Capul aplecat spre dreapta, cu privirea pierduta intr-o contemplare senina. Lavita pe care sade - o scandura proptita pe doi butuci gaunosi, sub nucul la fel de batran ca si satul.
Amurg. Miros de cucuruz copt in spuza, de fan botezat cu soare si roua, tropotul si fornaitul inabusit al cailor in grajd. Pisicile tarcate, mari si lenese, langa blidul cu lapte proaspat, spalandu-si una alteia blana.
Mana bunicii se apleaca si culege un scaiete de pe ciorapii de bumbac cazuti pe glezne. Il tine putin intre degete, il framanta, apoi il lasa sa cada.
Satenii vin agale de la tarina, se saluta din priviri, vorbesc aproape in soapta. Clopotul bisericii anunta vecernia. Toti isi fac cruce si pasesc mai departe, parca cu sfiala sa nu raneasca pamantul. Aici nu exista oboseala. Doar truda. Ziua incepe cand negura se ridica in valuri groase, peste padurea si paraul plin de pastravi. Aici, bucurie inseamna sa alinti boabele de grau in palma facuta caus, sa rupi darabul de paine dospita, sa tesali caii, sa impletesti cununa de sanziene, sa petreci la o nunta simpla, unde floarea de lamaita nu paleste la sanul miresei, sa botezi un prunc in roua, sa-ti pui duminica straiele si sa te aduni in ograda bisericii. Aici, si dojana suna a binecuvantare.
Cu un gest inimitabil, bunica isi trage marama pe frunte, innodandu-si-o mai strans sub barbie. Stau langa ea, ghemuita pe lavita, si mana ei batatorita si aspra ma mangaie usor pe fata. Simt dragostea si alinarea din gestul ei in tot corpul.
Candva, am descoperit intr-un scrin haine negre, frumos aranjate, giulgiul alb, lumanari, stergare. Cand am inteles, am inceput sa plang. Inevitabil, intr-o zi, le va avea puse pe trupul ei imputinat de vreme. Aici totul e altfel. Firesc. Fara temeri inutile si cosmaruri bolnave. Nu exista teama de moarte. In intelegerea lor simpla, cu sfiala, taranii isi pregatesc totul pentru marea plecare. Acolo, pe deal, langa locul bunicului acoperit cu bujori si iasomie, mai este un loc gol.
Aici am invatat sa umblu desculta si pietrele nu-mi raneau talpile. Aici am invatat ca fericirea inseamna daruire. Copilarie, adolescenta - in linistea unui sat din Ardeal. Voi veni aici si atunci cand nu vor mai fi flori de camp intr-un borcan la fereastra. Voi veni cand voi fi fericita, cand voi fi trista, voi veni cand cele doua locuri din deal vor fi pline de bujori si iasomie.
Acolo de unde ma voi reintoarce e groapa cu lei. Cineva, candva, a spus: "Acasa e acolo unde ti-e sufletul". Eu am lasat satului in grija cea mai curata, cea mai pura parte din el.
DINCULESCU VIORICA - Arad
Un catun din Gorj
Exista acolo, in Gorj, un catun cu vreo saptezeci si ceva de fumuri. O asezare care inseamna pentru mine "acasa" mea si unde sunt asteptat in fiecare vacanta, de bunica dinspre tata. Unde isi ridica dealurile spinarea pana la copitele cerbilor si unde pietrele sunt izbite drept intre lacrimi de fierul rotund al potcoavelor. O asezare de care sufletul meu are nevoie precum florile inflorite de fluturii cu care se ajuta spre a se cunoaste mai bine. Un catun cu siruri de ardei atarnate la stresini, cu vii si livezi unde se duc cei batrani sa doarma, dupa cules. Stralucitorii mesteceni. Vehementii scorusi. Salcamii ciclopici. Rufe batute la marginea raului cu maiul. Gradele militare ale norilor. Capul de cocos al lui iulie. O ciudata ingrijorare patriotica in piuitul puilor rataciti de closti si-n mugetul vacilor legate pe fundul oalelor pentru lapte. Un fel de urlet de lup al stropilor de ploaie inca nepoluati: curcubeul.
Exista acolo, in Gorj, un catun unde soarele se preface, iarna de iarna, intr-un soarece rosu, rozand cu indarjire pe sub dusumele. Holde, morminte, paduri si aburii ce se inalta din pamant, la schimbarea anotimpurilor, si din vitele obosite de munca. Mai odihniti-va, cai cu pieptare instelate si aparatori de noapte la ochi! Mai odihniti-va, oameni! Mai odihniti-va, clopote ce bateti de la voi, in fiecare duminica, si pentru pietre!
Acest catun, cu sperietori pentru ciori si paparude plecate in cautarea unui ciob de ploaie. Usturoiul, telina, strugurii. Monotonia din interiorul fantanilor si capul de cocos al lui iulie. Niste drumuri ce nu duc nicaieri: coadele impletite atat de minutios ale fetelor. Holde, morminte, paduri si schiorul acela intrezarit in zilele insorite ale iernii: zboara peste prapastii - dar nu stie de ce. Peste crestele muntilor si peste avalanse - dar nu stie ce cauta. Cat de calda este apa Motrului, vara, in locurile unde se scalda femeile, dupa o zi de truda la secerat, si cat de rece, unde se scalda, la amiaza, fecioarele!
Acest catun - un catun din Gorj - cu suisuri abrupte si case dulgherite din oase de cerb. Scanteiaza un cutit de violete intre sanii femeilor tinere. Inca il mai rog pe Dumnezeu s-o intinereasca si pe bunica, asa cum intinereste tamplarul o scandura, tragand-o pe ambele parti la rindea!
CLAUDIU BARSILA - Curtea de Arges