La patruzeci de zile dupa ce a inchis ochii, sufletul lui Ion Covaci, zis Paganini, s-a ridicat la ceruri, pana in fata tronului dumnezeiesc, ca sa cante si acolo, cu vioara sa fermecata, horile morosenesti. Pentru oamenii din satul lui, Salistea de Sus, a fost un gospodar cu suflet bun si curat, care stia a zice in cetera ca nimeni altul. Pentru publicul din Bucuresti si din strainatate, a fost un virtuoz al viorii care se putea lua la intrecere cu orice mare artist al arcusului. Fara scoala, fara studii de muzica, s-a impus prin talentul lui urias, pus in leagan de ursitoare. Si mai avea ceva ceterasul cel mandru, cu camesi de canepa albe, impodobite la maneci cu ciucuri tricolori: o patima uriasa de a canta, de a-si lasa capul cu gingasie peste vioara, lasand sa zboare arcusul pe corzi. Dar Ionu lu' Grigore a murit fara veste, cu vioara in brate, ca sa cante cu ea si pe drumul spre rai. Il plangem, laolalta, toti cei care i-am ascultat muzica, dar ne si consideram norocosi ca l-am cunoscut aievea, in toata magnifica lui stralucire: un taran cu geniu, daruit de Dumnezeu cu harul cantarii si cu puterea de-ai face pe oameni mai fericiti.
Speranta Radulescu,
etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman:
"A fost un om minunat"
- In calitatea dvs. de specialist al muzicii traditionale, l-ati cunoscut bine pe Ion Covaci, zis Ionu lu' Grigore zis Paganini. Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le pastrati despre el?
- L-am cunoscut prin intermediul lui Ioan Pop, conducatorul grupului "Iza" din Hotenii Maramuresului, pe la mijlocul anilor '90 si, la fiecare intalnire pe care am avut-o de atunci, Paganini reusea sa ma impresioneze. Momente minunate am trait si intr-o seara absolut fulminanta, la o serbare de Craciun a revistei "Formula AS", din anul 2002, cand Paganini a cantat pe-ntrecute cu violonistul de renume international Sherban Lupu, profesor la Universitatea Illinois, din Chicago. Apoi ne-am reintalnit la jocul la sura, din vara anului urmator, cand Paganini canta cu acelasi mare violonist din America in chioscul pentru ceterasi, iar de jur-imprejur stateau satenii din Hoteni. In timpul cantarii, acestia au inceput sa joace: eu il prevenisem pe Sherban Lupu ca oamenii ar putea avea aceasta reactie pentru ca, pentru ei, o cantare e reusita daca te face sa lasi orice si sa intri-n dant. Am fost impreuna si in turneul pe care l-am facut cu el si cu grupul "Iza", in anul 2007, la Luxembourg, cand acest oras a fost desemnat, ca si Sibiul, Capitala Culturala Europeana. Cand lua cetera si-ncepea a canta, Paganini se investea cu atata daruire in cantec, pana la paroxism, incat ma speria. Ma temeam sa nu pateasca ceva, chiar in timpul spectacolului. Inima lui era fragila, fusese, dupa cate stiu, dus la doctor si supravegheat chiar de regizorul de la Cluj, Mihai Maniutiu, care colaborase cu el intr-un spectacol de-al sau. Dar Paganini nu se cruta. Era un om extrem de inimos, care intelegea sa contribuie la reusita unui concert. Mai mult decat colegii lui de echipa mai tineri ca el, tropotea pe scena, canta cu glasul, zicea strigaturi, canta cu vioara pe dupa gat, pe spate, infigea arcusul intre corzi si apoi o invartea deasupra capului, ca pe un steag victorios, avea tot felul de "jonglerii" muzicale care, dincolo de maiestria lui, aduceau publicul la delir. Cu prilejul unor inregistrari pe care le-am facut pentru un foarte frumos disc care se numeste "Muzica romaneasca, evreiasca si ucraineana din Maramures", s-a luat la intrecere cu violonistii mai tineri din grup si mi-a parut, iarasi, cel mai bun: poate ca arcusul lui era mai slab, mai putin energetic decat al unuia tanar, dar pasiunea, investitia de suflet pe care o punea intr-o cantare erau cu totul iesite din comun si trecea peste orice "defectiune tehnica" sau neajuns al interpretarii. A fost la Expozitia Mondiala de la Hanovra, unde a stat sase saptamani la pavilionul Romaniei, iar nemtii de-acolo, incercandu-i maiestria de a putea canta chiar si pe o singura coarda, l-au poreclit "Paganini". Era deosebit de atent in felul in care arata cand urca pe scena, cu camasa alba ca zapada, scrobit de nevasta lui cea iubitoare, mereu punctual, zambitor si modest. Fara a se lauda sau a se pune dinaintea altora, Paganini a fost un om minunat, un caracter inalt. A fost in casa mea, unde am improvizat un studio de repetitii si de inregistrari pentru Sherban Lupu, in care el s-a intalnit cu cei mai buni ceterasi din toate zonele folclorice ale tarii, pentru a inregistra un disc dedicat artei lautaresti. Sherban Lupu invatase dupa note piese populare si le perfectionase cu sprijinul ceterasilor localnici. Dintre toti, cu Paganini in mod special, crease o relatie adorabila: Paganini se uita la Sherban Lupu ca la a opta minune a lumii, i se pareau extraordinare ingrijirea, acuratetea exceptionala, virtuozitatea cu care canta, dar nu se purta cu maestrul ca un om lingusitor, ci ca un admirator sincer si prietenos. La randul sau, Sherban Lupu a stiut sa-i intoarca sentimentele, aratandu-se de fiecare data uimit de acrobatiile muzicale ale lui Paganini. L-am vizitat si eu la el acasa, avea o gospodarie tare bine tocmita, era un om harnic, muncea mult in ograda si la camp, in pofida faptului ca era solicitat la nunti ori la tot felul de petreceri. Pierderea noastra, ca specialisti in muzica veche, e foarte mare prin disparitia lui, ca si a altora, traitori in spiritul culturii traditionale, care acum se prabuseste. Sub raport uman, am pierdut un prieten bun si cald, pe care-l pretuiam si-l simpatizam enorm. Comunitatile traditionale de pe Iza il regreta ca pe unul de-al lor, care stia bine horile, pentru ca un ceteras, cum zice o vorba din partea locului, "strange satul ori il risipeste". Paganini era o prezenta vie, cuceritoare, era un om care se investea emotional, neprecupetit in orice: intr-o intalnire, intr-o relatie, in cantare. Asta era marca lui, asa era el, si era, de buna seama, o problema de temperament, dar si de bun simt taranesc. Era ceva foarte frumos pentru ca, de obicei, transilvanenii sunt mai rezervati. Feciorii lui vor continua munca tatalui lor, si multi ceterasi din partea locului l-au vazut si au avut ce invata de la el, asa incat modul lui de a canta se va mai perpetua. O vreme - cat de lunga? - mi-e imposibil sa va spun.
GRIGORE LESE
"De asta i-a cedat inima: din prea multa dragoste de cantat"
- In emisiunea dumneavoastra "La portile ceriului", realizata pe TVR Cultural, ati dedicat un episod intreg numai lui Paganini, iar in cadrul intalnirilor "Ultimii rapsozi", pe care le-ati coordonat la Institutul Cultural Roman, i-ati prilejuit ceterasului din Maramures mai multe intalniri cu publicul bucurestean, dintre care una, de Craciunul trecut, chiar la Ateneul Roman. Stiu ca v-ati atasat de el, si dintre toti prietenii pe care-i avea la Bucuresti, sunteti singurul care a mers la Saliste, ca sa-l petreceti de-acasa si pana la locul de odihna din cimitir. Cum ati descoperit o asemenea comoara de spirit autentic, domnule Lese, si ce simtiti acum, ca am pierdut-o?
- Auzisem de ceterasul acesta vestit, dar nu-l cunoscusem inca. Am intrebat redactorii de la "Formula AS", care ajunsesera inaintea mea la el, unde-l gasesc si de ce-i asa de minune-n lume. Eram la sfarsitul unei calatorii de documentare in Maramures pentru emisiunea mea, cand am batut, pe la zece ceasuri din noapte, la poarta sa. Mi-a deschis nevasta lui, el deja adormise, dar s-a trezit imediat: ochii i-au sclipit ca de-o bucurie mare, si-a luat cetera de pe dulap si-a-nceput a canta. Fara sa-l roage cineva. Tot intruna! Nu oricine are dragul asta si forta asta de-a canta. Si nu toata lumea intelege arderea asta, mistuirea asta pentru cantec. De asta inima sa a cedat: din prea multa dragoste. Dragoste de cantec, dragoste de oameni. Sa cante era felul sau de-a fi. Nu putea sa stea prea mult fara cetera. Si cand cobora de pe scena, se tragea intr-o parte, in culise, si-ncepea incetisor sa traga cu arcusul pe corzi. Imediat, lumea se aduna in jurul sau, ca la urs. Paganini nu-si facea calcule economice, el nu canta ca sa castige. Canta de drag! Si omul il rasplatea, dupa inima sa! Paganini stia bine o lectie simpla de viata: ca trebuie sa te daruiesti neconditionat, fara sa astepti rasplata. Ca nu oprim noi lumea asta din mersul ei! Se gata o haina, ca se rupe de purtat, cat ar fi ea de fala si de aratoasa. Se gata si-o imparatie, d-apai viata unui om?!... Si-atunci ce-ti ramane? Bucuria pe care o faci sufletului tau si oamenilor din jur. Cat ai fi de mare pe lumea asta, toate se gata. Eu cred ca Paganini s-a dus impacat pe ceea lume: el asta a facut toata viata sa, fara sa se crute nici o clipa. El nu era egoist, invidios, fatarnic, rau la inima, avar dupa castig. Cati mai sunt ca el? Stiam ca in vara fusese internat la Cluj, cu inima, si doctorita de acolo i-o zas ca sa se mai crute cu cantatul. Si i-am zas si eu: "Bade Ioane, dumneata nu canta prea mult, ca te obosesti la inima!". "Da' io pantru irima cant, dragu' mieu!", mi-a spus. Ce mai puteai zice?!... L-am iubit tare mult! Dintre "Ultimii rapsozi" cu care am facut anul trecut proiectul la ICR, s-au dus patru pe ceea lume. De la el am avut un semn: m-a sunat chiar in ziua cand s-o dus si mi-a zas ase: "Alooo, alooo, alooo! Paganin' aici! Dom' profesor, imi treba si mie niste bani sa-mi fac rostu' aice, nu poti dumneata sa ma-mprumuti? Ca daca n-oi avea sa-ti dau inapoi, oi canta de ei, si daca nici asta n-oi putea, atunci sa hie de pomana!". "Nu-i bai, bade, ti-i trimit maine prin posta!", am zis, dar in sinea mea m-am intrebat: "Mai, dar ce vorba-i asta?!". Si noaptea, pe la doua ceasuri spre dimineata, i-a stat inima. Am vrut sa-mi iau ramas bun de la el si l-am condus in coparseu pe ultimul drum. Si am vrut si sa vad cum il petrece satul, ca pe un om bun si gospodar ce era, si daca oamenii se mai raporteaza la lucrurile de altadata. Multime de ceterasi din tot Maramuresul s-au adunat ca sa-l petreaca cu muzica. Cand am intrat pe poarta, ceterasii isi ascuteau ceterile. In casa lui mica, de lemn, avand de-a dreapta si de-a stanga casele mari ale feciorilor, in odaie, era coparseul lui Paganini, inconjurat de femei care boceau. Pe capacul sicriului, pus in picioare, era afisul cu el, de la Institutul Cultural Roman, "Ultimii rapsozi". Vioara ii statea alaturi de coparseu, asa cum isi dorise, iar cand m-a vazut ca intru, nevasta lui a inceput un bocet de un dramatism nemaiintalnit, in care-l striga sa se scoale si sa vada c-am venit si eu, si povestea de ce-am facut noi, eu cu Ionu'ei, si pe unde-am fost, si cum ne-a vazut lumea toata si s-a bucurat de muzica noastra. Tare mult m-o impresionat! Era o zi ploioasa, de toamna, dar ulitele erau pline, si de-a dreapta, si de-a stanga, cand l-au pornit pe drumul spre biserica. Cand l-or scos din casa, or inceput ceterile sa cante un cantec pe care-l auzisem eu din vechime, un cantec despre lume, pe care apoi, cand l-or scoborat in groapa, l-o cantat toata lumea din cimitir. Coplesitor! Dintre toti prietenii si admiratorii sai de la Bucuresti, n-am vazut pe nime'. O fo' Popicu, de la Hoteni, cu nevasta lui, care-or stat si la priveghi. In ziua ingropaciunii sale, pe TVR Cultural o rulat filmul facut cu Paganini la el acasa, pe TVR 1 inregistrarea concertului de la Ateneu cu "Ultimii rapsozi", iar pe Radio Romania Actualitati, o editie retrospectiva cu muzica sa, in cadrul emisiunii "Drumurile lui Lese" pe care o realizez in fiecare sambata, pe postul national. Am vrut sa arat: "Uitati, asta o fost Paganini!" Si-oi videa ce-oi mai putea face pentru el si de-acum inainte!".
CORINA PAVEL
IOAN POP zis POPICU,
conducatorul grupului "Iza" din Hoteni, Maramures
"Tragea pe vioara aia de ziceai ca o crapa!"
- Noi, redactorii de la revista "Formula AS", l-am cunoscut pe Paganini cantand alaturi de dvs., in formatia "Iza", din satul Hoteni, si-apoi l-am revazut si pe scena, la fiecare Craciun. Nimeni nu l-a cunoscut mai bine ca dvs....
- Il stiam pe Ionu lu' Grigore de prin anii '70, ca unul dintre muzicantii cei buni de pe Valea Izei si a Viseului, foarte indragit la nunti si la petreceri. Abia astepta sa cante, sa se iveasca cel mai mic motiv, si odata-si scotea vioara si-i tragea o hore, indiferent unde era, in gara, in mina, pe santier. A muncit din greu, s-a insurat la 18 ani, a avut 4 copii, a lucrat in mina, pe camp, la padure. Pe vremea aia, nuntile se tineau doar in cateva perioade ale anului, cateva vara, majoritatea iarna, in rest, trebuia sa munceasca altceva. El si acum, la 70 de ani, putea s-o duca toata noaptea, sa cante la nunti, dar era solicitat doar la inceput, la obiceiuri, apoi se baga muzica, computer si numai era nevoie de el: s-a stricat muzica si la noi. Inainte se canta numai muzica traditionala, iar Ionu o stia prea bine. Zicea ca nu invatase din familie, ci de la niste vecini tigani, muzicanti cu traditie pe Valea Izei: Pitu si Maftenie a lui Solomon, de la ei o furat meseria. In '94 l-am cunoscut mai bine, am fost la el acasa, cu un etnomuzicolog britanic, si de atunci pana anul asta, Ionu lu' Grigore a cantat in grupul nostru, "Iza". Am cantat in Belgia, Italia, Franta, Israel, peste tot locul. Nu a facut niciodata vreun moft, nu s-a plans de nimic, tot ce voia era sa le faca pe plac oamenilor, sa iasa bine cantarea. Era foarte incantat cand acestia raspundeau, se bucurau de muzica lui. Prima lui iesire din tara a fost in '94, la marea expozitie de la Hanovra, de acolo i se trage numele de "Paganini". El abia daca mai cantase o data pe o scena din Bucuresti, si a fost foarte impresionat, zicea ca nu s-a asteptat sa ajunga artist si sa cante la batranete prin strainatate. Nu era doar un artist de scena, canta cu aceeasi convingere si in afara ei, la rece, fara amplificare. Nu o sa mai avem oameni de forta lui Paganini, tragea pe vioara aia de ziceai ca o crapa, canta sa se auda in toata casa, nu a crescut cu aparate de sonorizare, cand mergea la o nunta sau la o petrecere, trebuia sa-l auda toti si asa a cantat intotdeauna. Pomenit sa-i fie numele, ca mare bucurie a adus oamenilor, si noua tare drag ne-a fost de el si mult ne lipseste. Domnul sa-l hodineasca sus, la Ceruri, dupa inima sa mare si buna!
Vioristul
Am fost de la bun inceput fascinat, de cand l-am vazut, atras ca un magnet de stilul sau. Era in toamna lui 2001, cand curtea casei taranesti din Hoteni a lui Popicu se umpluse de dansuri maramuresene, de chiuituri, de etnomuzicologi belgieni, japonezi, francezi, nauciti de ce se petrece in jur, neintelegand de unde vin iuresul, bucuria, muzica asta nebuna. Era Griguta, batrana cu nasul turtit si cu suflet mare, ce canta la fluier, era Pitis, ciobanul cu cantece salbatice din varful muntelui, si era Ionu lu' Grigore, slab, desirat, cu vioara in mana si cu un licar indescriptibil in ochi. Cantase toata noaptea la o nunta, dar nu dadea vreun semn de oboseala. Il rugam sa stea cu noi la masa, nu voia. Il luam de mana si-l asezam, statea doua minute, nu baga nimic in gura, se foia, isi rotea ochii, n-avea stare, odata sarea in picioare, cu vioara in maini. Pur si simplu, muzica galgaia in el, se simtea in toti porii, in toate gesturile lui, visa muzica, respira, transpira muzica, avea muzica sub unghii. Daca nea Cacurica din Clejani este cel mai pasional cantaret dintre toti cei pe care i-am ascultat, Ionu lu' Grigore ramane Vioristul. Era la fel de sclipitor pe scena, cat si in afara ei, atunci cand canta. De pilda, dupa ce a ridicat, alaturi de colegii din grupul "Iza", sala in picioare, la spectacolul de sarbatori organizat de revista noastra, ne-a oferit, la petrecerea ce a urmat, un moment unic, intrecandu-se in virtuozitate cu Sherban Lupu, maestrul muzicii clasice. Intr-o noapte, la Budapesta, dupa concertul oferit acolo cititorilor revistei "Formula AS", am iesit putin impreuna pe strazile orasului. Deloc vorbaret, ar fi putut parea, prin modestia si cumintenia sa, un taran roman ca atatia altii, daca nu l-ar fi tradat nelinistea lui continua, atunci cand nu avea vioara la indemana. M-am bucurat teribil sa-l vad anul trecut, pus in scena de Grigore Lese, cantand si povestindu-si cu exuberanta viata, in cadrul seriei "Ultimii rapsozi", de la Institutul Cultural Roman, iar apoi, in decembrie, tropotind si chiuind emotionat pe scena Ateneului, in fata unei sali arhipline, pe care a cucerit-o din primul minut. Dupa spectacol, holurile elegante ale Ateneului duduiau de muzica lui Ion al lui Grigore si a cetei sale. Oamenii stateau buluc pe scari, il inconjurasera, multi oraseni nu mai auzisera in viata lor ceva atat de spontan, de vechi, de puternic. Paganini continua sa cante. In timp ce artistii dadeau interviuri, publicul incepea sa-si ia hainele de la garderoba si sa plece acasa, lui ii scaparau ochii si nu se mai dadea dus.
IULIAN IGNAT
Ceterasul lui Dumnezeu
O veste neagra a indoliat viorile Romaniei: marele artist din Salistea de Sus, Ionu lu' Grigore, zis Paganini, a incetat din viata. Pentru cine l-a cunoscut, e greu de crezut ca acest om minunat, cazut printre noi direct din eresurile Izei si Marei, nu mai exista. Prezenta lui a fost, de-a lungul ultimelor doua decenii, de cand am aflat de existenta sa luminata, cel mai tonic vin de viata lunga ce mi-a fost dat a gusta pe pamant. Era un fenomen al naturii, un taran maramuresan sarutat de zei pe frunte. De cate ori aveam ocazia sa-l vad, stiam ca ma asteapta ceasuri divine, ceasuri daruite de vioara si gura povestitoare a acestui om ce parea fara varsta. Cand l-a intalnit in Bucuresti, la o sarbatoare organizata de revista noastra, marele violonist american de origine romana, Sherban Lupu, a ramas inmarmurit. Mi-a marturisit ca nu-si imaginase vreodata ca vioara, acest instrument destul de comun, poate sparge piatra si lemnul, poate indoi copaci si poate face gradina sa infloreasca in miezul iernii. Era vorba, cum altfel, despre vioara lui Ionu lu' Grigore, vioara lui atarnata in cui deasupra sobei, care nu-l lasa sa doarma, dar nici nu-l lasa sa se trezeasca; nu-i ingaduia sa aiba viata de familie, sa urmeze "drumul drept" in gospodarie, cum isi dorea sarmana sa nevasta. Vioara care te amagea ca Fata Padurii, te fura inocent, ca hotii de mirese, daruindu-ti slava si dogoarea unei inimi aprige. Inima, vioara si graiul lui Paganini cel slabuc si desirat au fost cele trei stari de gratie ale lumii rurale maramuresene, pe care o intruchipase in mod genial. Imi placea cum canta, dar ca el poate mai ziceau si altii. Imi placea cum era imbracat, cu manecari si chimir, cu cojocel si guler brodat, dar asta era portul de pe Iza. Imi placea de bunatatea sa sufleteasca, de generozitatea sa de copil naiv si bland, dar cine-mi poate spune ca astfel de moroseni nu sunt cu duiumul pe lume? Ma bucurau pana la lacrimi inflexiunile sacadate ale vocii sale, dramatismul jucat al cantecului sau de nunta, dar poate ca asa se horeste in satele in care-si facea veacul acest personaj purtator de umor si voiosie rurala. In schimb, ceea ce-l facea inimitabil era trairea lui, felul in care se transforma cu totul si cu totul in muzica. Cand canta, tresarea dusumeaua si adiau perdelele in ferestre. Cand canta si povestea totodata "cantecul si imprejurarile vietii", intreaga incapere intra in rezonanta, vibrau drevele geamurilor, saltau macaturile de pe canapele. Simteai ca te pierzi ca un abur, ca-ti lasi viata pe mainile vrajite ale acestui horitor unic. De aceea, pierderea lui mi se pare nedreapta, ca o fractura in randuiala cereasca. Poate ca, vazand ca-l plac oamenii atat de mult, bunul Dumnezeu si-o fi zis ca a sosit timpul sa-i mai bucure si pe altii, de pe ceea lume... Daca e asa, parca suport mai usor adancul meu suspin.
ION LONGIN POPESCU
Fotografii de IULIAN IGNAT