Un astfel de moment a fost acela in care eu m-am simtit cel mai ACASA, din toata viata mea.
Eram copil si era razboi. Ramasesem doar jumatate de familie, deoarece, dupa ocuparea Basarabiei de catre sovietici, tatal si sora mea mai mare, smulsi din casa parinteasca de la Chisinau, au fost deportati, in timp ce mama, cu bunica si cu o copilita de 2-3 ani (adica eu), am scapat ca prin minune, refugiindu-ne imediat dupa aceea in Romania, la Brasov.
Locuinta fratelui mamei, stabilit demult acolo, era neincapatoare pentru noi toti. Ne simteam un balast, dar n-aveam de ales. Lumea, panicata, adunase atata tensiune nervoasa, incat orice prilej isca rabufniri sau neintelegeri intre oameni altadata apropiati.
Imi amintesc de grozavia bombardamentelor care se tineau lant, de spaima ce o resimteam ori de cate ori auzeam sirena, sunetul ei parandu-ni-se la fel de infricosator, fie ca vestea inceputul, fie ca anunta sfarsitul raidului aerian.
Apoi, intr-o zi, s-a asternut linistea. Razboiul a luat sfarsit! Frenezia ce i-a cuprins pe toti a fost extraordinara, dar la un moment dat oamenii au inceput sa simta foamea, urmare a acelei secete ce a parjolit totul. Auzeam, fara sa inteleg prea mult, de drama copiilor de moldoveni, luati din sanul familiilor spre a fi transportati in zone mai blande, in care sa poata supravietui.
In acea perioada, mama, o femeie minunat de puternica, dupa toate incercarile prin care trecuse, se zbatea sa gaseasca o solutie. Si iata ca sansa a aparut, in propunerea unei familii de prieteni, tot basarabeni, de a ne muta la Arad. Inimosi, ne-au cedat una din camerele lor, in care, intr-o zi, au sosit doua femei cu doua valize si un copil.
Aradul suferise si el multe distrugeri, dar macar iti oferea posibilitatea de a gasi in cosul unei taranci, sub un prosop curat, o paine alba, rumena si gustoasa, cum numai acolo se poate manca.
Au urmat cautari de serviciu, de locuinta, lucruri extraordinar de grele, pentru ca incepuse "vanatoarea" de basarabeni, pentru a fi trimisi in "mareata" fosta URSS.
Totusi, exista Dumnezeu! Intr-o zi, mama a adus marea veste de a fi gasit o locuinta. De fapt, cuvantul locuinta era aproape impropriu acelui spatiu: o camaruta intunecoasa si o bucatarioara prapadita, aflate in fundul unei curti din centrul orasului. Cand a varuit mama totul, cand a curatat bunica tot ce se putea curata, de unde au reusit sa adune, cele cateva obiecte desperecheate de mobilier, nu stiu.
Stiu doar ca intr-o zi, pe inserat, am parasit apartamentul ospitalier al prietenilor si impreuna cu cele doua nedespartite valize ce cuprindeau tot avutul nostru, am ajuns la noua resedinta.
De atunci, au trecut multi, foarte multi ani, dar nu voi uita niciodata acea dimineata senina de toamna, cand m-am trezit in CASA NOASTRA! Din curte se auzea ciripitul pasarelelor, in camera era racoare si o lumina filtrata printr-un fel de draperie, iar din bucatarioara razbatea vorba soptita a mamei si a bunicii, care roboteau incetisor, sa nu-mi tulbure somnul.
Erau momentele pe care doresc sa le evoc si pe care nu le voi uita nicicand. Ma simteam atat de ACASA, atat de fericita si de protejata de toate relele lumii, incat nici astazi nu le pot gasi termen de comparatie.
Au trecut anii, am terminat liceul, apoi facultatea, am avut parte de realizari pe plan profesional si personal. Dar sentimentul trait in acea minunata dimineata de octombrie a anilor '40 va ramane unic. De ce? Asa a fost sa fie, dupa tot zbuciumul anterior. Pacea si fericirea asternute peste sufletul unui copil.
NATALIA MARGAU - Timisoara