare pe care ei n-o simteau. In ora aia m-am umplut de frumusete si de liniste. Si n-a fost nevoie decat sa ma opresc din iuresul treburilor cotidiene si sa privesc in jur. M-am imbatat cu un bine care nici n-am stiut ca exista, pentru ca, in toti anii mei de viata, niciodata n-am mai stat sa privesc cum cad frunzele toamna din copaci. Poate ca persoanele care vor citi aceste randuri vor crede c-am innebunit, dar le recomand aceasta terapie. Roadele sunt uluitoare.
- Dar roadele muncii? In toamna asta esti furnica sau greiere?
- Camara mea e destul de plina. Am inceput o emisiune la TVR 1, care se difuzeaza in fiecare sambata, de la ora 12 si in reluare vinerea, de la 15:30. Este realizata de Redactia de Copii, si se numeste "Vedeta Familiei". A debutat chiar acum, la inceput de noiembrie. Prezentator este Mihai Razus, iar eu, Silviu Biris si Gabriela Tuta formam un juriu atipic, care da premii si diplome tuturor concurentilor. E o atmosfera foarte haioasa. Pe partea de teatru, am inceput sa joc in piesa "Interpretul", in regia lui Radu Gheorghe, la Teatrul Foarte Mic. Impart rolul Betty - o englezoaica destul de avuta, care pe parcursul povestii vine cu multe surprize - cu Anca Sigartau si sunt foarte fericita ca fac parte din acest spectacol, pentru ca e o montare extraordinar de spumoasa, care inglobeaza si publicul. De asemenea, am promisiunea unui spectacol muzical despre care nu am insa voie sa vorbesc deocamdata. Tot ce pot sa spun este ca astept cu nerabdare sa incepem repetitiile. La capitolul muzica, imi continui colaborarea, devenita de baza, cu Petre Geambasu si orchestra lui, o colaborare pe care o ador si care-mi vine manusa. Pentru ca noi nu doar cantam, ci pregatim spectacole in toata regula: cu costume, coregrafii, rocade scenice... Totul verificat si rasverificat cu rigurozitate "nemteasca" de Petrica Geambasu, care nu admite sa apara in public altfel decat impecabil. Pentru mine, sentimentul pe care-l am la aceste cantari este acela de pura implinire artistica. Ma regasesc atat de bine in aceasta formula, incat n-as da-o nici pentru un recital propriu la Sala Palatului. Si, nu in ultimul rand, tot la capitolul roade, trec si activitatea mea de la gradinita, despre care ti-am mai povestit si in interviurile precedente. Uite ca au trecut deja 7-8 ani de cand predau acolo canto si actorie, dar entuziasmul nu s-a perimat. Iar ceea ce-mi place cel mai tare e pregatirea celor sase spectacole anuale de la Palatul Copiilor. Probabil pentru ca spectacolele astea sunt ale mele de la A la Z: adica eu gasesc textele, eu imaginez montarea, eu lucrez rolurile, eu ma ocup de acompaniamente si de imprimari. Crede-ma, in masina mea nu mai e loc nici macar de-o sacosa: am umplut-o cu carti si-am transformat-o intr-o biblioteca ambulanta. Doamne fereste sa-mi sparga cineva masina ca m-am nenorocit!
- Muzica, televiziune, copii. Candva, imi spuneai ca pasiunea ta a fost... teatrul. De ce nu revii la prima dragoste?
- Ba imi doresc asta din adancul sufletului. Necazul e ca eu nu sunt perceputa ca actrita, si atunci nu intru in vizorul regizorilor, care aleg sa mearga pe varianta facila: nu mai organizeaza castinguri, ci distribuie rolurile tot acelorasi actori, pe care ii cunosc bine, cu care au mai lucrat deja, oameni ce graviteaza in jurul lor. Eu m-am agitat si ma agit cat pot. Sunt ca magarul ala din "Shrek": ridic mana sus si strig cat ma tin plamanii: "Alege-ma pe mine! Alege-ma pe mine!". Dar nu ma alege nimeni. Desi sunt convinsa ca as putea sa fac fata cu brio si unei astfel de productii. Un argument ca as putea sa fac si actorie "serioasa" este in serialul "La Bloc". Initial am fost chemata sa joc numai in opt episoade. Surpriza a fost insa ca dupa opt episoade, Razvan Savescu si Dragos Mostenescu au inceput sa scrie din greu pentru mine si am ajuns sa joc pana la episodul o suta, cand s-a incheiat serialul. Fiindca au fost uimiti de cat de bine au lucrat cu actrita Anca Turcasiu. Asta nu e presupunerea mea, ci explicatia pe care chiar ei mi-au dat-o. Asadar, situatia asta de alergat in jurul zidului imprejmuitor al "cetatii" e frustranta, dar nu e cu apasare. Prefer sa ma concentrez pe ceea ce am realmente de facut, decat sa plang in pumni pentru ceea ce as vrea sa fac. E frustrant numai atunci cand mi se intampla, ca acum, sa-mi teoretizez viata. Cand o traiesc, zi de zi, sunt prea ocupata ca sa mai bag in seama si ceea ce ar putea sa fie. Mi-e de-ajuns ce e.
- Sa ne intoarcem, te rog, si asupra vietii tale din spatele cortinei.
- Aaaa, aici am o veste mare: sunt din nou in clasa a V-a! (rade) Radu, baiatul meu, a intrat in clasa a V-a si eu odata cu el. E o perioada mai dificila: am schimbat scoala, colegii, profesorii, e un efort de acomodare. Plus ca eu sunt adepta teoriei ca parintele e dator sa-l ajute pe copil cum sa invete.
- Ultima intrebare: de la 30 de ani incolo, oamenii incep sa tina un soi de contabilitate a trecerii timpului, o contabilitate pe care o revizuiesc din 10 in 10 ani. Tu urmeaza sa implinesti 40 de ani. Pentru unele femei, acesta este un prag psihologic greu de depasit. Tu cum il astepti?
- N-am nici o strangere de inima. In suflet ma simt tot o copila, iar comportamentul imi exprima deseori sufletul: zburd, ma joc cu cainele pe-afara, fac tumbe cu copiii de la gradinita, cu Radu, nu mai zic... Si sa stii ca nu fac lucrurile astea dintr-o obligatie pe care sa mi-o impun pe principiul "nu trebuie sa-mi pierd copilaria", ci, pur si simplu, asa sunt eu. Nu mi-e frica de trecerea anilor. Psihic sunt pregatita, iar fizic, ma intretin prin sport. Chiar intentionez sa-mi serbez varsta cu bucurie: vreau sa fac o petrecere mare, unde sa-mi invit toti prietenii - pentru ca sunt norocoasa si am prieteni destul de multi. Am sa-i avertizez insa pe toti sa nu se prezinte cu vreun cadou. Singurul cadou pe care mi-l doresc este ca fiecare sa-mi aduca niste randuri scrise pe o coala de hartie, niste randuri in care sa descrie felul in care ma vad ei pe mine, dar fara lingusiri. Vreau sa adun aceste imagini ale mele, vazute prin ochii celor din jur, si-apoi, candva, cand o sa simt nevoia, sa le recitesc.
Foto: Adi Stoicoviciu